Ion D. Sirbu despre Emil Cioran - ¨Jurnalul unui jurnalist fără jurnal ¨
<<E. M. Cioran. Nu am reușit să apuc decît două cărți ale lui: Précis de décomposition și Histoire et utopie.
Este – judecîndu-l în comparație cu Blaga – un excelent cioplitor de pietre. Dar nu va ridica niciodată o catedrală. Nici măcar o casă a sa. Nu știu de ce seamănă – după a mea părere – cu acei bătrîni pensionari care își consumă ultimii 30 de ani de liberă și lucidă viață, prewgătindu-și, cu minuție și fanatism, cripta și testamentul. Deși nu au urmași.
Filosofia devine filosofare în clipa în care scriitura devine literatură, iar metaforele, simple găselnițe stilistice. Cioran e un mare poet al limbii (și al gîndirii prin limbă), și-a făcut o specialitate și o manieră de a trăi, supraviețuind tuturor ispitelor și chemărilor sale spre dispariție sau sinucidere.
Cine-l mai crede ? Toată lumea îl gustă. Pecine mai convinge ? Lumea îl știe un mare jongleur, funambul, bufon al morții. Un iconoclast al filosofiei care, din cioburile a ceea ce a spart cu bună știință, îți construiește, în inconștient, icoana propriului destin, utopia propriei mântuiri. >>
DILEMA VECHE
Pesimismul jubilatoriu - fragmente dintr-un colocviu
- fragmente dintr-un colocviu -
Institutul Cultural Român din Paris a invitat 19 specialişti europeni să-l gîndească pe Cioran la o sută de ani de la naştere, în cadrul colocviului internaţional „Cioran – pesimismul jubilatoriu“, organizat în inima Salonului Cărţii pe 18 şi 19 martie 2011. După două zile dense în comunicări şi dezbateri, moştenirea lui Cioran îmi pare a fi dublu fertilă: opera sa naşte alţi scriitori (exegeţii săi), iar „lecţiile“ sale vibrează încă, profund actuale. Fragmentele care urmează reprezintă un decupaj subiectiv a trei dintre intervenţiile din colocviu. (Cristina Hermeziu)
Roland Jaccard
„Curiozitatea sa nu cunoştea limite“
„Curiozitatea sa nu cunoştea limite“
Dacă omul e un virus periculos, atunci Cioran era un pacient ireproşabil. Renunţase la fumat, nu punea gura pe alcool, mînca legume fierte. S-ar fi lăsat mai curînd răstignit, decît să guste un pic de frişcă. Avea o teorie specială în privinţa medicilor: trebuia să fie evrei. Ceilalţi erau, în cel mai bun caz, nişte veterinari, iar în cel mai rău – nişte măcelari. Ceea ce contrasta flagrant cu declaraţiile unui Cioran român de dinainte de război, însă cum noi habar n-aveam de trecutul său, nimic nu ne şoca. Şi subscriam la acest filosemitism înfocat.
Seratele petrecute pe rue de l’Odéon erau de o veselie nebună. Chiar dacă nici nu se atingea de ele, bucatele şi vinurile cele mai rafinate se succedau, spre marea plăcere a lui Cioran, care le gusta prin procură. Iar cînd îi părăseam, pe la 2 dimineaţa, noi eram epuizaţi, pe cînd Simone şBouéţ şi Cioran ar fi vrut să prelungească întîlnirea pînă în zori. Ştiu că s-ar ofusca dacă ar fi printre noi, auzindu-mă că vorbesc despre el ca despre un increvable, dar chiar aşa era. (...) Se interesa sincer de sănătatea prietenilor şi cel mai mic guturai îl alarma: suna frecvent ca să recomande medicamente şi să dea sfaturi. (...)
Curiozitatea sa nu cunoştea limite, cu excepţia domeniului cinematografic. Renunţase din cauza problemelor cu vederea. Avea eleganţa să nu pomenească de bolile care te lovesc fără milă odată cu înaintarea în vîrstă: Parkinson, Alzheimer, prostată... Cît despre sinucidere, mi-a mărturisit într-o zi că renunţase şi la asta. Era prea bătrîn ca să se mai omoare. Îi părea rău că n-a făcut-o cînd era mai tînăr şi ştia că avea să plătească. Preţul a fost într-adevăr enorm! Nu-i mai rămînea decît să se prefacă a fi încă acolo, fiind deja în altă parte. (...)
La ultima noastră seară petrecută împreună, erau prezenţi François George, Linda Lê, Simone Boué, dar Cioran era deja în altă parte. El, tot timpul atît de viu, de mucalit, de provocator şi de amuzant, asculta fără să audă, privea fără să vadă... ca un manechin de paie, ca Peter Altenberg la Café Central. Să fi fost singur cu el şi un pic mai curajos decît sînt, l-aş fi strîns de gît! Începeau pentru el cinci ani de nesfîrşită decădere. (...) După ce ispăşise faptul de a nu fi făcut destule eforturi ca să nu se nască, avea să ispăşească succesivii paşi înapoi din faţa sinuciderii atît de lăudate. Exil şi ispăşire: la asta se rezumă condiţia umană. Cioran a cunoscut exilul prin destinul său de apatrid. Ispăşirea este cheia operei sale. Este ceea ce conferă operei sale, dincolo de filonul umoristic aflat undeva între Sacha Guitry şi Woody Allen, o dimensiune tragică. Vandal al Carpaţilor, ditirambist al lui Hitler, zelot al neantului, împătimit al cuvîntului, prieten atît de fidel – Cioran n-a avut altă şansă decît să capituleze în faţa celor patru A: amnezie, apraxie, afazie, agnozie, toate aduse de Alzheimer. Fără îndoială, ar fi preferat ataraxia, el, care recomanda trei remedii în caz de tristeţe: să rămîi sub plapumă ascultînd fado, să te scufunzi într-un dicţionar sau un tratat de gramatică, să te plimbi printr-un cimitir.
Nici nu mai contează remediile. Ca noi toţi, Cioran se va fi petrecut şi el, cîţiva ani, prin acest univers aberant, şlefuitor de formule pe care le-am păstrat aidoma unor fragmente de eternitate.
traducere din franceză de Cristina HERMEZIU
