La 28 iunie 1919, în colonia minieră Petrila se naște Ion Dezideriu Sîrbu

Ion D. Sîrbu s-a născut, așa cum povestește, la 28 iunie 1919, într-o zi <<de pomină>>, la Petrila.
Am putea povesti și repovesti tot ce știm, ce am citit, sau ce am auzit prin viu grai, despre scriitorul Ion D. Sîrbu ... poate că așa s-ar cuveni în această zi ... dar, așa cum spune un alt cetățean de vază al coloniei miniere Petrila, dirijorul Ludovic Bacs, atunci cînd vorbeai cu Gary, <<te lua cu el, uitai să mai scoți și tu o vorbă>> , aș spune eu...  atunci cînd vorbește Ion D. Sîrbu și viorile tac ...
Să-l ascultăm ...


¨M-am născut, așadar, în <<colonia>> (nu comuna: Nota bene !) Petrila, la 28 iunie 1919.

 ( O dată <<de pomină>>, povestea rîzînd tatăl meu, deoarece în aceeași zi, la aceeași oră, împlinindu-se fix cinci ani de la atentatul de la Sarajevo, s-a semnat tratatul de la Versailles: a doua zi, pe dealul Livezeni, sub Parâng, cum era și firesc, se organizase prima <<nedeie>> a României Mari, tata s-a dus să facă cinste ortacilor săi, seara s-a întors cu hainele ferfeniță, plin de vînătăi. Vesel, povestea: <<Nici n-au terminat popii cu slujbele- și s-a încins bătaia: s-au bătut românii cu ungurii, regățenii cu ardelenii, ortodocșii cu greco-catolicii, catolicii cu reformații, muncitorii cu domnii, socialiștii vechi cu socialiștii noi... Am încercat să-i împac – n-am reușit!>>¨ 

ID Sîrbu – ’’In loc de autobiografie’’

¨Tatăl meu era unicul fiu al lui Nicolae Sîrbu, miner analfabet, singurul din imensa noastră familie care nu știa decît românește. Eram a cincea generație de mineri, se pare că strămoșii neamului Sîrbilor au venit, prin 1860, de prin părțile Bradului (Cristior, Gura-Barza).

Tatăl meu vorbea curent și egal cele trei limbi ale coloniei ( româna, maghiara, nemțeasca, în ambele lor forme: <<cea de mină și cea de casină>>), citea și cînta în ele, pe stradă și acasă, conversa ca și mama întotdeauna în limba celui cu care se întîlnea. Era cîntăreț și chefliu, îi plăcea să organizeze baluri; ca să fie pace le deschidea cu <<țarina de la Abrud>>, continua cu csardașul și cu <<Steyerisch>> ... era copilăros, naiv, un romantic de baricade.¨

ID Sîrbu – ’’In loc de autobiografie’’

Mama mea se trăgea din coloniștii aduși de Maria Tereza în Banat. După tată era germană, după mamă era cehoaică, vorbea ambele limbi (în dialect). Ea se considera ¨bemoaică¨, ceea ce , în graiul bănățean, însemna <<von Bohmen>> - din Boemia. Ca fată s-a numit Katherine Glaser, surorile o strigau fie Kathi, fie Kacena, pe cehește ...¨

¨Mama, în fiecare seară, după ce ne culca, pleca, nu în vizită, ci <<în povești>>. [...] Mama, catolică rurală, bătea regulat, pe jos, lungile ei pelerinaje: la Lupeni, Hațeg, Radna. Venea obosită, dar fericită. Plină de lumină.¨

’’La filme, cînd eram copil, mergeam cu Mama: ea mă ținea de mînă pe întuneric, eu îi citeam la ureche textul. Și acum îi simt mîna, e lîngă mine ...’’   ’’Am ieșit în 1963 – am primit domiciliu la Petrila... Mama mă aștepta în casa în care  mă născusem; am lucrat ca vagonetar pînă în primăvara lui 1964... ’’ [...] ’’Mamei mele – s-o fotografiați, figura ei exprimă toată istoria Văii Jiului – i-am pus numele pe o carte, De ce plînge mama?.’’

ID Sîrbu – ’’Jurnalul unui jurnalist fără jurnal’’ și ’’Scrisori către bunul Dumnezeu și alte texte’’

In concediile sale, Tata pleca <<la coasă>>, la momârlani. Stătea cîte două săptămîni la Băniţa, Baru-Mare sau Merișor.¨

ID Sîrbu – ’’In loc de autobiografie’’

’’Toată Valea Jiului e o familie mare. Și eu, în fond, mi-am dedicat cărțile,piesele, filmele acestei mari familii căreia îi datorez totul: mâdria, înțelepciunea, răbdarea, munca, speranța ... Tot!’’ 

(ID Sîrbu ’’Valea Jiului, o cetate de suflete tari’’ interviu consemnat de Bujor Bogdan în Steagul Roșu, Petroșani 12 ianuarie 1974, inclus în vol. ’’Atlet al mizeriei – In loc de autobiografie ’’

¨In amatae matris memoriae. Se împlinesc azi, 13 nov. 1985, zece ani de cînd am înmormântat-o pe divina mea Mumă. Avea peste 90 de ani.

In absența mea și a sorei mele, după pomana de cuviință, casa mamei rămânând goală, ’’vecinii’’ (pentru care Mama a fost o adevărată Cruce Roșie) au spart lacătele și au jefuit toată ograda. Au cărat totul. Cu securile au spart șopronul, cotețul pridvorul.... Au golit cămara de cărbuni, șopronul cu lemne, fostul atelir al tatălui meu. (Ca în Zorba Grecul, la moartea Bubulinei).                                                                                                        Am mers cu sora mea să vedem dezastrul. Am plâns un pic-apoi am împărțit toată zestrea ei din casă: oale, haine, albituri etc. La aceeași vecini.¨

¨Cînd în 1963, fiind nevoit să îmbrac hainele de șut ale tatălui meu, care murise abia de 3 ani, și să intru ca simplu vagonetar în mina strămoșilor mei, ea [Mama n.n.] pregătindu-mă ca și pe tata, atît a avut să-mi spună <<Vezi, ai fost mare profesor, ziarist, filozof, tot aici te-ai întors. Miner te-ai născut, mina e soarta ta. Din Valea asta nu poate pleca nimeni...>>¨

I D Sîrbu – ’’Jurnalul unui jurnalist fără jurnal’’

¨Doamne cît de săraci, de curați și de fericiți am fost noi, în casa asta proletară de pe ulița Zorilor, (fostă Malinovski), numărul 6.¨

Am avut trei limbi materne (corect românește am învățat la grădiniță și primară): am avut o morală paternă teribilă, ea fiind și azi zestrea din care mă hrănesc. (Chiar dacă, din cauza ei, mi-am nenorocit cariera și viața.) Nu am avut o ogradă, pământ, proprietate: dar am avut o curte, o casă, o grădină. Petrila nu era nici sat, nici oraș, nici comună: era colonie. Problemele ei sociale mi-au ținut loc de peisaj și folclor,

Mina a fost țarina, accidentele și grevele erau marile evenimente istorice  ale vieții noastre, iar idealul socialist – naiv și romantic- al tatălui meu a constituit religia ce am respirat-o alături de rugăciunile catolice ale mamei mele.

¨In Petrila, dorm în cimitir nu numai părinţii, moşii şi strămoşii mei, dorm şi toate temele, dramele, eroii din romanele şi piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.¨

¨Copilăria mea a fost sublim-infinitul timp al fericirii din istoria mea. ¨

... fericit nu am fost decît în copilărie, acasă, la Petrila, și acum în singurătatea acestei bătrîneți ce meditează despre ratarea lumii șu pieirea limbii și neamului meu.

[...] Aș dori să fiu dus la Petrila, lîngă părinții mei. Dar cine mai aprobă azi un camion dintr-un județ în altul? Aș dori să-mi cînte fanfara minerilor: dar mai există această fanfară ? Mai am eu dreptul la ea ?¨

ID Sîrbu – ¨Jurnalul unui journalist fără jurnal¨