Intelectualul care a ajuns la un grad înalt de scîrbă faţă de gratuitatea preocupărilor sale nu mai pregetă şi acţionează. Acţiunea lui înseamnă infracţiune. Alteori, ideologie extremistă. Trebuie să facă ceva, altfel ar înnebuni. Aparţin la rîndul meu acestei categorii ? Probabil, dar sunt sigur, nu am pe nimeni, decît aura, acum, a unei ridicole publicităţi care, zumzăind în jurul meu, mai mult mă enervează decît mă flatează. Nu conduc nici o mişcare teroristă, nu sînt nici măcar expert în inginerii financiare, rămîn un biet caraghios în a cărui ţeastă, ca într-un cuptor electric, filamentele neuronice s-au înroşit prea tare. Atunci nu am mai ştiut ce fac. N-am mai deosebit între bine şi rău. Mi-am dat în petec. Intelectualul, o mică fiară care muşcă stîlpul de beton din colţul străzii şi-şi rupe dinţii, atît e, nimic mai mult. Inainte de război, ehe, în anii 20-30 ai veacului trecut, mai era ascultat, din pîntecele cuvintelor sale se năşteau idei diforme şi inflamabile care, în contact cu ambianţa, produceau mari incendii. Nu aşa s-a ivit legionarismul? Erau copii cei care acceptau să se înscrie în echipele morţii fiindcă deasupra lor cineva ştia să le vorbească şi, vorbindu-le, sfîşia sufletul lor virgin. Era o deflorare divină, pe care numai un intelectual genial ştia s-o execute. Dar eu am venit prea tîrziu lume. Dacă aş încerca acum să-i seduc pe tineri şi să-i atrag într-o misiune reformatoare, mi-ar rîde în nas ... Intelectualul ? Lasă-l să se otrăvească singur şi să danseze twist pe planşeul propriilor toxine, să stea la masă cu propriile obsesii şi să se oglindească în cioburile lor ca să vadă ce slut este şi să înţeleagă că nimeni nu are nevoie de el. Intelectualul ! Cu toate acestea, am protestat. Ce-am făcut este un semn al dezacordului între sufletul meu răvăşit şi lumea sulemenită. Să fii dezertor, să înoţi împotriva curentului, să-ţi dai seama că nu poţi face nici un compromis! In momentul în care mi-am asumat riscul faptei respective, cărturari de prestigiu din ţară făceau deja teoria bivalenţei. ¨ Stimaţi domni şi stimate doamne, trebuie să folosim cuceririle modernităţii fără a ne leza ataşamentul spiritual. Se poate, domnilor, şi cu sula-n cur şi cu sufletul în rai! Putem să ne bucurăm de tehnologia cea mai avansată şi în acelaşi timp să fim credincioşi fără prihană.¨ Inima şi caracasa. Dar ca să ajungi la inimă trebuie să sfărîmi carcasa. Cînd aceasta este perfect şlefuită, cînd nu are o fisură, cui îi mai pasă de ce se află în spatele ei, cine mai este dispus să-şi aplece urechea şi să asculte bătăile slabe ale inimii?
DAN STANCA – Noaptea lui Iuda
Condiția intelectualului. Intr-un studiu scris în 1945, încercam , prin mijloace simple, eseistice, să aplic cele cîteva puncte de reper, privind starea de luciditate a conștiinței, stărilor confuze și dramatice ce au urmat anilor cumpliți de război și după 23 August. Dacă bine îmi aduc aminte, stabileam atunci patru sau cinci condiții sine qua non ale condiției intelectualului (real sau visat).
A fi intelectual (nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate) înseamnă:
- În primul rînd, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce privește esențialul a ceea ce se întîmplă în jurul său;
- - de a fi liber în gîndurile, ideile, valorile, actele sale. Adică capabil de a opta dezinteresat, fără mînie sau prejudecată , pentru soluția cea mai bună, nu pentru el, ci pentru poporul din care face parte, și nu în prezentul imediat, ci privind, cît se poate, înainte, spre un viitor ce se poate deduce logic, sociologic, moral, politic din premisele ce le are în față;
- De a fi și a rămîne, neabătut, un soldat curajos al valorilor-scop (Adevărul, Binele, Frumosul ), pentru ca ele să nu fie ucise sau mișelește înlocuite de valorile de mijloc: economicul, politicul, utilul imediat și ieftin;
- - de a nu pierde dragostea față de poporul de jos, față de realele sale valori și nevoi, în cadrul unui socialism-moral ferit de partide sau politică de arenă;
(‚’’Un tiran ca Hitler sau Stalin, nu poate fi considerat intelectual’’, scriam eu în sus amintitul ’’studiu’’, fapt pentru care Negoițescu a refuzat să-mi publice, de frică, eseul meu în revista proaspăt născută a Cercului Literar de la Sibiu, 1945 ).
