Vă spuneam la ultima noastră întrevedere că mă simt bine, confortabil, cu trecutul meu, dintr-un punct de vedere. N-am făcut, să zicem , nicio porcărie, nicio ticăloșie. Pot să mă uit liniștit în oglinda retrovizoare. Ei bine, nu mă mai simt la fel de ’’confortabil’’ după ce am citit prima parte a cărții dumneavoastră despre Ion D. Sîrbu. Cea consacrată vieții.
Recunosc: știam doar vag cum a arătat viața lui Ion D. Sîrbu. Și nimic despre opera lui. Nu i-am citit, spre rușinea mea, nicio carte. O voi face de-acum înainte. Dar vă mărturisesc că imaginea, fermă și limpede, pe care o impune cartea dumneavoastră m-a impresionat. Mai mult: m-a pus pe gînduri. Nu-mi închipuiam că o asemenea biografie a fost posibilă în România, intr-o vreme cu atîtea derapaje. Convingerile mele despre legăturile noastre cu Miorița sunt, cumva, zdruncinate acum. Așadar s-a putut! A existat cineva care a reușit , de dragul unor principii, să nu trăiască „melcoid”, cum zicea Sîrbu; cineva care a preferat un eșec exemplar unei cariere de ”acomodat”. Și asta unde ? Intr-o țară unde ratarea e nu numai deplînsă. E socotită „o prostie”.
Nu mai sunt sigur, acum, că experiența mea de viață merită vreun interes. Viața unuia ca I. D. Sîrbu e, realmente, un „roman”. A mea e de tot banală. Am avut o adolescență ternă, cu aventuri romantice închipuite și ușor ridicole. Am trecut printr-un război fără niciun cutremur interior, hoinărind pe la Polul Nord și pe la Polul Sud într-o încăpere bine încălzită. Dramele țării mele nu m-au afectat, cu excepția diktatului de la Viena. Am descoperit că rușii au intrat în România abia cînd ei au ajuns în Lisa, iar în anii următori am fugit de capcanele vreunei implicări, preferînd să „reabilitez” Evul Mediu. Mitologia mea e mică, egoistă, la nivelul Lisei și al străzii Tufelor de dincolo de bariera „Bacchus”. Dacă o compar cu violenta angajare a lui I. D. Sîrbu, mă simt jenat. Eu am fost nu numai prea „cuminte”, ci și prea puțin tînăr, dacă socotim tinerețea nu doar o vîrstă, ci și o stare de spirit. Adevărul e că nu m-am revoltat, în toată tinerețea mea, decît prin abținere, prin refuz, prin eschivă. Poate nu e o pură întîmplare că am luat cunoștință foarte tîrziu de atmosfera postbelică în care alți oameni se aprindeau, se delimitau, trădau ori își pregăteau pușcăria, ca I. D. Sîrbu. Tot ce am îndrăznit a fost să nu vreau să cobor sub o anumită limită și să mă folosesc de pretexte pentru a putea șopti, măcar, ceea ce nu era îngăduit de cenzură să strigi. M-am dus pînă la Seneca, făcîndu-i rechizitoriul într-o scrisoare din Scrisori imaginare, ca să denunț colaborarea cu demența. M-am folosit de masca lui Galilei ca să spun ce gîndeam despre inchiziții și m-am retras pe un peron de nicăieri ca să pot fi actual fără riscuri majore. Mereu baricadat în grija de a nu fi prins sub tăvălug.
Și ar mai fi ceva de recunoscut. N-am fost în stare, probabil, de mai mult. Dacă aș lua-o de la capăt, nu cred că aș schimba lucruri esențiale. Aș rămîne un „rac”.Vă spuneam că am lăsat jurnalul A doua poliție să se acopere de praf în vreun sertar uitat fiindcă nu mă atrage să-l recitesc ( în caz că mai există pe undeva ). Acum pot să fiu și mai explicit. Prin anii ’80, după ce am fost dat afară de la „România Liberă” și am avut „tupeul” de a refuza toate ofertele care mi s-au făcut de reinserție în „sistem”, eram foarte mîndru de poziția mea. După ’89, această mîndrie s-a ofilit, treptat. Iar acum mi se pare de-a dreptul bovarică dacă o compar cu realitățile trăite și asumate de I. D. Sîrbu.
Daniel Cristea – Enache Convorbiri cu Octavian Paler
