A publicat
- Închipuita existență a lui Raul Rizoiu (nuvelă) în antologia Tablou de familie
- Viața și faptele lui Ilie Cazane (roman) (1997)
- Teodosie cel Mic (roman), Editura Polirom, 2006
- A fost co-scenarist al filmelor lui Cristi Puiu, Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu. A scris, în colaborare cu Cristi Puiu, scenariul filmului lui Lucian Pintilie, Niki și Flo și scenariul filmului lui Didi Danquart, Offset.
- Co-scenarist, alături de Alex Baciu și Radu Muntean, al filmelor regizate de Radu Muntean Hîrtia va fi albastră, Boogie, Marți după Crăciun
- Co-scenarist alături de Alex Baciu la filmul lui Radu Gabrea Călătoria lui Gruber
- Regizor și scenarist al filmului Felicia inainte de toate (împreuna cu partenera sa de viață Melissa de Raaf)
Scenariul pentru „Niki și Flo” e publicat în format electronic de Respiro
Nu l-am citit pe Micul Teodosie la vremea lui, recunosc. L-am găsit in vitrina librăriei, am plecat cu el acasă şi atît; cu harta aceea ciudată pe copertă, cu titlul care te ducea cu gîndul la Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie şi apoi îţi trezea un hohot de rîs … fiul său Teodosie, dar … cel Mic ? Părea că vine de undeva din altă lume si da, vine din lumea romanului science fiction. Citisem viața şi faptele lui Ilie Cazane şi îi cunoşteam lui Răzvan Rădulescu “ faptele de arme” din cinematografie. Aşadar ştiam că se mişcă la fel de bine în lumea lung metrajului epic, ca şi în cea a lung metrajului cinematografic. Şi totuşi, m-am învîrtit in jurul lui Teodosie o bucată de vreme cu gîndul că trebuie să-i vină vremea şi momentul, că am nevoie de un timp anume ca să mă transpun în lumea copilăriei, pentru că Teodosie cel Mic mă ducea cu gîndul la lumea copilăriei.
Mai aveam un motiv să amîn momentul şi plăcerea pe care o anticipam lecturii; citisem in librărie prima pagină a cărții și mă fascinase descrierea minuțioasă a vîrtejului de aer care se transforma în “ front mișcător de Frunze, praf și crengi” și care ezita între a o lua spre est, acolo unde Furnicile Verzi pun temelia mărețului canal Filiași – Marea Noastră, sau, dimpotrivă, spre vest, pentru a mătura in calea lui fragilele construcții de agrement ale Furnicilor Vinete și schelele minelor de sare din Petrila.”Numai menționarea numelui orașului Petrila era un motiv in plus pentru a dori un timp special, între mine, roman si copilăria mea de data asta , copilărie petrecută nicăieri in altă parte decît la Petrila. Aveam insă să revin la Teodosie mult mai tîrziu decît credeam, doar în vara trecută, cînd Micul Teodosie, mare de acum, lua, impreună cu autorul său, premiul pentru literatură al Uniunii Europene. Nu neg că de astă dată m-am aplecat cu mai multă curiozitate asupra cărții și am purces cu infinită curiozitate să-i urmez povestea.
La început am crezut că mă aflu pe tărîmul fermecat al poveștilor; Vrăjitorul din Oz, sau Alice in tara minunilor, păreau a fi prieteni buni cu copilul prinț care stă în balansoar, se declară bolnav și își dorește căpșuni; la rîndul lor, Pisicîinele, Bufnița Kaliopi și Minotaurul Samoil îmi aminteau de Omul de Tinichea, Iepurele Alb și Pisica din Cheshire.
Pe măsură ce înaintam însă în lectură, lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate și începeam să mă întreb dacă citesc scenariul unui film SF, sau, pendulez între visul unui adult care se întoarce în somn asupra copilăriei, dar prezentul politic și social nu-i lasă intreagă bucuria visării și visul unui copil, care adormit in camera de zi, printre adulți, își visează jumătate visul – poveste și jumătate reprezentarea onirică a discuțiilor celor mari și a știrilor de la televizor.
Fără îndoială avem de a face cu un parcurs epic ca la carte.
Teodosie este Micul Prinț Moștenitor, este Inălțimea sa Teodosie cel Mic, care urmează a-și lua în stăpînire regatul, la maturitate; deocamdată, insă, el pare a fi doar un copil, de a cărui educație este responsabil Pisicîinele Gavril, în calitate de “Tutore Plenipotențiar al Prințului Moștenitor“ și nu numai el; în timpul somnului de după-amiază, obligatoriu pentru toți copii, deci și pentru prinț, chiar dacă se petrece in scorbura unui copac, sau într-o tigaie în așternut de aluat, Teodosie se bucură de compania Fantomei Otilia, cea cu toalete extravagante ca împletite din “cordoane de prize”. Fantoma Otilia are la rîndul ei, certe atribuții pedagogice în viața micului prinț și cu aprobarea tacită a Pisicîinelui, îl răpește în somn pe Teodosie ducîndu-l să cunoască “diverși locuitori marcanți ai regatului”.
O dată cu Teodosie cel Mic facem și noi cunoștință, pe rînd, cu personajele poveștii.
Bufnița Kaliopi, care are o căpșunărie, Minotaurul Samoil care stăpînește ciupercăria, Oliviu Somnul Protector, stăpînul Lacului Rece.
Vizitele cu Fantoma Otilia sînt fantastice; ne plimbăm cu căpșuna Montgolfier a Bufniței Kaliopi, pe care scrie mare, cu vopsea galbenă MICHELIN și din care Micul Prinț vede ZIDUL – un zid de apărare, pe care l-au construit străbunii săi și care se vede de pe lună; ne plimbăm și cu iPlan-ul Minotaurului Samoil, altă mașină zburătoare, replică a montgolfierului Bufniței Kaliopi, știut fiind că cei doi sînt vechi inamici; de altfel există și o vale a CĂPERCILOR pentru că nu putea fi nici a căp-șunilor, nici a ciu-percilor; mai aflăm că fiecare din cei doi inamici ireconciliabili desfășoară experiențe genetice de cultivare a căpșunilor si ciupercilor, experiențe la fel de secrete ca secretul lui Polichinelle. Ce contează că, spre finalul cărții, cei doi, Bufnița Kaliopi și Minotaurul Samoil, trăiesc “o pasiune tomnatică”, consumată nici mai mult, nici mai puțin decît într-o stațiune balneo-climaterică, “la motelul nelipsit din orice stațiune de odihnă și tratament, acela care poartă însuși numele stațiunii, anume la motelul Petrila.”
Idilică viziunea pe care ți-o creează povestea asupra orașului: “de deasupra celor mai înalți brazi, Petrila se vede în întregime: nu este un oraș mare și nici foarte bine sistematizat. Zona stațiunii arată mai curînd ca o aglomerare heteroclită de construcții, spații verzi, alei și scuaruri, dispuse indiferent fată de cursul apei, destul de sinuos și acesta ( rîul Sărat începe să curgă impetuos, într-o albie rectilinie, de-abia în aval, acolo unde se varsă spre Golful Balenei ). Se vede, aproape de malul apei, o piațetă cu chioșcul în care se cîntă muzica militară, o promenadă anemică mărginită de balustradă rîului și un mic spațiu îngrădit, cu mese de grădină și scaune”. Așadar Petrila este o stațiune balneoclimaterică în care ne ducem la odihnă și tratament, unde vin “turiști din toate colțurile regatului și aceasta pentru că una din procedurile faimoase de tratament presupune inhalarea ore în șir a aerului de salină”. Frumoasă imagine, frumoasă speranță pentru viitor!
Facem cunostință mai departe și cu Otto, Ducele de Nord, care complotează împreună cu Oliviu Somnul Protector, acesta din urmă făcîndu-și intrarea în scenă ca “desemnat de tatăl Excelenței Voastre ca Protector al Lacului Rece, funcție pe care o voi îndeplini pînă la majoratul Domniei Voastre.”
Mai departe narațiunea se țese alert, ca o pînză de păianjen, fără a-i lipsi nici un ingredient. Din cînd în cînd ne sînt date spre lectură scrisori: ale “Conspiratorilor”, sau ale “Frățietății”, despre care abia la final vom afla că este condusă în taină de Bufnița Kaliopi, ba chiar și o scrisoare a autorului către editorul său care nu este ”nici umilă, nici sireată, nici plină de subînțelesuri”, ci doar “o dare de seamă a situației în care romanul și personajele sale se află în acest moment.”
Nu lipsește nici acțiunea, ba chiar, în final, avem un război adevărat, în care se infruntă mașinile de război ale lui Otto, ducele din Nord, cu armatele Pisicîinelui, în care luptă Montgolfierul Bufniței Kaliopi condus de Kaliopi insăși, care regretă că nu are asupra ei un “couteau suisse”, și iPlan-ul Minotaurului Samoil, evident pilotat de minotaur în persoană.
Ce este trist, este faptul că, la finalul romanului, se moare cu adevărat. Eroii mor și nu se mai ridică, deși știm că “pisicile au șapte vieți, iar pisicîinele trei și jumătate”; te simți solidar în durere cu Teodosie cel Mic și ai vrea să te întorci împreuna cu el în lumea copilăriei, în care nimeni nu moare, nici măcar nesuferitul Oliviu, Somnul Protector. Mesajul este acela că Teodosie se maturizează brusc și împreună cu cititorul realizează că în lumea reală se moare cu adevărat, că învingătorul trebuie să-și numere morții, să-și ascundă lacrimile și să meargă mai departe, dar și că lumea copilariei și a visului nu moare niciodată și că ușa spre poveste rămîne întotdeauna întredeschisă …
Spirit ludic neîntrecut Răzvan Rădulescu ne regalează în acest roman pentru copii și adulți cu alternanțe de planuri reale și fictive, care ne fac să zîmbim, dacă nu să rîdem copios.
Intîlnim așadar în roman, un Guvernator al Turnului, turn în care va fi închis, prizonier, Teodosie; avem un admirabil monolog al unei furnici verzi din Filiași, care este un bun tovarăș de drum pentru micul Teodosie, deoarece ‘’este în general un bun ascultător, la fel de bun pe cît este de bun povestitor.”
Otto, Ducele din Nord, citește “ Ghidul tinerilor despoți “ ( Editura Humanitas, Bucuresti, 1993 ).
Avem, evident și o partidă a generalilor, și un general Marin Căciulata, care trădează și la final se sinucide cu arma din dotare; anunțul îl face simplu Pisicîinele Gavril : “Generalul Marin Căciulata s-a sinucis !”
In războiul declanșat se moare și mor “oameni, peşte si furnică”.
Avem în roman și un “colectiv de savanți de la Institutul de Cercetări pentru Salinitatea Apei din Petrila și de la Universitatea de studii Navale din Filiași”.
Nu lipsește din narațiune nici temnicerul Pisicîinelui, Dinulescu sau Nea Dino cu care Pisicîinele discută literatură: romanul “După 20 de ani “ al lui Alexandre Dumas, colecția Biblioteca pentru toți, în traducerea lui Marcel Gafton; hotărît lucru lui Nea Dino îi place mai mult Joyce pentru că “a scris romane mai plicticoase”.
De departe insă personajul cel mai fabulos se dovedește a fi Marele Monstruleț. Temutul, admiratul, dar mai ales misteriosul personaj cu voce de tunet si apariție de uriaș, se dovedește a fi companionul cel mai potrivit al micului prinț. El insuși mic, precum Alice in Țara Minunilor, dar cu o reputație și cu îndatoriri mărețe, se simte aproape de micul prinț, căruia îi și mărturisește, de fapt, adevărul despre sine.Asistăm sau ascultăm cu urechile minții o adorabilă conversație între doi copii care știu să citească numai cu litere mari, citim titlurile cărților din biblioteca Monstrulețului care ne mai fac incă o dată , dacă mai era nevoie , proba colosalului simț al umorului de care dă dovadă Răzvan Rădulescu – citim “ CAPRA SI CEI TREI IEZI AI EI CUMINTI “ povestea caprei care după ce și-a pierdut doi copii, a înfiat alți doi în locul lor și i-a instruit să nu deschidă ușa în lipsa ei ; apoi s-a angajat în exploatarea cărbunelui și după cîțiva ani de muncă in subteran, s-a căptușit cu un saturnism de toată frumusețea; cărbunele avea plumb. Citim și “MICUL PRINCIPE” – varianta pentru copii a Principelui lui Machiavelli și “ DIN LUMEA CELOR CARE N-AU CUVIINȚĂ “ – un cod al bunelor maniere pe dos și așa mai departe … ANIMALE LA PINDA” de Breban, “ELOGIUL NEBUNIEI” de Erasmus de Amsterdam, “EMIL ZOLA – JACUZZI “, si J. LACAN – SCUFITA ROSIE SI ALTE POVESTIRI DESPRE SUBCONSTIENT”, ba chiar “EMIL SI DEDECTIVII “ cu “d” de la deducție. E atîta candoare și atîta frumusețe în temutul Gheridemon care-i cere lui Teodosie să-l pună la locul lui pe raftul bibliotecii, mărturisindu-i că el este un demon de gheridon , care scoate flăcări pe nări ocazional și poate fi cumpărat din magazine, ambalat într-o cutie pe care scrie “Made in China “. Dar, spre sfîrșitul romanului, Gheridemonul își reia ținuta de gigant și vocea de tunet , iar ficțiunea continuă.
Romanul se desfașoară alternînd planurile, ca o peliculă cinematografică , ținîndu-l pe cititor cu sufletul la gură pînă la final, care se situează, magistral, într-o perfectă simetrie cu începutul, în spațiul fizic al Bucureștiului, în Cișmigiu și cofetăria Lămîița, lăsîndu-ți pină la urmă senzația că vezi la o masă în cofetărie un puști, care, privindu-și prăjitura din față, a închis pentru o clipă ochii și numai pe retina lui s-a proiectat povestea lui Teodosie. Sau poate adultul de astăzi, reîntors in cofetăria copilăriei, a închis ochii și pentru o clipă doar, și-a lăsat imaginația să zburde, proiectîndu-și pe retină filmul aventurilor lui Teodosie și întorcîndu-se astfel in propria copilărie. Și-ți lasă un miros de vanilie, și-un dor de copilărie și-un gust amar pentru că s-a terminat … și nu știi exact ce ți-ai dori de fapt, să nu se fi terminat romanul, sau să nu se fi dărîmat definitiv podul de piatră către copilul din tine.
Micul Teodosie este, fără îndoială, un roman pentru copii și deopotrivă pentru bunici … pe mine, cu siguranță, superba poveste a lui Teodosie cel Mic mă face sa aștept cu nerăbdare următorul roman al lui Răzvan Rădulescu.
