Pisica alba

Pisica albă
( poem pentru Facebook)
M-am crucificat,
Pe mine şi poezia mea,
Pe pereţi virtuali.
Cuvintelor mele nu le place
Mirosul de sînge proaspăt,
Nici gustul coclit al minciunii.
Se-mperechează isteric cîte două
Schimbînd între ele rime,
Intr-un apoteotic
Distih fără conţinut.
Pisica albă toarce-un blestem.
Eu îl transcriu
Pe-o coală de hîrtie,
Albă,
Ca blana pisicii albe.

Parodie la Mihai Ursachi

Un om avea un sanctuar

Și l-a pângărit.

Cui îi pasă ?

CONFESIUNE

Am adormit la liziera vieţii,

La vama dintre om şi plantă

Pe marginea unui vis.

M –am învelit în aşternut de cîntec

Din flautul zeului Pan.

Nu mai ştiu dacă respir oxigen

Şi-l ard în căminul visului

Hrănindu-mă,

Sau ard pădurea din vis

Hrănind omenirea cu oxigen.

Am adormit la hotarul

Dintre azi şi mîine,

Şi nu-mi mai aduc aminte, dacă

Shakespeare a scris

Visul unei nopţi de vară

In visul meu, sau asta se-ntîmpla

Inainte s-adorm.

In vis mi-e teamă că la trezire

Nu voi mai găsi hîrtie şi creion.

Mi-e teamă că va trebui să scriu numai

In calculatorul pe care, între timp,

L –a inventat Jules Verne

Şi n-am să nimeresc cu degetele tastatura.

Mi-e teamă că va trebui să folosesc

Un deget pentru fiecare literă,

Un veac de singurătate

Pentru fiecare vers.

Mă tem, în vis, că n-au să-mi ajungă

Mîinile, n-am decît două şi doar

Zece degete.

Mă tem în vis că mă voi trezi

Şi voi fi doar o pagină albă.

In fiecare vis mă tem

Că doar am visat

Că pot să scriu.

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

 

 

 

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

Mareste imaginea.

Nu putini sunt aceia care aproape isi inchina viata zidirii unei case imense, cu etaje si garaj, cu dotari cat mai moderne si sisteme de alarma pe masura, in vreme ce biserica la care merg de obicei, pentru botezuri, cununii si alte slujbe, sufera de pe urma lipsurilor materiale.

Astazi, unii ca acestia, auzind de nevoile bisericii, se ascund fara de rusine in spatele unui gand de genul: "Lasa, ca preotii au bani, au masini, etc." Cateva stiri de scandal, precum si o emisiune TV defaimatoare, sunt in stare sa ii faca pe unii ca acestia sa generalizeze mesajul, inchizand ochii asupra bisericii de langa ei.

Ce e drept, bisericile se ridica si astazi, insa nu de putine ori cu bani de la numai cativa oameni instariti, iar nu cu bani de la toti credinciosii. Consider ca putinul celor multi poate fi echivalent cu multul celor putini. Peste toate acestea, precum ne spune Insusi Mantuitorul, mai de folos este putinul dat cu inima curata si cu jertfa, decat multul dat din prisosul unor averi adunate in fel si chip.

"Si privind Iisus, a vazut pe cei bogati, aruncand darurile lor in vistieria templului. Si a vazut si pe o vaduva saraca, aruncand acolo doi bani. Si a zis: Adevarat va spun ca aceasta vaduva saraca a aruncat mai mult decat toti. Caci toti acestia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta insa din saracia ei a aruncat tot ce avea pentru viata" (Luca 21, 1-4).

Sunt de parere ca inima oricarui crestin ar trebui sa marturiseasca hotarat: "Mai intai casa lui Dumnezeu, iar mai apoi casa mea!" Nu spun ca, in maxima saracie fiind, omul trebuie sa se ingrijeasca mai mult de biserica, decat de viata lui, caci intr-un asemenea caz stie Domnul ca este lucru cu anevoie de implinit (nu si imposibil), ci spun ca din lacomie si zgarcenie ajungem uneori sa ne inchim viata caselor noastre si masinilor, iar nu lui Dumnezeu. Ajungem sa ne credem saraci, in vreme ce zidim nebuneste "morminte moderne", case lipsite de duh si de adevar, in care nu se stie cata vreme vom mai locui.

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

In vremea proorocului Agheu, lucrurile nu stateau cu mult diferit fata de cele din vremea noastra. Astfel, in vreme ce evreii isi zideau case cat mai scumpe, "cu peretii lucrati in tablii", templul Domnului se afla in stare de ruina. Dupa reintoarcerea din robie, Templul Domnului din Ierusalim se afla in stare de ruina, iar lucrarile de reconstruire ale acestuia aveau sa fie intarziate, atat de lipsa de unitate si hotarare a poporului evreu intors din exil, cat si de preocuparea evreilor pentru casele proprii, fiecare amanand pe mai tarziu zidirea Casei Domnului.

"Asa zice Domnul Savaot: Poporul acesta graieste: "N-a venit inca vremea ca sa zidim templu Domnului." Atunci a fost cuvantul Domnului catre proorocul Agheu, zicand: "Este oare, timpul, ca voi sa locuiti in casele voastre cu peretii lucrati in tablii, cand templul acesta este in ruina?" Si acum, iata ce zice Domnul Savaot: "Fiti cu bagare de seama la caile voastre! Voi ati semanat mult, dar ati cules putin; ati mancat, dar nu v-ati saturat; ati baut, dar nu v-ati imbatat; v-ati imbracat cu vesminte, dar nu v-au tinut de cald si ati strans simbria voastra ca sa o puneti intr-o punga sparta." Asa graieste Domnul: "Fiti cu bagare de seama la caile voastre! Suiti-va in munte si aduceti lemne ca sa claditi iarasi templul in care voi binevoi si Ma voi preaslavi", zice Domnul. "V-ati asteptat la mult, dar iata ca aveti putin. Ati strans mult, dar Eu am risipit truda voastra! Pentru ce?, zice Domnul Savaot. Din pricina templului Meu care sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui!" (Agheu 1, 2-9)

La randul sau, proorocul David, rege fiind, nu a avut liniste pana ce nu "a aflat locas Domnului"; el nu putea sa se bucure nici macar de stapanirea imparateasca, stiind cum Chivotul Legii se afla in pribegie, "in tarina lui Iaar", iar nu intr-un locas minunat, cat mai vrednic de numele lui Dumnezeu, precum citim in cartea "Psalmi":

"Adu-ti aminte, Doamne, de David si de toate blandetile lui. Cum s-a jurat Domnului si a fagaduit Dumnezeului lui Iacob: Nu voi intra in locasul casei mele, nu ma voi sui pe patul meu de odihna, nu voi da somn ochilor mei si genelor mele dormitare si odihna tamplelor mele, pana ce nu voi afla loc Domnului, locas Dumnezeului lui Iacob. Iatz am auzit de chivotul legii; in Efrata l-am gasit, in tarina lui Iaar" " (Psalm 131, 1-6).

Cine are grija de altul mai intai, pe el se ingrijeste.

Intr-o vreme in care foametea era din ce in ce mai mare, ani de zile nefiind "nici roua, nici ploaie", Sfantul Proroc Ilie a fost trimis de Domnul la o femeie vaduva din localitatea Sarepta. La intalnirea cu femeia vaduva, sfantul a rostit cel mai crunt cuvant cu putinta, pentru acea vreme de foamete: "Adu-mi putina apa ca sa beau!"

"Cnd a ajuns la portile cetatii, iata o femeie vaduva aduna vreascuri si a chemat-o Ilie si i-a zis: "Adu-mi putina apa ca sa beau!" Si s-a dus ca sa-i aduca, dar Ilie a strigat-o si i-a zis: "Adu-mi si o bucata de paine sa mananc!" Ea insa a zis: "Viu este Domnul Dumnezeul tau, n-am nici o faramitura de paine, ci numai o mana de faina intr-un vas si putin untdelemn intr-un urcior. si iata, am adunat cateva vreascuri si ma duc sa o gatesc pentru mine si pentru fiul meu si apoi sa mancam si sa murim!" Atunci i-a zis Ilie: "Nu te teme, ci du-te si fa cum ai zis; dar fa mai intai de acolo o turta pentru mine si adu-mi-o, iar pentru tine si pentru fiul tau vei face mai pe urma. Caci asa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Faina din vas nu va scadea si untdelemnul din urcior nu se va imputina pana in ziua cand va da Domnul ploaie pe pamant!" Si s-a dus ea si a facut asa, cum i-a zis Ilie; si s-a hranit ea si el si casa ei o bucata de vreme. Caci faina din vas n-a scazut si untdelemnul din urcior nu s-a imputinat, dupa cuvantul Domnului, grait prin Ilie" (III Regi 17, 8-16).

Omul trebuie sa iubeasca deci mai intai casa lui Dumnezeu, iar mai apoi casa sa. Si astazi ne rusineaza cei saraci si credinciosi, care pun Casa lui Dumnezeu si nevoile celuilalt mai presus de ale lor, precum vedem in cazul vaduvei din Sarepta Sidonului, care, desi era cuprinsa de o saracie lucie, a dat Sfantului Ilie si ultimul strop de hrana, iar Domnul i-a rasplatit nemasurat, dupa dragostea si credinta ei.

Daca, avand grija de un alt semen, mai mult decat de noi, primim daruri peste daruri de la Dumnezeu, cata binecuvantare nu vom avea daca ne vom ingriji mai intai de Casa Domnului, iar mai apoi de a noastra?!

Domnul sa se milostiveasca spre noi, ca atunci cand va veni Mantuitorul, sa nu fim aflati zidindu-ne nebuneste casele, caci atunci sigur vom auzi: "Templul Meu sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui" (Agheu 1, 9).

Casa lui Dumnezeu sau casele noastre, noi ce asezam mai intai pe lista de prioritati ?!

Teodor Danalache

IMNUL MINERILOR

                                                                                      

                                                                                    

 

În fund de munţi noi des intram,

Cu „NOROC BUN” ne salutam!

Şi când ieşim din sânul lor,

Noi tot „NOROC” strigam in cor!

În mina-i Dumnezeu cu noi ,

Afara-s grijuri şi nevoi!

Deasupra noastră n-avem cer,

C-aşa e viata de miner!

Când plini de praf cu paşi trudiţi,

Ieşim din mina obosiţi,

Ne doare ca-n lumina sa

Pământul ţine-o lume rea.

De-atâtea grijuri si nevoi

Noi ne întoarcem înapoi,

În lumea noastră far-de cer

C-aşa e viata de miner!

Şi moartea vine tot mai des

Să vadă ce-are de cules,

Din lumea noastră far-de cer,

C-aşa e viata de miner!

                 



Manastirea Locurele

Locurele este un locas de rugaciune aflat in mijlocul padurilor din defileul Jiului. Fiind locuit de calugari, fostul Schit Locurele este cunoscut mai ales ca metoc al . Acesta a fost schit pana in anul 1999, dupa aceasta data el fiind ridicat la rangul de manastire. Hramul acestui sfant locas de rugaciune este Schimbarea la Fata, praznuita la 6 august.

Locurele reprezinta, din punct de vedere al asezarii lui si al duhului celor ce-l locuiesc, un model de viata monastica. Manastirea Locurel e se afla intr-o poiana larga din mijlocul padurii, la altitudinea de 780 de metri. Poiana in care este construit schitul are ca strajeri Muntele Sliva la sud si culmile Parangului la nord-est.

Credinciosii care vin sa se roage la Manastirea Lainici si nu urca spre varful Muntelui Gropu, la Manastirea Locurele, au ce regreta. Drumul pietruit spre acesta, pornind putin mai la nord de Manastirea Lainici, este odihnitor si se parcurge usor de catre pelerini.

Din punct de vedere teritorial, schitul apartine de comuna Schela, fiind situat pe o stanca la circa cinci kilometri de Manastirea Lainici, accesul facandu-se pe un drum forestier, uneori greu accesibil pentru autoturisme.

Legat de numele acestui loc, putem spune urmatoarele: Manastirea Locurele isi trage numele de la "Locurel", care inseamna "poienita de munte", dar pisania se refera la sfantul schit cu numele de "Locuri Rele", ceea ce ne face sa presupunem ca, odata cu vremea, prin pronuntie a devenit "Locurele".

Asupra denumirii schitului pot aparea unele confuzii. El nu se numeste schitul "Locuri Rele" cum gresit apare in unele publicatii, denumirea corecta a sa fiind "Locurele", adica "locuri mai mici pentru rugaciune". Schitul Locurele a fost vizitat si de scriitorul Alexandru Vlahuta, acesta fiiind pomenit in a sa lucrare, "Romania Pitoreasca".

Manastirea Locurele - scurt istoric

Schitul Locurele a fost intemeiat intre anii 1850-1852, de doi preoti de mir din Targu Jiu, si anume: Parintii Constantin Cartianu si Costache Lupu Stolojan, calugariti sub numele de Cleopa, respectiv, Luca; ei au ravnit tot timpul o viata sihastreasca.

Primul schit din poienita de la Locurele a fost din lemn, dar intre anii 1855-1859 aceiasi calugari l-au recladit din caramida, asa cum se vede si astazi. Aici s-au nevoit schimnicii iubitori de asceza si liniste, intr-o desavarsita instrainare, tacere, post si neincetata rugaciune. In prezent obstea de aici formeaza o obste cu monahii din Manastirea Lainici.

Biserica de la Locurele s-a sfintit la data de 31 martie 1860, cu hramul "Schimbarea la Fata". Intre anii 1892-1897, schitul a fost reparat si zugravit din nou cu ajutorul si cu binecuvantarea Episcopului Ghenadie Enaceanu al Eparhiei Ramnic - Noul Severin -, si prin staruinta si osardia ieromonahului Dionisie Stefanescu.

Schitul Locurele, parasit in timpul Primului Razboi Mondial, a fost refacut in anul 1957 de Calinic Caravan, staret al Manastirii Lainici. In anul 1996 s-a renovat pardoseala schitului, din scandura, aparand ferestre noi si usi din lemn de stejar. Grija lucrarilor au avut-o ieromonahii Gherescu si Mihail.

Manastirea Locurele - arhitectura

Biserica de la Locurele are forma trilobata, cu o turla pe pridvor, de forma patrata. Catapeteasma bisericii este de zid. Naosul se delimiteaza de pronaos printr-un zid care ajunge pana la plafon si care lasa o deschidere cat o usa mai inalta.

Pridvorul bisericii este inchis si pictat. Usa de la intrarea in pridvor este in doua canaturi, masiva si din lemn. Altarul este luminat de o fereastra pe zidul din rasarit si de cate o fereastra pe zidurile din dreapta si din stanga. Sculptura frumoasa a usilor imparatesti apartine aculptorului M. Dobrita.

Naosul si pronaosul bisericii primesc fiecare lumina de la cate o fereastra din dreapta si din stanga zidurilor, iar pridvorul, de la doua ferestre mai mari decat celelalte, asezate in fata, in dreapta si in stanga usii. Ferestrele bisericutei sunt duble, cu bare metalice intre ele.

Clopotnita manastirii se afla in dreapta bisericii, lipita de zidul acesteia. Clopotnita este din lemn, sustinuta de patru stalpi foarte grosi din zid. Acoperisul ei este din tabla alba si are o streasina foarte larga. Peretii varuiti in alb au, din loc in loc, firide superficiale.

Manastirea Locurele - pictura bisericii

Pictura bisericii este originala, executata in anul 1897 de pictorul Ioan Oprisan. Aceasta se pastreaza bine in pronaos, pe tampla si pe usile imparatesti. La intrarea in pronaos, in dreapta si in stanga, sunt pictati Sfintii Apostoli Petru si Pavel.

Privind tabloul votiv, se mai disting portretele celor doi calugari ctitori, ale episcopilor Calinic si Ghenadie ai Ramnicului - Noului Severin -, al Regelui Carol I, al lui Radu Cartianu si al sotiei Constantina Cartianu, si al lui Dinca A. Scheleru. Acestia din urma au contribuit la renovarea dintre anii 1892-1897.

In fata bisericii, in partea dinspre Apus, este o cladire cu etaj pentru chilii, staretie, trapeza si bucatarie. Din locul unde este asezata biserica, se deschide o perspectiva foarte frumoasa la rasarit, la sud si la apus. In partea nordica vedem numai padurea la poalele careia se afla biserica Manastirii Locurele.

Manastirea Locurele - viata duhovniceasca

"La Schitul Locurele vietuiesc trei calugari, cel mai varstnic dintre ei avand 92 de ani. Se numeste parintele Adrian. De dansul au grija doi calugari mai tineri. In total, la Sfanta Manastire Lainici traiesc 35 de calugari.

Ne gospodarim, avem gradina si animale. Viata noastra se petrece in rugaciune, lucru si odihna. Zilnic, fiecare calugar se roaga aproximativ zece ore. Schimbarea la fata este una dintre cele mai mistice sarbatori din an si este marcata asa cum se cuvine.

De fapt, aceasta sarbatoare este hramul Schitului Locurele, nu al manastirii, insa, cele doua locasuri fiind unul langa altul, sarbatorim si la manastire Schimbarea la fata", a spus Parintele Ioachim de la Manastirea Lainici.

Parintele Firmilian - calugarul de la Locurele

Parintele Firmilian are 37 de ani - in anul 2007 -, dintre care ultimii 12 i-a petrecut in Schitul Locurele. Parintele a parasit calculatoarele, aparatura de ultima generatie, pe care ii placea sa faca diverse experimente, si a intrat la manastire. Calugarul recunoaste ca a venit la Manastirea Locurele datorita Parintelui Adrian Fageteanu, care se retrasese aici.

Parintele spune ca s-a simtit mai mult atras de cele sfinte decat de fizica atomica, domeniu in care e licentiat. Legat de Facultatea de Fizica, pe care a urmat-o, el spune "am intrat in facultate fiind ateu convins... pe parcurs, am inceput sa merg mai des la biserica... in final, am ajuns sa ma calugaresc".

Mai exact, el spune: "am intrat in facultate ateu convins. In cele din urma, am ajuns la manastire. Mai multi din gasca in care eram eu s-au intors la biserica. Fizica m-a adus la religie. Prin exactitatea ei, te duce la Dumnezeu. Fizica este o stiinta foarte legata de lumea concreta."

Parintele si-a gasit vocatia pentru viata monahala in vremea studentiei de la Bucuresti. El a absolvit Facultatea de Fizica si a lucrat un an intr-un institut de cercetare a fizicii atomice din Capitala, dar a renuntat la slujba pentru manastire. El spune simplu "fizica m-a adus la religie.. la varsta de 25 de ani am ales calea rugaciunii, iar de peste 12 ani sunt calugar.. fara sa regret vreodata acest lucru".

Calugarul Firmilian de la Locurele, schit ce apartinea de Manastirea Lainici, a reusit sa aduca lumina in varful muntelui; el a pus la punct un sistem de iluminat cu ajutorul unor panouri solare. Cele doua panouri solare au fost achizitionate pe rand, din cauza lipsei fondurilor banesti. Unul a fost donat, iar celalalt a fost cumparat de calugar, din Bucuresti. Energia solara poate fi produsa chiar si iarna.

Manastirea Locurele - parintele Adrian Fageteanu

Parintele Adrian Fageteanu este unul dintre cei mai varstnici calugari din tara, devenind faimos pe vremea cand era duhovnic la Manastirea Antim din Bucuresti, unde si-a castigat renumele de "apostol al Bucurestilor". Parintele Adrian s-a nascut in Bucovina de Nord si a fost ranit foarte grav in razboi.

Parintele a decis sa se calugareasca la varsta de 31 de ani, dupa ce a fost ranit grav pe front, in apropiere de Stalingrad, fiind la un pas de moarte. Medicii nu-i mai dadeau nici o sansa, dar ceva imprevizibil s-a intamplat atunci. A fost momentul in care Adrian Fageteanu, pe atunci comandantul unei grupe de tunuri, s-a decis sa devina calugar, considerand ca salvarea sa a fost un mesaj de la Dumnezeu.

Marele duhovnic a stat in inchisorile comuniste timp de 12 ani si a decis sa se calugareasca dupa ce a reusit sa se insanatoseasca in urma ranilor frontului. In ciuda tuturor incercarilor la care l-a supus viata, parintele Adrian nu si-a pierdut niciodata credinta si speranta.

Parintele Adrian Fageteanu a venit la Manastirea Lainici in anul 2002. Parintele Adrian Fageteanu s-a intors la manastirea sa de metanie, Manastirea Putna. Decizia sa de a reveni in Bucovina natala se pare ca fost determinata nu numai de dorul firesc pentru locul de bastina, pe care oricine il simte mai acut la apusul vietii, ci si de faptul ca Mitropolit al Moldovei a fost ales unul dintre cei care i-au fost ucenici, Inalt Prea Sfintitul Teofan.

Manastirea Locurele - are nevoie de ajutor

In prezent, lacasul de cult se afla intr-un stadiu avansat de degradare, fiind necesare lucrari de refacere si reabilitare a constructiei. Fondurile necesare insa pentru finalizarea lucrarilor de reparatie nu se pot asigura integral din autofinantari, donatii sau sponsorizari.

Manastirea Locurele, din judetul Gorj, va primi suma de 500 de mii RON pentru lucrari de refacere si reabilitare. Cu acesti bani, acordati din Fondul de rezerva bugetara, lacasul va fi consolidat si, de asemenea, vor fi restaurate pictura si tencuiala exterioara. Proiectul prevede si refacerea aductiunii cu apa si constructia unui gard de imprejmuire din piatra.

Guvernul Romaniei adopta prezenta hotarare: "Art. 1. Se aproba suplimentarea bugetului pe anul 2005, din Fondul de rezerva bugetara la dispozitia Guvernului, prevazut in bugetul de stat pe anul 2005, cu suma de 500 mii RON, la capitolul 59.01 "Cultura, religie si actiuni privind activitatea sportiva si de tineret", titlul 38 "Transferuri", alineatul 40.61 "Sustinerea cultelor", pentru Manastirea Locurele din judetul Gorj".

Vezi: Parintele Adrian Fageteanu - Interviu - VIDEO 

        Despre ecumenism - Parintele Adrian Fageteanu - VIDEO

Manastirea Locurele

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului

Schimbarea la Fata a Domnului

Mareste imaginea.

Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune "Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2), in vreme ce evanghelistul Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada (Marcu 9,3). Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era "ca soarele", iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca "erau ca zapada", ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, caci "zapada” nu a fost topita de "soarele" din El. Amintim ca firea umana si dumnezeiasca din Hristos, sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.

Schimbarea la Fata a Domnului - scurt istoric

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului dateaza de la inceputul sec. al IV-lea, cand Sfanta Imparateasa Elena zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in documente din prima jumatate a secolului al V lea. In Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III ca multumire pentru biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.

Exista obiceiul ca in aceasta zi sa se faca pomenire generala a celor trecuti la cele vesnice (Biserica Rusa). In unele zone, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului se aduc la biserica struguri, care se impart credinciosilor.

Icoana Schimbarii la Fata a Domnului

In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie.

Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in prezenta lui Moise si a lui Ilie pe Tabor, o exprimare a faptului ca la indumnezeire se poate ajunge atat pe calea casatoriei, simbolizata de Moise care a fost casatorit, cat si pe calea necasatoriei, aratata prin Ilie.

Faptul ca Dumnezeu nu se mai arata intr-un mod chenotic ucenicilor, adica se arata fara nici un val, vederea Sa de ucenici devine imposibila pentru starea in care se aflau. Duhul Sfant inca nu se coborase peste ei, motiv pentru care nu-L puteau privi pe Domnul fata catre fata. De aceea ei cad cu fetele la pamant, spre deosebire de Moise si de Ilie care nu fac acest lucru, pentru ca ei nu mai sunt din lumea aceasta.

Icoana Schimbarii la Fata - prima icoana pe care trebuie sa o faca un iconar

Potrivit Traditiei, prima icoana pe care trebuie sa o realizeze un iconograf este icoana Schimbarii la Fata. Zugravul cere prin aceasta realizare ca Hristos sa straluceasca in inima lui, lumina Slavei Sale negraite, descoperita Apostolilor pe Tabor. Avand datoria de a vesti prin imagine tainele lui Hristos, el trebuie sa se asemene Apostolilor care au trait minunea Schimbarii la Fata. Intr-un manuscris din Muntele Athos, i se cerea zugravului sa se roage cu lacrimi ca Dumnezeu sa-i patrunda in suflet si sa mearga la preot ca acesta sa se roage pentru el si sa-i citeasca troparul Schimbarii la Fata.

Schimbarea la Fata - dezlegare la peste

Desi ne aflam in postul Adormirii Maicii Domnului, Biserica a randuit ca pe 6 august, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, sa se faca dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.

Adrian Cocosila

Conditia intelectualului, Ion D. Sirbu 1945 - Dan Stanca 2011

Intelectualul care a ajuns la un grad înalt de scîrbă faţă de gratuitatea preocupărilor sale nu mai pregetă şi acţionează. Acţiunea lui înseamnă infracţiune. Alteori, ideologie extremistă. Trebuie să facă ceva, altfel ar înnebuni. Aparţin la rîndul meu acestei categorii ? Probabil, dar sunt sigur, nu am pe nimeni, decît aura, acum, a unei ridicole publicităţi care, zumzăind în jurul meu, mai mult mă enervează decît mă flatează. Nu conduc nici o mişcare teroristă, nu sînt nici măcar expert în inginerii financiare, rămîn un biet caraghios în a cărui ţeastă, ca într-un cuptor electric, filamentele neuronice s-au înroşit prea tare. Atunci nu am mai ştiut ce fac. N-am mai deosebit între bine şi rău. Mi-am dat în petec. Intelectualul, o mică fiară care muşcă stîlpul de beton din colţul străzii şi-şi rupe dinţii, atît e, nimic mai mult. Inainte de război, ehe, în anii 20-30 ai veacului trecut, mai era ascultat, din pîntecele cuvintelor sale se năşteau idei diforme şi inflamabile care, în contact cu ambianţa, produceau mari incendii. Nu aşa s-a ivit legionarismul? Erau copii cei care acceptau să se înscrie în echipele morţii fiindcă deasupra lor cineva ştia să le vorbească şi, vorbindu-le, sfîşia sufletul lor virgin. Era o deflorare divină, pe care numai un intelectual genial ştia s-o execute. Dar eu am venit prea tîrziu lume. Dacă aş încerca acum să-i seduc pe tineri şi să-i atrag într-o misiune reformatoare, mi-ar rîde în nas ... Intelectualul ? Lasă-l să se otrăvească singur şi să danseze twist pe planşeul propriilor toxine, să stea la masă cu propriile obsesii şi să se oglindească în cioburile lor ca să vadă ce slut este şi să înţeleagă că nimeni nu are nevoie de el. Intelectualul ! Cu toate acestea, am protestat. Ce-am făcut este un semn al dezacordului între sufletul meu răvăşit şi lumea sulemenită. Să fii dezertor, să înoţi împotriva curentului, să-ţi dai seama că nu poţi face nici un compromis! In momentul în care mi-am asumat riscul faptei respective, cărturari de prestigiu din ţară făceau deja teoria bivalenţei. ¨ Stimaţi domni şi stimate doamne, trebuie să folosim cuceririle modernităţii fără a ne leza ataşamentul spiritual. Se poate, domnilor, şi cu sula-n cur şi cu sufletul în rai! Putem să ne bucurăm de tehnologia cea mai avansată şi în acelaşi timp să fim credincioşi fără prihană.¨ Inima şi caracasa. Dar ca să ajungi la inimă trebuie să sfărîmi carcasa. Cînd aceasta este perfect şlefuită, cînd nu are o fisură, cui îi mai pasă de ce se află în spatele ei, cine mai este dispus să-şi aplece urechea şi să asculte bătăile slabe ale inimii?

DAN STANCA – Noaptea lui Iuda

Condiția intelectualului. Intr-un studiu scris în 1945, încercam , prin mijloace simple, eseistice, să aplic cele cîteva puncte de reper, privind starea de luciditate a conștiinței, stărilor confuze și dramatice ce au urmat anilor cumpliți de război și după 23 August. Dacă bine îmi aduc aminte, stabileam atunci patru sau cinci condiții sine qua non ale condiției intelectualului (real sau visat).

A fi intelectual (nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate) înseamnă:

-          În primul rînd, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce privește esențialul a ceea ce se întîmplă în jurul său;

-          - de a fi liber în gîndurile, ideile, valorile, actele sale. Adică capabil de a opta dezinteresat, fără mînie sau prejudecată , pentru soluția cea mai bună, nu pentru el, ci pentru poporul din care face parte, și nu în prezentul imediat, ci privind, cît se poate, înainte, spre un viitor ce se poate deduce logic, sociologic, moral, politic din premisele ce le are în față;

-          De a fi și a rămîne, neabătut, un soldat curajos al valorilor-scop (Adevărul, Binele, Frumosul ), pentru ca ele să nu fie ucise sau mișelește  înlocuite de valorile de mijloc: economicul, politicul, utilul imediat și ieftin;

-          - de a nu pierde dragostea față de poporul de jos, față de realele sale valori și nevoi, în cadrul unui socialism-moral ferit de partide sau politică de arenă;

-          - de a considera istoria patriei tale fără complexe (de superioritate sau inferioritate), fără ură sau răzbunări, în cadrul unei lucide detașări atît față de naționalism, cît și față de cosmopolitismul mânios sau dogmatic.

(‚’’Un tiran ca Hitler sau Stalin, nu poate fi considerat intelectual’’, scriam eu în sus amintitul ’’studiu’’, fapt pentru care Negoițescu a refuzat să-mi publice, de frică, eseul meu în revista proaspăt născută a Cercului Literar de la Sibiu, 1945 ).

Lumea despre Ion D. Sîrbu - Ion Negoițescu

                                                                                                                                                   

                                                                            

 

"Consider foarte importante pentru literatura română cîteva admirabile povestiri ale lui Ion D. Sîrbu, din recenta sa culegere intitulată Şoarecele B;

( ... ) Povestirile lui Ion D. Sîrbu, şi mă refer la cele scrise dintr-o ¨revoltă superioară a spiritului¨, dintr-o ¨filosofie care care nu se lasă înşelată de aparenţe¨, sunt extrem de dense, de compacte si de solid configurate epic: ele includ şi răsfrîng deopotrivă problematica humorului, comicului, ironiei şi satirei. Pentru că, incontestabil, scriitorul Sîrbu vizează realitatea dintr-un unghi filozofic. Humorul său e dureros, îmbrăţisînd lumea nu cu braţele, ci cu cleştele fiind umorul unui ins veşnic dispus să problematizeze, să scurme ca o cîrtiţă blindată fundamentele acestei lumi. O dovedeşte bucata titulară Şoarecele B. Comicul său este vizionar, de natură mai mult teoretică decît practică, deşi se concentrează totdeauna în figuri, care însă îşi depăşesc starea civilă prin sporul viziunii însăşi ce o comportă, ca de pildă în povestirea Cimex lectularia. Ironia lui Sîrbu se îndreaptă fireşte împotriva societăţii, pe care, fiindcă  e aşa cum e, ar vrea s-o anuleze, cu conştiinţa tragicului însă că nu-i poate substitui decît propria lui subiectivitate intelectuală. O arată în bucata Caz disciplinar. Satira lui Sîrbu e umană şi totală; ea se aplică astfel unui caz individual care se revelă exemplar pentru chiar concepţia în sine a artei şi a creaţiei în genere, precum şi povestirea Inceputul călătoriei. Tocmai din acest motiv, socotesc că povestirea respectivă ar fi trebuit să-şi păstreze titlul iniţial, Scuipatul divin, mai adecvat probabil şi pentru întreg volumul, prin pesimismul cosmologic ce-l reflectă. ( ... )

Intre comicul lui Sîrbu şi cel al lui Caragiale există ciudate asemănări, care determină  în egală măsură semnificative deosebiri. Ambii scriitori satirizează societatea vremii lor, pe care totuşi unul dintr-înşii îşi îngăduie să o savureze deşi o detestă – e vorba de Caragiale. Sîrbu se mărgineşte să-şi deteste obiectul satirei, pentru că nici nu se poate altfel, pentru că e vorba de o societate care nu îngăduie să fie savurată. In imaginaţia lui Caragiale, lumea din D-ale Carnavalului era, în ciuda aparenţei sale grotesc-ireale, un produs al libertăţii, deci totuşi un produs natural, căci libertatea e totdeauna naturală, chiar atunci cînd ia aspecte aberante. In imaginaţia lui Sîrbu în schimb, lumea povestirilor sale satirice reprezintă un produs artificial, al utopiei şi terorii, cu pretenţia de a se substitui nu numai libertăţii, dar şi naturii. Iată de ce, autorul care se ocupă de o atare realitate este obligat a fi nu numai filozof implicit, ci chiar un filozof explicit. Povestirile lui Sîrbu devin de la sine meditaţii asupra imposibilului ca posibil.

Elementele comicului de limbaj sunt prezente nu mai puţin la Sîrbu decît la Caragiale. Dar pe cînd de limba personajelor lui Caragiale poţi rîde, de limba personajelor lui Sîrbu nu te poţi decît înfricoşa. E acesta un moment plin de semnificaţie, în care satira se desparte de comic sau, în orice caz se poate despărţi de comic. Moment pe care l-a realizat plenar, în romanele sale, dar mai ales în Viitorul radios, Alexandru Zinoviev. Ca şi la scriitorul sovietic, şi la Sîrbu, în povestiri precum Soluţia Omega sau Cum se sparge gheaţa, care constituie texte unde comicul de limbaj ar părea să fie caragialeşte , la el acasă, râsul – practic – întîrzie. Pentru că de astă dată cuvintele goale de conţinut ori cu conţinutul schimbat asemeni unui cifru, sintagmele sterile, stereotipia delirantă ori automatismul deliberat fac ca discrepanţa dintre semnificant şi semnificat să capete un aspect înfricoşător, care bineînţeles inhibă sau anihilează râsul, în pofida comicului încă activ. Cauzele, desigur, nu sunt de ordin estetic, ci de ordin social.

Foarte abstract, aproape totdeauna cerebral, stilul lui Sîrbu este specific pentru proza aceasta realistă, convenţională chiar, căreia intelectualismul îi conferă totuşi o rigoare personală. Rigoare manifestată atît de puternic, încît atunci cînd motivul epic tinde să se dilate spre fantastic, pe urmele tradiţiei, ca la E.T.A. Hoffmann, sau pe urmele modernităţii mistificatoare, ca la Jorge Luis Borges - şi mă refer la bucata lui Sîrbu Doi intelectuali de rasă – realismul înfrînează tendinţa fantastică, iar efectul este în profunzime comic. Raţionalismul transparent învinge aici crepusculara tentaţie metafizică, deoarece satira lui Sîrbu vine mai degrabă dintr-o luciditate sîngerîndă, oglindind realitatea generatoare de spaimă, decît dintr-o conştiinţă care, prea sensibilă fiind, n-ar face decît să-şi transmită propriile ei nelinişti.

Ion Negoiţescu, Ion D. Sîrbu: Şoarecele B., în vol Scriitori contemporani, Ed Dacia, 1994   

     

Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, d. 6 februarie 1993, München) a fost un critic și istoric literar român.
Este fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu, fiica unui preot ortodox memorandist). A urmat cursurile liceelor ,,Gheorghe Bariț" și „Constantin Angelescu” din orașul natal, precum și ale liceului de la Aiud, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simțit atras de mișcarea legionară iar această atracție a fost mărturisită în Straja dragonilor.

A devenit, ca și alți studenți ai filosofului și poetului Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran – membru al Cercului literar de la Sibiu.

 În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Viața, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism. Ion Negoițescu a fost redactor al Revistei Cercului literar pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie-iunie 1945. În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Negoi%C8%9Bescu                                            

   

Parintii Bisericii - Sfantul Augustin

Mon Dieu, donnez-moi la sérénité, d’accepter ce que je ne puis changer,
le courage de changer ce que je peux et la sagesse d’en connaître la différence...
Rugaciunea serenitatii, atribuita Sfantului Francisc din Assisi

Francisco Zurbaran                                                   Sfantul Francisc din Assisi
Sfatul Francisc din Assisi                                                                    San Francisco California

 












Misiunea Sfantul Francisc de Assisi din San Francisco, California

Sfantul Augustin
„Cel mai mare dintre părinţii Bisericii latine” (A. FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, Humanitas, Bucureşti 1999, 41

Augustin de Hipona (povestea Sfintului Augustin din Hipona asa cum o aflam din Wikipedia)
(lat. Sanctus Augustinus) (n. 13 noiembrie 354, Thagaste Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii.
În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine.

Caracterizare
Sfântul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.
În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.
Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.
Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor ("civitas terrena"), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu ("Civitas Dei"). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii.

Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea)

Viața

Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.
În anii 373 - 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.
Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.
Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea carolingiană.

Sfântul Augustin și Sfânta Monica

Filosofia lui Augustin

Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți, mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Înlocuiește concepția timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învățătura autentică este posibilă numai prin iluminare.
Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul cartezian)
Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși; avem răspunderea de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost completate cu “virtuți umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința.
DE CIVITATE DEI și crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin și lucrarea sa „De Civitate Dei” - operă fără de care nu va putea fi niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alții ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puțin nu în înțelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui „De civitate Dei” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construiește tipare psihice și o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generații. „De Civitate Dei” este opera care va penetra în subconștientul celor care vor aparține Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conștient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios și politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viață, coeziune și mai ales vocație istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reușită între civilizația latină, vitalitatea germanică și mărturisirea creștină. De la papă și până la ultimul țăran habotnic, catolicii vor fi marcați de crezul istoric al Sf. Augustin și vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele și tiparele stabilite de acesta.
În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia și, în special Roma, are o preponderență autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea capitalei la Constantinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârșitul lumii antice și triumful noii religii, cea creștină, ce este adoptată acum ca fiind religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum și a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unității politice și economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul și Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzație de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entități politice romane vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Eșuarea încercărilor de a restabili ordinea și unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se impune. După dispariția în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăsește Occidentul prăbușit economic și politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creștinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credință), va deveni o superbă expresie a mărturisirii credinței în Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creștin-ortodoxă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-și întreaga energie spre dumnezeire și manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar și subordonarea față de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei și se va desprinde de caracterul dinamic și profan, pământesc și material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales material și dinamic.
În Occident, procesul de afirmare a religiei creștine, în forma sa catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile și în toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toți creștinii) a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizație ce este pe cale să apară, religia creștină și Biserica însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realități stabile. De acum înainte, creștinismul înseamnă viață și viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creștine din această parte a Europei. Spiritul creștin (viitor catolic) devine esența acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, biserica romană regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin și mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forței creștinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf Augustin și operei sale.

Viziunea Sfântului Augustin (detaliu), pictură de Vittore Carpaccio, Scuola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția

“De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în fața invaziei și jefuirii cumplite a Romei de către vizigoții lui Alaric în 410. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, “De Civitate Dei “ a devenit un răspuns providențial și genial al bisericii creștine occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizații.
Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi.. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale. Astfel au apărut cele două cetăți: una este cea a spiritelor rele și malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire și dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă și totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârșitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. “De Civitate Dei “nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.
Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul și spațiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăți iar Biserica apuseană își asumă rolul dinamic de a organiza și conduce războinicii creștini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, dușmani ai Bisericii și deci ai Dumnezeului creștin.
Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar și temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locțiitorul lui Christos pe pământ (cf. Matei16), o instituție cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu și de a aplica forța oriunde și oricând împotriva dușmanilor săi considerați dușmanii lui Christos și copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetății lui Dumnezeu. Creștinii occidentali sunt declarați de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor considerați de Biserică „slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie să capete credința că face parte din „Militia Christi”- armata lui Christos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar mai ales depinde soarta „Cetății lui Dumnezeu”.
În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel care organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă clădire din așezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul creștin protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume occidentală. Istoria acestei lumi se împletește strâns cu cea a instituției ecleziastice. Biserica romană reușește să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian care devine și al lor. Odată cu răspândirea creștinismului printre germanici, conflictele dintre aceștia și latini se estompează treptat și ia naștere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenței comune la armata lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puțin importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.
Organizarea socială a societății apusene este subordonată aceluiași scop al edificării cetății lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupați în trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu dușmanii Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu și laboratores- cei care muncesc pentru primele două stări. Biserica romană și lumea apusenă sunt nucleul viitoarei împărății divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce această lume ca reprezentant al lui Christos. Aceasta este prima mare victorie a Bisericii creștine apusene din istorie. Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziție o armată supusă capabilă de orice pentru a zămisli “Cetatea lui Dumnezeu”.Biserica romană își asumă pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior și va începe din Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială este îndeplinirea țelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului creștin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual și temporal de Roma-capitala creștinătății, capitala Cetății lui Dumnezeu pe pământ.
Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, acești primi soldați ai lui Christos, misionari și civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă spirituală a Bisericii romane: creștinarea și organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăți ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât atât, influența lor nu este numai spirituală ci și politică. Datorită lor și urmașilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acțiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a “Cetății lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi în care valorile romane și germanice se îmbină armonios cu cele creștine.
Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înțelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziția, spiritul creator al catolicului pentru care acțiunea, faptele au o importanță deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână și Biblia în cealaltă, războinic și misionar totodată. N-am putea înțelege istoria evului mediu occidental catolic

Augustin și Scepticismul

Pentru o perioadă Augustin este atras de scepticismul Academiei platonice târzii, pentru ca, treptat, să-și modifice atitudinea astfel încât una din primele sale scrieri de după convertire este Contra academicilor, un atac la adresa scepticismului academic.
Scepticii argumentau că ceea ce ne oferă simțurile este incert și înșelător: un băț introdus în apă ne pare frânt, un turn pătrat pare rotund privit de la o anumită distanță etc. Altă sursă a cunoașterii nu există, deci cunoașterea este îndoielnică. Augustin nu împărtășește acest „empirism” al scepticilor, fiind de părere că cunoașterea nu provine în întregime din simțuri. Simțurile, deși cu adevărat limitate și nedemne de încredere, au o utilitate practică și trebuie să le luăm ca punct de pornire în acest sens relativ.
În „Confesiuni”, X, Augustin va deosebi între lucrurile care se află în minte în mod direct (în sine) și lucrurile care sunt prezente în minte indirect, prin reprezentare sau imagine. De bună seamă, o achiziție culturală din vremea educației sale sceptice, căci, în momentul când critică scepticismul (adică doctrina pe care tocmai o părăsise), pune problema la fel: în senzație lucrurile sunt prezente indirect, prin reprezentări, date senzoriale sau impresii. Prin urmare nu avem acces la obiectele exterioare însele, decât la imaginile și impresiile pe care simțurile ni le dau despre acestea. Ceea ce se află în mintea noastră nu este un lucru ci o imagine sau o reprezentare a lui. Nu suntem deci îndreptățiți să judecăm ca și cum am avea acces la lucrurile însele, ci ca și cum am avea acces la imaginile lor, spunând: „Văd imaginea (reprezentarea, semnul, intermediarul) unui băț frânt în apă”, în loc de „Văd un băț frânt”. Căci, dacă lucrurile nu ne sunt accesibile în sine ci numai prin intermediul imaginilor, imaginile însele sunt indiscutabile căci se află nemijlocit în mintea noastră. Putem să ne înșelăm asupra unui obiect (necunoscându-l pe el, ci o imagine a lui, care poate fi eronată), dar nu ne putem înșela asupra imaginii pe care o avem (căci pe aceasta o avem în mod nemijlocit în mintea noastră). Mintea se înșală asupra obiectelor materiale, dar nu se poate înșela asupra imaginilor pe care le are. Aceste imagini sunt în minte și, chiar dacă nu sunt obiectele însele, sunt niște mesaje despre obiecte.
Acesta este momentul îndoielii sceptice. Scepticii se îndoiesc de adevărul acestor mesaje, a imaginilor, în măsura în care – noi neavând acces la obiecte – ele nu pot fi niciodată verificate de către mintea noastră. Îndoiala sceptică este, până în acest punct, rezonabilă, fiind expresia unei dileme care îl va frământa peste secole și pe Kant: obiectul pe care vreau să-l cunosc, ca lucru în sine, îmi este inaccesibil, tot ceea ce pot percepe este un fenomen; dar cum pot ști dacă acest fenomen nu este pur subiectiv și arbitrar?

Scrisoare a Sf. Augustin împotriva pelagienilor, manuscris, sec. al V-lea, Biblioteca din Orléans

Augustin ocolește această dilemă spunând că imaginile însele, fiind prezente în minte nemijlocit, pot constitui un dat principial cert pentru mintea noastră. Nu putem spune despre lucruri nimic fără a greși, dar putem spune ceva, despre imagini și reprezentări, fără riscul de a greși: „este principial cert că am imaginea unui băț frânt în apă”. Aceasta este prima parte a criticii aduse scepticilor. Scepticii se îndoiau de posibilitatea cunoașterii pornind de la caracterul înșelător al simțurilor, care li se părea că, deformând imaginea lucrurilor percepute, anulează posibilitatea oricărei certitudini. Augustin le răspunde că tocmai conștientizarea acestei bariere este prima certitudine pe care o avem.
Cel de-al doilea pas al demersului critic pornește de la anularea premisei sceptice conform căreia simțurile sunt singura sursă a cunoașterii. Trebuie să acceptăm, conform lui Augustin, că mintea are acces și la altceva decât la ceea ce îi furnizează simțurile. În primul rând, ea poate conștientiza faptul că are acces nemijlocit la imagini, care, deși nu sunt copii fidele ale lucrurilor fizice, pot fi, ca atare (ca imagini), obiecte ale cunoașterii. În al doilea rând, mintea însăși, sub forma actelor sale, este o prezență nemijlocită, deci un dat principial cert. Putem ști nemijlocit că avem o minte sau un intelect (ce ar putea mijloci acest fapt?), că mintea sau intelectul nostru are viață, deci noi înșine avem viață (iarăși, nimic nu se interpune între minte și propriul său act de a fi în viață) și, ca o consecință, știm că, având viață, existăm.
Premisa principală a acestui tip de argument este identitatea („nemijlocirea”) dintre subiect și intelect: eu înseamnă intelectul meu. Este premisa care va justifica, în epoca modernă, curentul raționalist, dar este în același timp și o premisă care subzistă în însuși miezul empirismului (ca și al scepticismului combătut de Augustin): acceptând că singura sursă a cunoașterii este senzația, presupunem că vorbim despre accesul la un obiect al cunoașterii (lumea externă a obiectelor materiale) al unui intelect cunoscător, diferit de lumea externă, intelect cu ajutorul căruia eu, subiectul, cunosc ceea ce îmi dau simțurile. Empirismul nu poate face abstracție de această presupoziție decât cu riscul de a postula imposibilitatea principială a cunoașterii: chiar dacă simțurile, sursa unică a cunoștințelor, ar furniza informații certe despre lumea externă, în absența identității intelectului cu subiectul aceste informații nu ar avea cui să se adreseze, căci procesele de memorare, analiză, sinteză, abstractizare etc. ar fi cel puțin îndoielnice pentru un subiect care nu și-ar asuma paternitatea lor.
Augustin pornește de la această premisă (așa cum va face și Descartes, mai târziu) și, postulând natura intelectuală a subiectului cunoscător (identitatea eu-intelect), formulează, înaintea lui Descartes, un argument ontologic.
În afară de actele minții, Augustin mai admite posibilitatea unor adevăruri nemijlocite pe care nu le-am dobândit prin simțuri: adevărurile matematicii și propozițiile etice a priori (de exemplu: „Binele este preferabil răului”). Aceste adevăruri nemijlocite sunt prezente în sine în mintea noastră și nu altfel; ele trebuie să fie așa din moment ce le cunoaștem cu certitudine. Datorită acestor argumente scepticismul este de nesusținut: cunoașterea certă este posibilă dar nu prin simțuri ci prin introspecție. Lovitura de grație adusă scepticismului se găsește însă în micul tratat Despre fericire. Dacă concedem scepticilor că atingerea adevărului este imposibilă, atunci ei, scepticii, care totuși se află în căutarea adevărului, se găsesc în situația de a nu fi fericiți. Dar „nu este fericit cel ce nu are ce-și dorește (...); or, nimeni nu este înțelept dacă nu este fericit: deci un academic nu este înțelept” . Ulterior, creștinismul se va dovedi foarte receptiv la această teză augustiniană a căutării adevărului în suflet, care va dobândi – chiar în formularea lui Augustin – dimensiuni mistice.

Iluminarea și teoria ideilor divine

Problema cunoașterii la Augustin presupune și doctrina iluminării. Cunoașterea presupune prezența nemijlocită a obiectului cunoscut în fața agentului cunoscător (mintea), motiv pentru care Augustin nu poate prelua în totalitate ideea platonică a reminiscenței și nici nu va dezvolta, propriu-zis, o doctrină a ideilor înnăscute. Pentru Augustin este importantă teza că, în toate cazurile de cunoaștere, este necesară iluminarea divină și mai ales faptul că obiectele cunoașterii autentice sunt de natură ideală, idei divine. În discuția anterioară am arătat că cunoașterea senzorială nu este o cunoaștere autentică ci este mai degrabă felul în care sufletul „guvernator” este atent la trupul pe care îl comandă. Cunoașterea în sens propriu este numai cunoaștere a unor idei de natură divină.
Pe de altă parte, știm că intelectul uman este o creatură, fiind situat pe un nivel inferior al ierarhiei universale, deci sub ideile divine, motiv pentru care nu poate avea nici o putere asupra lor. Cum poate totuși intelectul uman să cunoască ideile divine, din moment ce, neavând putere asupra lor, nu poate în nici un fel să le „prindă” sau să intre în contact cu ele, pentru simplul motiv că nu poate exercita nici un fel de acțiune asupra lor? Pe de altă parte, nu se poate renunța nici la ideea că obiectele cunoașterii trebuie să se afle în contact nemijlocit cu intelectul cunoscător. Soluția dată de Augustin este că noi nu avem puterea de a produce în mintea noastră o cunoaștere a ideilor divine dar ea are totuși loc pentru că este produsă în noi de către ceva mai înalt decât propriul nostru intelect. În acest fel cunoașterea nu este un produs al intelectului nostru ci urmarea iluminării. Agentul care produce cunoașterea ideilor divine în intelectul uman nu poate să fie însă ceva mai prejos decât ideile însele deoarece ar însemna din nou că ceva mai prejos decât ideile ar exercita o putere asupra lor, punându-le în intelectul nostru. Prin urmare agentul iluminării nu poate fi altul decât Dumnezeu.
În acest fel, Augustin respectă doar o parte din teoria platonică a cunoașterii. Cunoașterea poate avea loc numai prin contact direct cu ideile cunoscute (așa cum spusese și Platon), iar ideile cunoscute sunt de natură divină. Însă, dacă la Platon problema contactului nemijlocit este rezolvată prin doctrina reamintirii (posibilă acolo deoarece sufletul este de natură divină), Augustin apelează la Iluminare deoarece sufletul este creatură și nu poate „păstra” sau aduce în actul cognitiv ceva asupra căruia nu are putere. Prin natură, contactul cu ideile (cunoașterea, adică) este ceva divin, un lucru pe care omul nu și-l poate însuși. Dacă omul este capabil de cunoaștere, este pentru că Dumnezeu creează această cunoaștere în intelectul uman, oferind-o ca pe un dar divin.
Augustin discută câteva concepte și judecăți certe, necesare și imuabile care cu siguranță nu pot proveni din simțuri și deci trebuie să le avem de la Dumnezeu, cum ar fi conceptul de unitate sau judecata „Binele trebuie să fie preferabil răului”.

Teoria grației divine

Augustin este primul care a elaborat o teorie sintetică despre grația divină, în contextul eforturilor sale de combatere a pelagianismului (Quaestiones diversae). Pelagianismul zilelor lui Augustin nega păcatul originar dar și imortalitatea și integritatea lui Adam, altfel spus, întreaga lume supranaturală. Ideea lui Pelagius, de origine stoică, afirma emanciparea completă a omului față de Dumnezeu și puterile sale nelimitate în privința binelui și răului. Omul este capabil, conform acestei teorii, să obțină, fără nici o intervenție din partea lui Dumnezeu, un control complet asupra pasiunilor sale (apatheia). Datorită acestei capacități, datoria absolută a omului este evitarea, prin propriile sale puteri, a oricărui păcat. Nu există o ierarhie a păcatelor și nu există păcat în afara puterii de control a agentului uman. Augustin se opune acestui sistem afirmând că Dumnezeu este, prin grație, stăpânul absolut al voinței și că, sub acțiunea grației, omul este liber. Concilierea între omnipotența lui Dumnezeu și libertatea umană depinde de guvernarea divină.

Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu

Primul principiu al lui Augustin constă în afirmarea suveranității complete a lui Dumnezeu asupra voinței. Toate actele virtuoase, fără excepție, necesită o intervenție divină sub forma unei providențe eficiente care pregătește dinainte orice act bun al voinței (Retractationes, I, IX, 6). Nu este vorba despre faptul că voința nu poate realiza un act virtuos ci despre ideea că, fără intervenția providențială, ea nu ar înclina către bine. Există două niveluri ale grației: a) grația virtuților naturale, darul universal al providenței, care pregătește motivațiile eficiente ale voinței; aceasta este grația acordată tuturor oamenilor, chiar și celor necredincioși (gratia filii concubinarum); b) grația virtuților supranaturale, dată odată cu credința. Aceasta din urmă este grația fiilor (gratia filiorum), adică a oamenilor lui Dumnezeu.

Libertatea oamenilor

În al doilea rând, Augustin afirmă că libertatea oamenilor rămâne intactă. Augustin nu renunță niciodată la principiul libertății voinței, astfel încât sistemul său încearcă obținerea unei sinteze între afirmarea libertății și a grației divine. Din acest motiv, el nu postulează existența unei puteri umane complete de alegere: ceea ce face omul nu depinde în totalitate de libera alegere; acceptarea sau respingerea credinței este anticipată dinainte de Dumnezeu.
Fără îndoială, omul are puterea de a alege între bine și rău, căci altfel nu ar fi posibilă responsabilitatea, meritul sau culpa; Augustin, reproșând însă pelagienilor exagerarea rolului alegerii individuale, spune că nu există un echilibru perfect între alegere și grație: acest echilibru se găsea numai la Adam, dar a fost distrus odată cu păcatul originar. În starea căzută, omul este în situația de a lupta împotriva înclinației spre rău; el și-a pierdut acea libertate perfectă și senină, libertatea fără luptă, de care dispunea Adam. Libertatea omului căzut este una tensionată, conflictuală, problematică. Această libertate nu ne ajută decât cel mult să ne direcționăm alegerea către acceptarea grației.

Concilierea grației și a libertății. Problema predestinării

Cum se poate rezolva această antinomie între libertatea omului și grația divină? Pe de o parte, se afirmă puterea lui Dumnezeu de a direcționa alegerea umană (voința liberă), de a converti păcătoșii, iar pe de altă parte ni se spune că respingerea ori acceptarea fie a grației, fie a păcatului, depind de voința liberă. Mulți exegeți au considerat că aceste două principii sunt ireconciliabile. Pe acest motiv a fost posibilă, de pildă, aprecierea conform căreia doctrina augustiniană a grației este o „mare greșeală dogmatică” . Aceasta pentru că, așa cum sublinia Eugène Portalié , grația augustiniană a fost înțeleasă ca un fel de impuls supraimpus de Dumnezeu, în absența căruia voința nu se poate manifesta.
Cheia problemei stă în felul în care Augustin explică guvernarea divină a voințelor. Astfel, voința nu decide niciodată fără un motiv, adică fără să fie atrasă de un bine pe care îl percepe în obiect. Numai că această percepție asupra obiectului nu stă în puterea absolută a omului. Este privilegiul lui Dumnezeu să determine fie cauzele exterioare care acționează asupra percepției, fie Iluminarea interioară care acționează asupra sufletului. În acest fel, decizia voinței se exercită asupra unei conjuncturi de situații pe care o creează Dumnezeu. Omul este stăpânul gândurilor sale primare, fără a putea determina obiectele, imaginile și prin urmare motivele care se înfățișează minții sale. Conform teoriei sale despre cunoaștere, sufletul este conștient de imaginile pe care le vede, fie prin percepție fie prin iluminare, dar nu este cauza lor: pe de o parte, cauzele externe ale imaginilor percepute sunt guvernate de Dumnezeu, iar pe de altă parte, iluminările divine provin de asemenea de la Dumnezeu.
Mai mult, Dumnezeu știe dinainte răspunsul pe care sufletul, dispunând de toată libertatea posibilă, îl va da acestor factori exteriori. Astfel, în cunoașterea divină, există pentru fiecare voință creată o serie indefinită de motive care, de facto, câștigă adeziunea omului cu privire la ceea ce este binele. Dumnezeu dispune, în omnisciența sa, de suficiente motive pentru a-l salva pe Iuda, de pildă, sau de a-l pierde pe Petru. Nici o voință nu ar putea rezista planului divin. În acest fel, Dumnezeu, datorită autonomiei sale perfecte, poate cauza motive pentru orice fel de alegere a sufletelor individuale, anticipând și răspunsul acestora. În acest sens, grația este infailibilă, deși liberă.
Din acest motiv Augustin spune că acel om care a acționat conform binelui trebuie să mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a trimis o inspirație eficientă (adică un sistem de factori exteriori în care a putut percepe binele datorită unei iluminări directe asupra sufletului), în timp ce altora le-a negat sau amânat această favoare. Cel care a primit-o este un ales.
Încercând să explice această aparentă contradicție, Augustin scrie o epistolă numită De Diversis quaestionibus ad Simplicianum, în care formulează un răspuns direct, adresat unor călugări care îl întrebaseră asupra problemei. Pe de o parte este neîndoielnic că voința bună există datorită grației, astfel încât nici un om nu poate să-și asume vreun merit după cum nici o formă de libertate nu i se va opune, deși are această putere. În acest sens, grația acționează într-un mod eficient și nu cauzal, într-un mod analog celui în care acționează argumentele retorice: fiecare om are puterea și libertatea de a se opune unor argumente persuasive. El poate insista în opinia sa personală și poate să se opună fără măcar să încerce a asculta argumentele care i se aduc. Poate însă să le asculte și, înțelegându-le, se va lăsa convins de ele. Sufletele umane au dispoziții foarte diverse și este aproape o chestiune de șansă dacă fiecare dintre ele va întâlni la un moment dat argumentul potrivit cu dispoziția sa, adică acel argument care să-i permită să perceapă binele ca motiv pentru alegere. Dumnezeu, însă, conform acestei analogii, este retorul perfect, adică știe foarte bine ce situație este potrivită fiecărui suflet pentru ca acesta să poată avea acces la motivul alegerii binelui. Aceasta este grația: Dumnezeu ne oferă acele percepții care, în acord cu preștiința sa, constituie tocmai situația fericită pentru ca iluminarea noastră să aibă loc. Din acest motiv grația nu acționează cauzal: deși situația optimă ne este oferită de Dumnezeu, alegerea ne aparține. Astfel, eficiența grației nu înseamnă faptul că, fără ea, noi nu am avea capacitatea de a alege binele ci faptul că fără grație noi nu am dori binele. Grația este invitația fără de care noi nu am avea un obiect al dorinței.
Există multe căi prin care Dumnezeu ne poate invita la credință și, dintre ele, fiecărui suflet i se potrivesc numai unele. Dumnezeu știe ce formă de invitație va fi acceptată de fiecare suflet, conform dispoziției sale și care va fi respinsă. Aleșii sunt acei oameni cărora Dumnezeu le adresează acea invitație potrivită, adică eficientă.
Problema care rămâne este cum anume trebuie să înțelegem această selecție operată de Dumnezeu atunci când unora le adresează invitația potrivită iar altora le-o amână sau pur și simplu nu le-o trimite. Este grația un „instrument” al predestinării? Semipelagienii gândeau problema în termenii unei egalități de șanse: Dumnezeu predestinează la salvare pe toți oamenii, dându-le tuturor grația, în măsură egală. Libertatea umană este cea care decide dacă unul sau altul dintre indivizi acceptă invitația sau nu, astfel încât numărul aleșilor nu este cunoscut. Un sistem opus este predestinaționismul, pe care semipelagienii îl atribuiau în mod eronat lui Augustin și care spunea că Dumnezeu prestabilește numărul aleșilor și al damnaților; în acest sens, iadul și raiul se vor umple cu oameni care au fost aleși dinainte și care nu pot face nimic pentru a modifica acest destin. Acesta va fi de fapt sistemul lui Calvin.
Între aceste două opinii extreme, Augustin a formulat o poziție ingenioasă prin care afirmă ambele adevăruri în același timp: a) stabilirea aleșilor de către Dumnezeu este reală, gratuită și constituie grația grațiilor, acordată în mod selectiv, dar b) aceasta nu anulează dorința lui Dumnezeu de a salva omenirea integral, lucru care depinde însă de libertatea umană. Aleșii dispun de posibilitatea de a-și refuza statutul de aleși, după cum ceilalți oameni dispun de libertatea și puterea de a se ridica prin alegeri proprii la statutul de aleși. Astfel, deși Dumnezeu acordă grația absolută numai unor anumiți oameni (acesta fiind, pentru Augustin, misterul cel mai înalt), pe de altă parte este la fel de adevărat că:
a) nici un om nu este privat de libertate;
b) nici un om nu este lipsit de puterea de a se opune răului;
Aceste două enunțuri fac ca predestinaționismul să nu fie compatibil cu doctrina lui Augustin. El afirmă, de altfel, repetat și explicit că toți oamenii ar putea fi salvați dacă aceasta ar fi și dorința lor. De aceea este inexact să afirmăm că grația divină diminuează sau anulează responsabilitatea individului, după cum este o eroare caracterizarea doctrinei augustiniene despre predestinare ca „determinism”.
Faptul că Dumnezeu cunoaște ante rem care va fi alegerea fiecăruia dintre oameni și oferă, în acord cu această preștiință, fiecăruia invitația potrivită (deși știe că unii o vor refuza), nu este un factor cauzal. Dimpotrivă, tema iubirii lui Dumnezeu își găsește, poate, aici mai mult decât în altă parte, un context optim: deși știe că o anumită persoană va refuza alegerea credinței, Dumnezeu nu anulează nimănui posibilitatea de a se salva. Faptul că cei aleși și cei osândiți constituie (din punctul de vedere al preștiinței divine) două „liste încheiate” nu se datorează imposibilității omului de a alege destinul său ci dimpotrivă lipsei de voință a acestuia de a face ceva.
Din punctul de vedere al cunoașterii noastre temporale, acest lucru pare a fi o predestinare, o determinare cauzală. Din perspectiva cunoașterii atemporale (cum este cea divină) acest lucru este un fapt: cei numiți „vase ale mâniei” (osândiții) nu sunt numiți astfel conform unei alegeri divine arbitrare ci conform faptului că Dumnezeu știe deja ceea ce noi nu putem afla decât după încheierea istoriei.
În acest sens, ființa umană nu poate să renunțe la exercitarea alegerii și voinței sale libere întrucât, chiar dacă Dumnezeu știe dinainte care va fi finalitatea lor, nu există nici o legătură între preștiința divină și libertatea umană de decizie. Dacă un om ar renunța, la un moment dat, să-și exercite voința liberă, judecând că Dumnezeu cunoaște oricum destinul său și, dacă este un ales, va primi oricum grația la un moment dat, el ar face o eroare: momentul acestei judecăți ar coincide de fapt cu momentul renunțării conștiente la a-și mai exercita voința pentru salvare. Acel om s-ar autocondamna. Știa Dumnezeu că el va lua această decizie? Da. Aceasta nu înseamnă decât că decizia respectivă a confirmat, în mod liber, ceea ce Dumnezeu știa dinainte. Pe de altă parte, omul respectiv ar fi putut să nu renunțe ci să continue să dorească să fie un ales, acționând în consecință (alegând binele). Înseamnă aceasta că el ar fi modificat preștiința divină? Nu, deoarece, în acest caz, preștiința divină ar fi constat tocmai în a doua variantă.
Doctrina grației constituie și azi un punct dificil nu numai din punct de vedere teologic. Filosofic vorbind, problema constă în faptul că Augustin încearcă să apropie două sisteme diferite de principii: o logică temporală, specifică omului și una atemporală, potrivită omniscienței lui Dumnezeu.

Influența lui Augustin

Concepția lui a fost preluată și utilizată dogmatic pentru respingerea concepției aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepția despre predestinare și istorie ca tămăduitoare.
A fost primul filozof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară în educarea oamenilor și pentru lichidarea răului.


Sărbători

• în calendarul romano-catolic: 28 august („Sfântul Augustin”)
• în calendarul ortodox: 15 iunie (sub numele „Fericitul Augustin”)
• în calendarul greco-catolic: 28 august („Sfântul Augustin„)
• în calendarul luteran: 28 august („Augustin”)
• în calendarul anglican: 28 august

A spune cuiva "te iubesc" înseamnă de fapt "tu nu vei muri niciodată".

citat din Sfântul Augustin