Eu nu am nevoie să ascult revista presei. In fiecare dimineaţă, la cafea, mama mea îmi face o revistă a presei absolut originală, ironică, amuzantă, profundă şi prin acest din urmă atribut, tristă. Mama, trecută prin toate registrele lecturii, de la Octavian Paler la Dan Lungu, face cea mai echilibrată judecată a presei, fără părtinire, fără ranchiună, fără profesională invidie; mama doar relatează ce vede şi citeşte zilnic. O ascult, de obicei, mai mult sau mai puţin atent, aşa cum facem fiecare cu părinţii, afişîndu-ne, mai degrabă, obsedantele preocupări ale vieţii cotidiene decît interesul pentru zisele lor. Azi însă, mi-a atras atenţia modul punctual în care înţeleapta mea mamă îmi cita obiectivele majore ale luptei de presă, pentru că, în fond, goana după senzaţional, după întietate la publicare, după comercial mai mult decît după valoare, seamănă mai mult a luptă decît a presă.
Aşadar care erau subiectele mamei. Punctual:
Debarcarea americanilor la Deveselu
Constantin Brăncuşi
Documentele Cioran
1. Auzisem şi citisem şi eu cîte ceva din presa zilei de ieri ... debarcarea americanilor sigur, ţine prima pagina a ziarelor şi cum de nu; în fond de vreo 20 de ani tot vorbim de ”trădarea americanilor”, pe care i-am aşteptat vreo 50 de ani, ei întîrziind să vină ... apoi au venit şi am inceput să dezvoltăm un alt sentiment, antiamerican, de data aceasta, de parcă am fi sintetizat un fel de anticorpi faţă de marea naţiune de dincolo de ocean. Mie, debarcarea la Deveselu mi se pare un lucru serios ... ieri însă, urmărind relatările posturilor de televiziune, mi s-a părut că urmăresc o parodie la un eveniment aşteptat. Am auzit păreri pro şi contra cu duiumul, am auzit indignatul ¨de ce nu ne-au întrebat pe noi ?¨, dar mai ales, am asistat la relatări ample ale opiniei localnicilor despre cum ne va schimba viaţa aşezarea americanului în coasta romånului oltean. De aici începe mirarea , chiar stupefacţia mea. Au curs asocierile ... cu pepenele romănesc , cu prazul oltenesc, cu căruţa cu proşti de la Caracal. Era dulce amar gustul văicărelii localnice, condimentate cu total neinspiratele asocieri făcute de reorterii TV. Mă simţeam din nou ca în Caragiale, gîndind că tot romănul s-a născut poet şi că poate ”miştocăreala” televizată ar trebui ridicată la rang de ocupaţiune naţională. Pentru că deja nu mai pot spune că romănul ştie să facă haz de necaz în orice situaţie. Asta era valabil pe vremea cînd stăteam la cozi şi năşteam bancuri cu Bulă ... şi Doamne Iartă-mă, bancurile cu Bulă aveau un dram de haz şi un dram de inteligenţă ... ceea ce auzim astăzi şi din păcate , nu la cozi, ci în media, nu numai că nu atinge noţiunea de haz, dar îmi pare a fi doar o miştocăreală ieftină şi agramată, pe marginea oricărui subiect, de la alianţa NATO pînă la cataclismul din Japonia. Nici nu vreau să mă mai gîndesc la comentatorii de profesie care se pricep la toate de la reţeta de pască pînă la tratatele internaţionale, la fel de prost la toate, dar nu se sfiesc a fi zilnic pe ecrane.
2. Constantin Brăncuşi face de o bucată de vreme obiectul unei preocupări nobile, poate, de a înfiinţa un muzeu pe locurile sale natale din Gorj. Face domnul Tatulici o emisiune, în care, de 1 Mai muncitoresc apare la Tirgu - Jiu, împreună cu micul Titulescu, făcîndu-şi amîndoi un pic de imagine; că tot era un eveniment important canonizarea Sfîntului Irodion la mănăstirea Lainici şi domnul Ponta deputat de Gorj, de ce să nu-l folosim un pic în scop electoral ? Şi dacă în aceeaşi emisiune putem susţine şi înfiinţarea muzeului Brăncuşi de ce să nu ne condimentăm imaginea cu un dram de cultură?! Nu contează că apetitul pentru oameni şi locuri ţine exact cît momentul festiv şi baia de mulţime ... de ce spun asta ? Pentru că am mai văzut emisiunea aceasta cu ocazia unui trist eveniment: explozia de la Mina Petrila din 2008 ... muriseră treisprezece mineri atunci, acolo şi vreo trei zile au avut parte acele locuri de emisiuni lacrimogene şi pline de solidaritate ... dar ca orice minune romănească şi asta a ţinut trei zile ... apoi s-a aşternut tăcerea ... a mai trecut domnul Tatulici prin valea Jiului de atunci ? Stie domnia sa ce se mai întîmplă pe acolo ? Are idee domnia sa idee că acolo există viaţă şi lăudabile evenimente culturale ? Nu ! Categoric nu, pentru simplul motiv că nu-l interesează. NU ne dorim evenimente nefericite care să-i aducă din nou emisiunea în valea Jiului!
Iar Brăncuşi ... aparţine lumii întregi de-acum, n-avem noi nici un merit în asta ... din păcate ne amintim de marile noastre valori doar în momentul în care prin moarte, sau pribegire se duc pe alte meleaguri, mai primitoare ... Eu ştiu că nimeni nu e profet în ţara lui, dar asta nu ne scuză de a nu reuşi să depăşim această stare de prostire, de ignorare a valorii.
Constantin Brăncuşi a ales să trăiască în Franţa, aparţine de acum lumii...
3. Emil Cioran a ales şi el să trăiască în altă parte ... Nu ştiu dacă i-a fost grea sau uşoară alegerea ... eu care am rămas, înghiţind în mod laş salamul cu soia, cred că i-a fost grea, dar şi mai grea, probabil, nerecunoaşterea în propria ţară!
Ne-am trezit într-o profundă indignare cînd manuscrisele lui Cioran s-au vîndut dincolo de ocean ... ne-am trezit indignaţi pentru că ele erau ¨un bun naţional¨, dar ne-am gîndit oare cît de bine s-a simţit Cioran în ţara lui ?
Ne întrebăm oare, vreodată, dacă aceşti oameni care au luat calea exilului, ar vrea să fie consideraţi un bun naţional, al nostru, al românilor, abia după ce o lume întreagă îi recunoaşte ca valori de patrimoniu universal?
Promo. În premieră: O poveste despre cum ştie România să-şi distrugă simbolurile
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Ion D. Sîrbu este, indiscutabil, marea revelație a literaturii noastre de după 1989. Adio, Europa ! și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal reprezintă suprema ( deocamdată )răzbunare a libertății de spirit autohton pe experimentul comunist hărăzit acestei părți de lume. Mia de pagini a acestui roman intitulat inițial La condition roumaine rezumă delirant și ludic o epocă ți-o lume într-un paradoxal și copleșitor amestec de Kafka, Ilf și Petrov, de Nietzsch și Gogol, de Caragiale și Cioran, fiind nu doar oglinda nastratinesc-reflectantă, monstruos-ubuescă a fanariotismului ceaușist, dar și o crudă ipăostază a esenței carnavalului românesc. Adio, Europa ! este o sumă de situații epic-teatrale-sociologice de suculență realist-absurdă prin care Isarlîkul ( Craiova ) devine omphalosul unei Românii de bîlci fantast, de pitoresc amarnic și crud pînă la visceralizare.
