"Consider foarte importante pentru literatura română cîteva admirabile povestiri ale lui Ion D. Sîrbu, din recenta sa culegere intitulată Şoarecele B;
( ... ) Povestirile lui Ion D. Sîrbu, şi mă refer la cele scrise dintr-o ¨revoltă superioară a spiritului¨, dintr-o ¨filosofie care care nu se lasă înşelată de aparenţe¨, sunt extrem de dense, de compacte si de solid configurate epic: ele includ şi răsfrîng deopotrivă problematica humorului, comicului, ironiei şi satirei. Pentru că, incontestabil, scriitorul Sîrbu vizează realitatea dintr-un unghi filozofic. Humorul său e dureros, îmbrăţisînd lumea nu cu braţele, ci cu cleştele fiind umorul unui ins veşnic dispus să problematizeze, să scurme ca o cîrtiţă blindată fundamentele acestei lumi. O dovedeşte bucata titulară Şoarecele B. Comicul său este vizionar, de natură mai mult teoretică decît practică, deşi se concentrează totdeauna în figuri, care însă îşi depăşesc starea civilă prin sporul viziunii însăşi ce o comportă, ca de pildă în povestirea Cimex lectularia. Ironia lui Sîrbu se îndreaptă fireşte împotriva societăţii, pe care, fiindcă e aşa cum e, ar vrea s-o anuleze, cu conştiinţa tragicului însă că nu-i poate substitui decît propria lui subiectivitate intelectuală. O arată în bucata Caz disciplinar. Satira lui Sîrbu e umană şi totală; ea se aplică astfel unui caz individual care se revelă exemplar pentru chiar concepţia în sine a artei şi a creaţiei în genere, precum şi povestirea Inceputul călătoriei. Tocmai din acest motiv, socotesc că povestirea respectivă ar fi trebuit să-şi păstreze titlul iniţial, Scuipatul divin, mai adecvat probabil şi pentru întreg volumul, prin pesimismul cosmologic ce-l reflectă. ( ... )
Intre comicul lui Sîrbu şi cel al lui Caragiale există ciudate asemănări, care determină în egală măsură semnificative deosebiri. Ambii scriitori satirizează societatea vremii lor, pe care totuşi unul dintr-înşii îşi îngăduie să o savureze deşi o detestă – e vorba de Caragiale. Sîrbu se mărgineşte să-şi deteste obiectul satirei, pentru că nici nu se poate altfel, pentru că e vorba de o societate care nu îngăduie să fie savurată. In imaginaţia lui Caragiale, lumea din D-ale Carnavalului era, în ciuda aparenţei sale grotesc-ireale, un produs al libertăţii, deci totuşi un produs natural, căci libertatea e totdeauna naturală, chiar atunci cînd ia aspecte aberante. In imaginaţia lui Sîrbu în schimb, lumea povestirilor sale satirice reprezintă un produs artificial, al utopiei şi terorii, cu pretenţia de a se substitui nu numai libertăţii, dar şi naturii. Iată de ce, autorul care se ocupă de o atare realitate este obligat a fi nu numai filozof implicit, ci chiar un filozof explicit. Povestirile lui Sîrbu devin de la sine meditaţii asupra imposibilului ca posibil.
Elementele comicului de limbaj sunt prezente nu mai puţin la Sîrbu decît la Caragiale. Dar pe cînd de limba personajelor lui Caragiale poţi rîde, de limba personajelor lui Sîrbu nu te poţi decît înfricoşa. E acesta un moment plin de semnificaţie, în care satira se desparte de comic sau, în orice caz se poate despărţi de comic. Moment pe care l-a realizat plenar, în romanele sale, dar mai ales în Viitorul radios, Alexandru Zinoviev. Ca şi la scriitorul sovietic, şi la Sîrbu, în povestiri precum Soluţia Omega sau Cum se sparge gheaţa, care constituie texte unde comicul de limbaj ar părea să fie caragialeşte , la el acasă, râsul – practic – întîrzie. Pentru că de astă dată cuvintele goale de conţinut ori cu conţinutul schimbat asemeni unui cifru, sintagmele sterile, stereotipia delirantă ori automatismul deliberat fac ca discrepanţa dintre semnificant şi semnificat să capete un aspect înfricoşător, care bineînţeles inhibă sau anihilează râsul, în pofida comicului încă activ. Cauzele, desigur, nu sunt de ordin estetic, ci de ordin social.
Foarte abstract, aproape totdeauna cerebral, stilul lui Sîrbu este specific pentru proza aceasta realistă, convenţională chiar, căreia intelectualismul îi conferă totuşi o rigoare personală. Rigoare manifestată atît de puternic, încît atunci cînd motivul epic tinde să se dilate spre fantastic, pe urmele tradiţiei, ca la E.T.A. Hoffmann, sau pe urmele modernităţii mistificatoare, ca la Jorge Luis Borges - şi mă refer la bucata lui Sîrbu Doi intelectuali de rasă – realismul înfrînează tendinţa fantastică, iar efectul este în profunzime comic. Raţionalismul transparent învinge aici crepusculara tentaţie metafizică, deoarece satira lui Sîrbu vine mai degrabă dintr-o luciditate sîngerîndă, oglindind realitatea generatoare de spaimă, decît dintr-o conştiinţă care, prea sensibilă fiind, n-ar face decît să-şi transmită propriile ei nelinişti.
Ion Negoiţescu, Ion D. Sîrbu: Şoarecele B., în vol Scriitori contemporani, Ed Dacia, 1994
Este fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu, fiica unui preot ortodox memorandist). A urmat cursurile liceelor ,,Gheorghe Bariț" și „Constantin Angelescu” din orașul natal, precum și ale liceului de la Aiud, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simțit atras de mișcarea legionară iar această atracție a fost mărturisită în Straja dragonilor.
A devenit, ca și alți studenți ai filosofului și poetului Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran – membru al Cercului literar de la Sibiu.
În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Viața, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism. Ion Negoițescu a fost redactor al Revistei Cercului literar pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie-iunie 1945. În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.
