''
... râsul ca simptom de sănătate sau boală, râsul care inhibă sau defulează, iartă sau pedepseşte, damnează sau mîntuie. Vezi matale, lărgind sfera consideraţiilor noastre, nu putem să nu observăm că, pe scara unei anumite evoluţii ( sau involuţii, sau neevoluţii, sau revoluţii) ontologice, homo ridens apare mult după să zicem, homo faber sau homo lupus, dar înainte de jalnicul, penibilul, încuiatul homo sapiens. După a mea părere, râsul, ca semn de luciditate şi gratuitate, trebuie plasat undeva între homo ludens şi homo fictus: după peşteră şi vînătoare, dar înainte de agrozoocultură. Intre totem şi tabu, adică între o forţă despre care crezi că te păzeşte şi alta de care ştii că trebuie să te păzeşti.( ...) Căci vezi matale, atît râsul, cît şi plânsul, derivă din hipotalamus (deci din structura noastră cea mai veche) şi au drept cauză sentimentul primar al Fricii şi al Mîniei. ... Frica nu e decît mînie neputincioasă, mînia nu ar fi decît frica scăpată din paza fricii. Bun! Râsul şi plânsul, fraţi gemeni, două feţe ale aceleiaşi triste, devalorizate medalii, s-au despărţit mai tîrziu, o dată cu apariția ceremonialurilor monarhice şi religioase. ( ... ) Râsul s-a definit ca râs, deci ca opozant politic al plânsului, în această perioadă de ilegalitate, în care pe scene, în temple, la curţile tiranilor nu erau admise decît încruntarea şi plânsul tragic. Observă, rogu-te, indiferenţa totală a corului din tragediile clasice: e prezent, vede totul, aude totul, comentează dar nu se amestecă. Cei din cor sînt oameni din popor, funcţionează cu ambele cortexuri, le place jocul (ludus), dar încă le e frică de tot ce e ficţiune(fictus). Lacrima lor e amestecată cu râsul, veselia lor fiind o formă a sentimentului absurd şi tragic al existenţei. De cîte ori văd ţărani de-ai noştri aşteptînd prin gări sau pieţe, întrezăresc în privirea lor aiurită ceva din resemnarea şi indiferenţa corului antic, care participă la tragedie, dar nu are nici replică şi nici un fel de putere de decizie. ( ...) Domnule Profesor, cele două mari puteri ale istoriei, religia şi monarhia, nu au iubit râsul, nu l-au aprobat, nu l-au permis în instituţiile lor. E şi firesc: grandoarea, eroismul, jertfele de tot felul ce alcătuiesc toate ceremonialele puterii nu suportă nici chicotitul nici hăhăiala. Fiindcă orice râs e de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează. Arată cu degetul. Sparge oglinda, răstoarnă valorile, face dreptate prin egalizare şi ignorare a ierarhiilor. Un rege care râde are neapărată nevoie de un bufon paratrăsnet, un nenorocit de deştept, ghebos şi cu clopoţei la tichie, care să ia asupra lui otrăvurile periculoase ale ironiei. Regii au rămas, bufonii însă au dispărut ...
... râsul ca simptom de sănătate sau boală, râsul care inhibă sau defulează, iartă sau pedepseşte, damnează sau mîntuie. Vezi matale, lărgind sfera consideraţiilor noastre, nu putem să nu observăm că, pe scara unei anumite evoluţii ( sau involuţii, sau neevoluţii, sau revoluţii) ontologice, homo ridens apare mult după să zicem, homo faber sau homo lupus, dar înainte de jalnicul, penibilul, încuiatul homo sapiens. După a mea părere, râsul, ca semn de luciditate şi gratuitate, trebuie plasat undeva între homo ludens şi homo fictus: după peşteră şi vînătoare, dar înainte de agrozoocultură. Intre totem şi tabu, adică între o forţă despre care crezi că te păzeşte şi alta de care ştii că trebuie să te păzeşti.( ...) Căci vezi matale, atît râsul, cît şi plânsul, derivă din hipotalamus (deci din structura noastră cea mai veche) şi au drept cauză sentimentul primar al Fricii şi al Mîniei. ... Frica nu e decît mînie neputincioasă, mînia nu ar fi decît frica scăpată din paza fricii. Bun! Râsul şi plânsul, fraţi gemeni, două feţe ale aceleiaşi triste, devalorizate medalii, s-au despărţit mai tîrziu, o dată cu apariția ceremonialurilor monarhice şi religioase. ( ... ) Râsul s-a definit ca râs, deci ca opozant politic al plânsului, în această perioadă de ilegalitate, în care pe scene, în temple, la curţile tiranilor nu erau admise decît încruntarea şi plânsul tragic. Observă, rogu-te, indiferenţa totală a corului din tragediile clasice: e prezent, vede totul, aude totul, comentează dar nu se amestecă. Cei din cor sînt oameni din popor, funcţionează cu ambele cortexuri, le place jocul (ludus), dar încă le e frică de tot ce e ficţiune(fictus). Lacrima lor e amestecată cu râsul, veselia lor fiind o formă a sentimentului absurd şi tragic al existenţei. De cîte ori văd ţărani de-ai noştri aşteptînd prin gări sau pieţe, întrezăresc în privirea lor aiurită ceva din resemnarea şi indiferenţa corului antic, care participă la tragedie, dar nu are nici replică şi nici un fel de putere de decizie. ( ...) Domnule Profesor, cele două mari puteri ale istoriei, religia şi monarhia, nu au iubit râsul, nu l-au aprobat, nu l-au permis în instituţiile lor. E şi firesc: grandoarea, eroismul, jertfele de tot felul ce alcătuiesc toate ceremonialele puterii nu suportă nici chicotitul nici hăhăiala. Fiindcă orice râs e de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează. Arată cu degetul. Sparge oglinda, răstoarnă valorile, face dreptate prin egalizare şi ignorare a ierarhiilor. Un rege care râde are neapărată nevoie de un bufon paratrăsnet, un nenorocit de deştept, ghebos şi cu clopoţei la tichie, care să ia asupra lui otrăvurile periculoase ale ironiei. Regii au rămas, bufonii însă au dispărut ...Ion D. Sîrbu - Adio, Europa!
Lucian Blaga
''Inainte de a pleca la București, m-am dus la el (Lucian Blaga n.n.) să-mi iau rămas bun. Mi-a spus: <<Ai să-mi lipsești, Gary! >>. <<Știu, i-am spus, am fost Bufonul dumneavoastră>>. <<Da, mi-a răspuns el, stai jos să-ți povestesc ceva despre un bufon pe care l-am văzut eu în Portugalia...>>. <<Acel Bufon, un August-Prostul oarecare, nătîng și sublim, în același timp, trebuia, cu un făraș și o măturice ... să adune de pe prundul circului... un sput de lumină. Da. ( ... ) Bufonul trebuia să adune de pe jos , așa cum aduni o grămadă de gunoi, Lumina de sus. Cu mare grijă făcu o grămadă în mijlocul arenei, apoi mătură această strălucire în fărașul său.Acum umbla cu acest făraș sclipitor, nu știa unde să arunce acest ¨gunoi¨ , alerga, îl oferea publicului, nimeni nu voia să-l accepte, toți se temeau''
Ion D. Sîrbu – Scrisori către Dumnezeu, ed 1996.
Cercul Literar de la Sibiu
