“Când moare un ACTOR, este un OM mai puţin pe scenă. Nu am pierdut nici un „tren”, dar merg la clasa a II-a. Când eram mic, visam să fiu birjar, mama dorea să fiu medic, să fiu respectat, să am bani. Dacă teatrul ar fi un concurs de atletism, prefer să ajung ultimul – chiar să mătur scena, să păzesc cioburile de talent din teatru. Nu-l invidiez pe nici un actor. Filmele au fost bucuria copilăriei mele. Am jucat la Danieliuc, Dan Piţa şi Manole Marcus. „Iacob” este până acum rolul cel mai „tare”. Nu aş face teatru fără dragoste. Am 5 copii: trei băieţi şi două fete. Îmi respect fosta soţie şi o iubesc nebuneşte pe Firuţa, actuala soţie.” DINU APETREI
Pe Dinu Apetrei l-am cunoscut in clasa a I a, la Petrila. Incepeam împreună şcoala la Scoala Generală nr 1 din Petrila, astăzi Scoala Memorială Ion D. Sîrbu.
Era un copil blond, prea blond ca să fie adevărat, cu niste ochi albaştrii şi ei prea albaştrii. Era un copil cuminte. Am fost colegi pînă în clasa a VIII a. Momentul determinant al acestor ani, care avea să devină una dintre cele mai frumoase amintiri ale existenței mele, a venit tîrziu, la sfîrşitul şcolii … terminam clasa a VIII a şi, ca toţi absolvenţii ne-am organizat petrecerea de absolvire. Pregătiri, rochiţe, carnete de bal, lecţii de dans. Lecţiile de dans le-am făcut cu mama în bucătărie. In ziua petrecerii a venit să mă ia de acasă unul dintre colegi: un băiat blond, prea blond ca să fie adevărat, care avea doi ochi albaştrii şi ei prea albaştrii: Dinu Apetrei a intrat la noi în casă, avînd în mînă un trandafir roşu
şi cît se poate de ceremonios mi-a sărutat mîna pe care i-o întindeam cu graţie … era prima dată în viaţa mea, lungă de altfel, aveam deja 13 ani şi jumătate, cînd un băiat îmi săruta mîna. Iar trandafirul, ei bine trandafirul roşu a rămas floarea mea cea mai dragă pentru toată viaţa. Acum cîteva vreme, departe de anii adolescenţei privindu-mi florile din casă, am realizat că florile mele poartă nume de prieteni … trandafirul roşu ar trebui să-I poarte numele lui Dinu.
A trecut petrecerea, a trecut şi timpul. Şi eu şi Dinu am intrat apoi la Liceul Teoretic din Petroşani;
spun am intrat pentru că pe vremea nostră admiterea la liceu se făcea prin concurs. In următorii patru ani, am fost în continuare colegi de școală. Şi din nou timpul a trecut nepermis de repede şi a venit bacalaureatul şi am pregătit o nouă petrecere de absolvire. Eram de acum mai mari, alegerea rochiţei era mai dificilă , mai ales lungimea ei era un motiv major de dispută cu mama, pentru că atunci ¨se purta mini¨ , iar coafura era şi ea un punct important al pregătirilor. Imi amintesc ca ieri că m-am dus la coafor deşi mama nu a fost de acord. Se pare că ştia mama ce ştia, pentru rezultatul a fost un dezastru … era deja tîrziu, veneau cavalerul meu pe cal alb, să mă conducă la petrcere, cine putea să fie cavalerul meu într-un asemenea moment ? Evident un băiat prea blond ca să fie adevărat , cu nişte ochi albaştrii prea albaştrii şi ei. Da, din nou Dinu Apetrei avea în mînă un trandafir roşu şi din nou, el a fost cavalerul meu, care, fără cal alb m-a condus la balul de absolvire. Nu contează că atunci cînd a intrat în casă eram cu capul sub apă încercînd să repar catastrofa stilistică a coafezei, iar ochii îmi erau umflaţi de plîns, Dinu mi-a întins rîzînd trandafirul roşu şi mi-a spus ¨hai, pieptănă-ţi părul, ce nevoie ai tu de coafor ?¨ … mi-a întins braţul şi-am plecat, din nou împreună la al doilea bal al vieţii noastre. Dinu era prietenul meu, împărțisem toți anii noștri de școală, 12 ani, care trecuseră pe neobservate, așa cum aveam să aflu că trece viața de fapt ...
Şi ca în poveşti din nou a zburat timpul şi noi am plecat fiecare pe drumul lui, dar destul de aproape. Eram studenţi în capitală eu şi Dinu, eu medicinista tocilară, Dinu artistul boem. De altfel modul în care a intrat Dinu Apetrei la Academia de teatru a fost inedit … îmi amintesc puţin din povestea examenului lui de admitere dar ştiu că luase de undeva ¨de acasă¨, probabil de la momârlanii din zonă, o ţundră şi un toiag ... aşa costumat s-a prezentat Dinu la admitere şi, evident, ¨ a intrat din prima¨ la teatru.
Ne-am văzut în anii care au urmat, fiecare cu viaţa lui nouă, fiecare cu poveştile lui … poveştile lui Dinu ne fascinau pentru că el ne vorbea despre oamenii pe care îi vedeam pe scenă sau la televizor, personajele poveştilor lui erau Catrinel Dumitescu, Diana Lupescu, Mircea Diaconu.
Anii de facultate au trecut repede şi din nou marcam un sfîrşit de etapă: Dinu a terminat primul facultatea … de data asta eram aproape adulţi, Dinu mai mult decît mine … îmi amintesc că m-a invitat la spectacolul lui de absolvire, la teatrul Casandra, teatrul studenţesc …
Peer Gynt al lui Ibsen era spectacolul, sper că memoria nu mă înşală.
Avea să fie ultima oară cînd îl vedeam pe Dinu Apetrei … terminînd facultatea, Dinu era, deja, primul dintre noi, intrat în vîltoarea vieţii adevărate.
Doi ani mai tîrziu terminam şi eu medicina şi intram în iureşul acesta numit viaţă, care te ia cu el şi te duce fără să-ţi mai lase timp să vezi că piesa asta pe care o joci parcă pe ¨repede înainte¨ , este propria ta viaţă. Şi mereu laşi lucrurile nefăcute şi mereu amîni ceea ce crezi că suferă amînare, pînă cînd într-o zi e prea tîrziu … n-am mai păstrat legătura cu Dinu în anii care au urmat … în 1994, aflam că Dinu nu mai este … cred că a fost prima oară cînd am învăţat o lecţie dură despre viaţă: aceea că prietenii trebuie să-I iubeşti şi să-I păstrezi aproape, atîta timp cît ei sînt aici, în lumea asta palpabilă, să le spui tot ce ai vrea să le spui, să împărtăşeşti cu ei momente, şi bune şi rele, pentru că apoi vine o vreme cînd ai vrea să le spui atîtea lucruri, dar, din păcate, nu mai poţi decît să le şopteşti unei amintiri.
Dinu a fost primul prieten pe care l-am pierdut şi de atunci n-am încetat să regret anii de tăcere, anii în care am fi putut să ne bucurăm de prietenia noastră … mi-a rămas însă bucuria de a fi împărţit cu Dinu momente importante din viaţă, momente de răscruce, momente de bilanţ şi de realizare.
