Aveam cam șase ani când am emigrat împreună cu părinții mei la Petrila ...
Locuiam acum într-o casă tare frumoasă vis-a-vis de cimitir; dacă la început mă speria ideea, după putină vreme cimitirul a devenit locul unde îmi petreceam destul de multă vreme ; îmi plăcea să citesc numele pietrelor funerare si să-mi imaginez o viață pentru purtătorii lor ... cred că și stăteam de vorbă cu ei
Dar casa de pe strada Republicii era cu siguranță un univers întreg pentru fetița care eram și care, în scurtă vreme s-a transformat într-o adevarată castelană ... căci, cum altfel putea fi fetița care trăia în casa cea mare cît un castel ... casa era cu adevărat mare; cu parter și etaj, imi oferea luxul camerei proprii, unde puteam citi pînă tîrziu în noapte, scăpînd de multe ori de vigilența mamei printr-un truc cît se poate de simplu, cu veioza sub plapumă ... cu o curte mare, cu două porți și două intrări, casa era plină de mister ... nu pot să uit cu cîtă mîndrie treceam în fiecare seară să închid sau să verific ambele porți; se lăsa seara, se lungeau umbrele și casa se transforma în castelul Cenușăresei, iar eu prelungeam clipele întîrziind în întuneric, dînd frâu liber imaginației, dar evident numai pînă cînd în curte își mai făceau de lucru adulții, pentru că altfel castelana o lua la fugă spre luminile casei cît o țineau picioarele ... în fond nu era decît o fetiță cu bucle castanii care se temea de întuneric.
Casele acelea, trei la număr, sînt și acum la intrarea în Petrila ... le văd de fiecare dată cînd mă întorc acasă, dar n-am intrat niciodată în curtea casei noastre ... de altfel nu știu cine-i sînt proprietarii, iar pe dinafară arată cu totul altfel decît castelul copilăriei mele .
Casele erau duplexuri, iar în casă cu noi stăteau două surori: Cristina și Lucica; Cristina era mare, era deja domnișoară, nu se juca cu noi, ieșea seara cu băieții; Lucica avea să devină tovarășa mea de nebunii ...
Cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam împreună, jucăndu-ne în curtea reunită a celor doua case ... din luna mai începea sezonul de fructe și bucuria noastră cea mare era să le culegem împreună; eu aveam cireșele de mai și vișinele, Lucica avea cireșe pietroase și galbene; Lucica a avut întotdeauna și un Rex ... un lup uriaș, pe care tatăl ei îl ținea legat în lanț și care, ori de cîte ori treceam pe lîngă el încerca să guste din mine ... n-a reușit, dar cîteva scame de rochița tot reușea să-mi smulgă ... drama începea o dată cu micile noastre certuri; atunci, poarta dintre cele două curți se închidea și nu o dată jucăriile au zburat peste gard pentru a consfinți despărțirea; nu pot să uit o zi care debutase bine ... aveam o galetușă de metal pentru copii,
albastră cu un desen : cele două rațuște care trag de o râmă; era porția noastră de fructe și în dimineața respectivă o umplusem ochi cu vișine înainte de-a izbucni cearta; nu mai știu care a fost motivul disputei, ar fi de mirare la cîte-au fost, dar, în momentul culminant galetușa era pe aleea din curte ... a urmat inevitabila poartă trîntită și zăvorul tras, jucăriile și-au luat zborul de o parte și alta a gardului, iar cele două fetițe s-au așezat pe jos, fiecare în curtea ei, de o parte și alta a porții, nu cumva cineva să o deschidă ... a durat mult supărarea, pînă către seară, iar galetușa cu vișine a rămas uitată pe alee pînă-n asfințit ... spre seară, portița s-a deschis, jucăriile s-au infrățit din nou, iar vișinele, Doamne, niciodată n-au fost atît de bune ... de atunci îmi place să las vișinele în bătaia soarelui înainte de a le mînca ... au gust de soare și copilarie.
Cireșul din curtea casei nu era doar un copac, el era tovarășul și prietenul nostru, îi vorbeam și așteptam să ne raspundă... o făcea în felul lui, mișcînd din ramuri ...
Cea mai frumoasa poveste din copilăria mea este legată de cireș ... cred că datorită lui și acum imi place să-mi pun cercei în urechi, în mai, cînd se coc cireșele; ne fascina copacul pe toți, iar eu mi-l amintesc mereu ... imi place sa fotografiez copaci, probabil în amintirea lui, a cireșului ... pe trunchiul lui bătrîn avea o scorbură ca o ureche, mereu în ascultare ... acolo ne așezam cînd ne jucam de-a ascunzișul, dar de acolo a plecat și povestea noastră, a mea, a Lucicăi și a cireșului ... într-o zi am început să le spunem copiilor mai mici cu care ne jucam, povestea lui Piticot
și a castelul vrăjit din scorbura cireșului ... se făcea că, noaptea, intram în scorbura copacului și acolo se deschideau încăperile magice ale unui castel ... le văd și acum, erau uriașe săli de bal cu coloane maiestuoase și parchet lucios pe care alunecau în sunetul unei muzici divine, prinți și prințese în ținute de vis ... sigur povestea stimula imaginația tuturor celor mici, iar pe noi ne distra interesul lor; așa se face că am născocit un fel de „intrare” în castelul din cireș ... fiecare copil trebuia să-i scrie o scrisoare lui Piticot și să o lase în scorbura cireșului ... mai apoi Piticot avea să-i aleagă pe cei care vor primi „pașaportul” pentru lumea basmelor. Nu știu cum s-a sfîrșit povestea, cu siguranță singurele care am citit scrisorile copiilor am fost noi, cele doua vînzătoare de iluzii ... iar răspunsuri, nu știu dacă au primit copiii, dar, cu siguranță, ceva a rămas din jocul nostru. In primăvara aceasta, acasă din nou la Petrila, am întîlnit una din fetițele care au ascultat cu ochi măriți de curiozitate povestea castelului din cireș ... mare mi-a fost mirarea cînd prima ei întrebare a fost „îți amintești cînd ne spuneai povești cu Piticot ?” Da, îmi amintesc și sînt sigură că undeva, acolo sus, Lucica zîmbește împreună cu Piticot.
Am crescut împreună, eu și Lucica, Pucița îi spuneam noi, după cum își stîlcea numele cînd era foarte mică ...
Impreună am aflat multe din tainele universului și ea care era mai mare și o avea pe Cristina înainte mergătoare, se grăbea să-mi împărtășească și mie tot ce trebuie să știe o domnisoară în devenire ... cu Lucica am dezbătut taina lui Moș Crăciun, dar eu n-am crezut-o cînd mi-a spus că Moșul nu există și pentru că pe vremea aceea la școala mică era învățătoare și sora tatălui meu, am dat buzna în cancelarie, toată un hohot de plăns cerîndu-i să mă mintă în continuare ... a făcut-o, draga mea mătușă, dar, în acea iarnă, am așteptat ca părinții mei să plece de acasă și am răscolit toate dulapurile din casă pînă cînd am găsit ceasul pe care i-l cerusem Moșului și pe care ai mei îl ascunseseră destule de bine, dar nu suficient, în fundul dulapului ... am suferit, dar bucuria ceasului de mînă, era prea mare pentru copilul din mine și lacrimile s-au uscat destul e repede. Ceasul cred că mai există și acum în casa mamei mele, iar școala mică există și ea, am văzut-o în vara aceasta și am mai văzut-o și în alți ani … intrînd în curte am închis ochii o clipă doar și-am auzit clinchetul clopoțelului, rîsetele cristaline ale copiilor ce eram și am simțit nu numai căldura sobei din clasă ci și căldura din sufletul blînd al doamnei Ponta, învățătoarea noastră.
Tot Lucica mi-a povestit cum, la un moment, dat fetele devin domnișoare și domnișoarele femei, dar asta era destul de greu de crezut și i-am cerut lămuriri ... bunicului ?!
Pe vremea aceea, Petrila avea două Alimentare și un birt „La trei păduchi”; la birt se mai întîmpla să ne trimită părinții după țigări, tatăl meu fuma pe atunci ... la alimentara de jos, care era foarte aproape de casă, ( pînă-n strada Minei, care împărțea cumva universul copilăriei în două) , ne trimiteau toată ziua mamele noastre la cumpărături, evident cumpărăturile includeau și ciocolata cu rom, de un leu și cincizeci de bani, pentru noi; cu alimentara de sus era o problemă ... acolo se plimbau copii mai mari, fetele cu băieții, noi nu aveam voie să mergem la''Complex'',
( ''Complexul'' copilariei mele în ''Frumosul din Petrila adormită'' , un proiect de Ion Barbu )
așa se chema, astăzi este cartierul 8 Martie, decît duminica după-amiaza cînd, de altfel, aveam voie să mergem și la film, la clubul minerilor. Nu exista miraj mai mare decît complexul acela pentru noi … evident, era mirajul lucrurilor interzise ... într-o zi, spre înserat, mama mea mă trimite pînă la Alimentara să cumpăr un pachet de unt, accentuîndu-mi „la alimentara de jos” ... eu, ca să nu-mi fie chipurile urît, o chem pe prietena mea, Lucica, să mergem împreună ... pe drum ne vine ideea minunată să dăm o fugă pînă la complex ... zis și făcut; dăm fuguța, cumpărăm untul, ne întoarcem, nimic altceva decît gustul aventurii; dar ghinion ... cineva îi și spune mamei că ne-a văzut ... eh, atunci e atunci, interogatoriul, evident răspunsul era pregătit „nu era unt la alimentara de jos” , cin'să te creadă ?! De atunci, avea mama grijă să nu i se mai termine untul din casă ... In ce mă privește pe mine, pe măsură ce creșteam se aspreau și măsurile de siguranța în jurul meu; așa se face că la un moment dat trebuia să ofer o garanție de onorabilitate tuturor ieșirilor mele … garanția era colega mea de bancă și buna mea prietenă Rodica; era suficient ca mama să știe că mergeam împreună, iar dacă mama Rodicăi, draga de ea, o asigura pe mama că sîntem în siguranță pentru că băieții, Rodica are trei frați, au grijă de noi, nu mai aveam nici o problemă … la vremea aia nu cred că băieții ne-au avut grija vreodată, eram niște puștoaice care nu puteau decît să-i încurce, dar cine știe poate era de ajuns faptul că erau prin preajmă ... ce e ciudat, e că această garanție funcționează chiar si azi … da, oricît de ciudat ar părea, în vara asta telefonul magic al Rodicăi de data asta, a functionat din nou.
Tot impreuna am descoperit, Lucica și cu mine și o parte din comorile literaturii universale ... Cristina, sora Lucicăi citea Decameronul
... noi, nu scăpam din ochi nici o mișcare de-a ei că , deh, ne grăbeam s-o ajungem din urmă ... așa că într-o zi, am inhățat cartea și -am tulit-o cu ea peste drum, în cimitir ... acolo eram în siguranță; n-am priceput noi mare lucru, dar eram extrem de mîndre de faptele noastre ...
Nu-mi mai amintesc cum am reușit într-o zi să dispărem de acasă cu cîteva țigări și o cutie de chibrituri; unde să te duci cu ele să nu te prindă nimeni ... cu cît era riscul mai mare cu atît era și curiozitatea noastră mai mare ... ne-am dus pe malul Jiului ... mi-amintesc că erau niște tufe de scaieți uscați, suficient de înalte ca să ne ascundem în ele... acolo am fumat prima oară, cu Lucica; nu-mi amintesc gustul țigării nici dacă ne-a înnecat fumul, dar clipa n-am s-o uit niciodată ...
Prietenia cu fumul albastru am reluat-o mai apoi, cînd eram studentă în primul an la medicină și o altă prietenă, Elena, venise la ora de anatomie cu un pachet de Kent ( ni-l dăduse tatăl ei, care era doctor, să scăpăm de mirosul îngrozitor al sălii de disecție ); i-am povestit tatălui meu și de atunci îmi trimitea, ascunse între alte lucruri, pachete de țigări „bune”, pe principiul că „dacă e să fumeze, fumează oricum'', măcar să nu fumeze ''Carpați fără filtru'', asta era justificarea in fața mamei. Cînd mergeam acasă, în vacanțe, îmi beam cafeaua cu tata și fumam amîndoi o țigara ... mă simțeam bine, mă simțeam matură, fumînd împreună cu tata și mama nu avea loc de-ntors, eram doi fumători.. Probabil de acolo mi-a rămas dragul cafelei vorbite în fum de țigară ... și acum, rotocoalele albastre îmi aduc o stare de bine, de amintire, de timp regăsit. Nimic pe lumea asta nu mi-ar fi refuzat tatăl meu … și cu riscul de a repeta a nu știu cîta oară ceea ce spun, nu regret multe lucruri din cele făcute în viață, dar cu siguranță, regret multe lucruri pe care din naivitate, din siguranța de sine a omului tînăr care crede că are tot timpul din lume, nu le-am făcut … și cel mai mult regret că nu am petrecut mai mult timp cu tatăl meu … învăț acum multe lucruri despre el din cuvintele celor care l-au cunoscut, mulți dintre ei au lucrat cu el, au rîs cu el, au petrecut cu el poate mai mult timp decît mine !?Tata a iubit Petrila, a fost primul lui loc de muncă și cred că mi-a transmis o parte din dragostea pentru orașul acesta ... mai mult tatăl meu m-a dus într-o zi de sărbătoare în mină ...
am coborît în abataj, cu colivia și am urcat pe suitori ... în salopetă, cu casca pe cap, cu cizmele în picioare și înaintînd de-a bușilea pe suitor, în spațiul acela îngust, în care nu poți înainta altfel, lipită de filonul de cărbune, am simțit inima Pământului cum bate ... și n-am uitat niciodată ... nu știu dacă era inima Pămîntului sau a mea, lipită de Pământ dar un sentiment asemănător n-am mai trăit decît o dată în viață: atunci cînd am ținut în mînă, cu adevărat, într-o intervenție chirurgicală, inima unui om.
Și iar mă-ntorc cu gîndul la copilărie și ea, copilăria mă duce înapoi la Petrila.
