LUMEA despre ION D. SÎRBU, MONICA LOVINESCU
S-a scris, desigur, în presa literară, despre romanul postum în două volume al lui I: D: Sîrbu, Adio, Europa ! [...]
Nu îndeajuns însă pentru a sublinia situația aparte a romanului: e al doilea manuscris ieșit din sertarele atât de goale ale scriitorilor români. Primul, Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana [...] ținea mai curând de o fabulă kafkiană. Al doilea, semnat de Ion D. Sîrbu, se dezbracă de precauția, elementară a fabulei. Adio, Europa ! dă direct seama de tragedia tării sub ocupație străină și apoi aparent-autohtonă. [...] Original este romanul lui I. D. S. și prin ignorarea superbă a modelelor. Un torent nu ține seama de limite, de maluri, se revarsă. Narațiunea revine aici la funcția ei primordială și înlocuiește mitul ( vezi obsesia lui Mircea Eliade), restituind astfel realității dimensiunea sa abisală. [...]
Pentru tragicomedia din Adio, Europa ! (deriziunea și grotescul enorm, în loc să diminueze tragicul, îl întăresc și îl întristează, dând o coloratură elegiacă și satirei celei mai dezlănțuite), autorul ne oferă mai multe referințe sau chei. Începând cu numele naratorului: Candid. Personajul sau simbolul voltairian e pus acum la încercări, cazne și inițieri pe care nici cu gândul nu și le-ar fi putut închipui în încă-omenescul secol cînd văzuse lumina tiparului. Iar lămuririle optimisto-leibniziene ale lui Pangloss nu pot fi nici ele imaginate în Isarlîcul de turcești dizgrații unde se petrec acțiunea și exilul lui Candid, fost pușcăriaș și viitor ’’nebun’’, client al spitalelor psihiatrice ’’speciale’’. Turcizarea locului, ca și a titulaturii deținătorilor puterii, nu reprezintă aici camuflajul obișnuit din romanele tipărite sub regimul comunist, cînd spre a se pomeni de tarele prezente se evada către alte timpuri sau orizonturi. In Adio, Europa !, e descris clar și fără aluzii comunismul, chiar dacă Moscovei i se mai spune și Înalta Poartă. E, poate, doar un semn al stratificării de ’’turciri’’, întărind transcrierea balcanică a experimentului. Comunismul, ca demonologie, este însă surprins în esența lui, fața de care ’’pașalâcurile’’ noastre anterioare pălesc (acum drept bir se cere firea omului, nu doar bunurile sale).
... Candid nu e Seherezada, dar numai prin povestirea neîntreruptă el și toți cărora li se dă cuvântul (când îl iau nu se mai opresc) se mai pot, dacă nu mântui, cel puțin elibera de o povară. Momentan, deoarece toate Seherazadele vor sfîrși, în cele o mie și una de zile ale impilării degradante, prin a cădea sub iataganul călăului. Funcția soteriologică a povestirii e tot timpul prezentă [...].
O mie și una de nopți, deci. Dar și Țiganiada, grotescul ei dovedindu-se iarăși, neîncăpător pentru un prezent ce nu mai poate fi satirizat, deoarece se prezintă el însuși ca o satiră ce nu mai suportă adăugire. [...]
Poate că, dacă ne-ar fi fost dat să citim romanul lui Ion D. Sîrbu atunci cînd a fost scris, în întunecimile din 1985, ne-am fi mirat cu toții mai puțin de malformațiile post-decembriste, am fi fost mai pregătiți. Nu e însă niciodată prea târziu: orice diagnostic bine pus oferă șansa unei terapeutici adecvate, lectura acestui roman putând reprezenta un prim pas spre realcătuirea unui popor. Iar în literatura noastră el ar putea ocupa un loc asemănător Maestrului și Margaretei de Bulgakov în cea rusă.
Monica Lovinescu, Adio, Europa !, în vol Insula șerpilor. Unde scurte. VI, Ed Humanitas, București, 1996.
