Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !
<< Mă îndoiesc că ’’angoasele existențiale’’ (noi le naștem, occidentalii le botează) sunt cauzate de anume dereglări ale sistemului nostru neuropsihic: mai degrabă aș fi înclinat să presupun că, așa cum anumite cristale sau metale, cînd trec printr-un fascicul special de radiații sau printr-un cîmp încărcat de electricitate, primesc anumite calități speciale (se adună sau se destramă), calități pe care le pierd de îndată ce ies din mediul respectiv, tot așa și ființele umane au locuri, ceasuri, situații cînd devin mnemoactive și moirante. Iși amintesc brusc, văzîndu-și înainte soarta ce le așteaptă. A povesti – așa cum au făcut-o Burra și Winter – ar fi singura metodă (menschliches, azlu menschliches ) prin care dăm viață prezentului mort; prin care legăm trecutul de viitor, transformînd curgerea și devenirea timpului în luciditate și stare pe loc. ’’Să povestim, să povestim, fără încetare să povestim!’’ – acesta era ordinul seniorilor din celulă, pivniță sau baracă. Povestirea, ca act de memorie și creație, constituie singurul remediu prin care, folosind lăuta bătrînă a limbii materne, dizolvăm granițele dintre vis și realitate, dintre frică și pieire, dintre je și moi, eu și mine.
... începeam să întrevăd cauza pentru care nu reușeam nicicum să facem vreun film mai bun: fiindcă, tare mă tem, popoarele care povestesc nu au nevoie de imagine. Imaginea e o formă primitivă, naivă, surogată, a imaginației. Un Sindbad arătînd fotografii, un Ulise proiectînd pentru Penelopa instantanee din război și pace, un Creangă tăcut, combinînd colaje Eastman-color despre satul copilăriei – toate acesteea reprezintă un uriaș salt spre o civilizare a cuvîntului pe care noi, din fericire, sau nefericire, încă nu am reușit al face. Între un neamț sau un american întors din Japonia, cu o mulțime de filme în traistă, și un nenea oarecare scăpat dintr-o audiență la Ilderim sau Osmanescu, diferența e încă uriașă: primii arată ce au făcut, pe unde au umblat, cel din urmă povestește. Cel mai bine am văzut pe front această diferență: pe un neamț, dacă-l întrebai de e însurat, de are copii, acesta își scotea portofelul ascuns și-ți arăta una sau mai multe fotografii. De familie. Pe un alutan, de-l întrebai același lucru, acesta începea să-ți povestească. Despre. Putea să-ți povestească zile întregi, mereu altfel, cu alte multe, tandre sau ridicole amănunte despre acel ghem de memorie și dragoste ce îl avea ascuns în inimă. >>
