Zîmbete de copii în curtea lui Ion D. Sîrbu, la Petrila

''Zâmbetul copiilor, al fecioarelor, al martirilor, al marilor portrete etc. Este o taină, o stare de grație. O mini-revelație teofanică sau paradiziacă.

Nu derivă și nu premerge râsul. (sub-râs: sous rire. ) Zâmbetul diplomaților, al policiticienilor, al șefilor de tot felul, zâmbetul,  ’’de serviciu’’, cel mandarinal sau episcopal e cu totul altceva. Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar, de necivilizație: nu râdeau decât de lucruri inferioare, în locuri și situații inferioare, doar la bucătărie sau în cercul foarte intim al concubinelor sau curtezan elor. Indienii, care nu cunoșteau râsul, au stabilit totuși, protocolar, diferitele grade de râs:

-         Surâsul mic (doar genele se ridică);

-         Hasita (se arată dinții);

-         Ougahasita (râsul cu lacrimi);

-         Atihasita (râsul cu mîinile pe burtă).

 Râsul politic, oficial, se pare că este un simplu zâmbet, hasita: se arată dinții. Sufletul e absent.''

Ion D. Sîrbu – ’’JURNALUL UNUI JURNALIST FĂRĂ JURNAL’’