Nici un oraş din lume nu merită tratamentul care i se aplică in zilele noastre ¨Micului Paris¨. Am trăit drama oraşelor mutilate, transformate în impersonale şi anonime înşiruiri de blocuri, ale căror chipuri nu spun nimic şi nu amintesc de nimeni şi de nimic ... vechiul înseamnă inima oricărei aşezări, istoria locurilor şi a oamenilor locului ... demolînd clădirile vechi, ne demolăm istoria şi ne ardem amintirile ... Nu m-am născut sau crescut în centrul Bucureștiului, dar traiesc de o bucată de vreme în orașul acesta, destul de multă vreme ca să-mi pese ... mi-a fost drag orașul ... cu lumea lui pestriță, cu gălăgia de pe marile lui bulevarde și cu liniștea aceea, ireală, de pe străduțele vechi pe care rar trecea cîte o mașină ... acum, n-a mai rămas aproape nimic din ce-a fost, iar liniștea, n-o mai găsești decît, poate, în puterea nopții, sau nici atunci ... și totuși, repet, nici un oraș din lume nu merită să i se facă ce i se face Bucureștiului în zilele noastre ... Nu sînt, aşa cum spuneam, un produs al capitalei ... m-am născut şi o spun cu mîndrie de fiecare dată, într-o colonia minieră şi mi-am petrecut cei mai frumoşi ani de şcoală, primii opt, la Petrila, oraşul acela care apare mereu la televizor, fie pentru că se întîmplă acolo o dramă; fie pentru că acolo poposeşte istoria şi nu se poate memorialul durerii fără I.D. Sîrbu; fie pentru că acolo au loc minunatele evenimente culturale ale caricaturistului Ion Barbu, intelectualul care continuă să se lupte cu minerii, care nu abandonează pentru că abandonul lipseşte din zestrea lui genetică. Acolo în locul copilăriei am trăit cel mai acut, sentimentul demolării, pentru că, ... da, există un sentiment îngrozitor al pierderii locurilor comune, al pierderii timpului trecut. Cineva, cu bocanci şi buldozere, intră în sufletele noastre şi ne calcă în picioare amintirile ... apoi încercăm cu disperare să le regăsim şi nu se mai poate.
Atunci cînd dispare o clădire veche, o dată cu ea dispar și sufletul și glasurile și poveștile celor care au trăit în ea.
Cînd o calamitate naturală ne distruge clădirile, casele, pentru că fiecare clădire a fost acasă pentru cineva, plîngem și ne plîngem dar nu ne putem revolta ... așa a fost în 1977 cînd cutremurul cel mare a distrus o mare parte din București ... ne-am revoltat, dar nu te poți revolta împotriva forțelor dezlănșuite ale naturii sau te revolți dar pînă la urmă te resemnezi ... Asta am făcut și noi atunci ... eram studentă la medicină, facultatea noastră a fost grav afectată, dar a rămas în picioare ... am muncit atunci multe luni ca să ștergem urmele dezastrului.
Comunismul nu a fost o calamitate naturală, a fost doar o calamitate și a încercat să radă de pe suprafața pămîntului tot ce amintea de Bucureștiul interbelic, adică de Micul Paris. Nu numai Bucureștiul a suferit atunci ... locurile mele natale au suferit și mai mult parcă ... acolo nu s-au demolat clădiri ci orașe întregi, Petrila, Petroșani, ridicîndu-se apoi în mare grabă zeci și zeci de blocuri, centre civice ??? In scurtă vreme cînd mergeam acasă căutam doar amintirea casei in care trăisem în anii de liceu ... un timp a fost doar un teren viran, de unde mai apărea cînd și cînd motanul părinților mei, care nu s-a lăsat sub nici o forma naturalizat vieții la bloc și a devenit un motan comunitar. Apoi s-a construit din nou, a căzut sub securea muncitorilor și ultimul copac din vechea stradă pe care locuisem, ultimul meu punct de reper. Niciodată de atunci n-am mai găsit în orașul reconstruit, aerul sau atmosfera din copilăria mea. Nici acum, după atîția ani, orașul nu mi se pare a materializa noțiunea de ’’acasă’’, deși merg des acolo, mă simt turist la mine acasă și punctele mele de reper continuă să fie cele din orașul vechi. Clădirile noi sînt în continuare pe locul celor vechi, nu la locul lor ... ca și cînd ar fi bîntuite de spiritul celor vechi, care nu vrea să plece ... parcă și clădirile ar avea suflet, dar dacă n-au, îl poartă, cu siguranță, pe al celor care le-au construit, sau le-au locuit, al copiilor care au crescut în ele.
Sentimentul acesta de pierdere ireparabilă îmi revine și acum ori de cîte ori văd hărnicia buldozerelor prin București. Se demolează cu o frenezie și cu o disperare vecine cu ura. Se demolează noaptea, se demolează de sărbători, se demolează pe furiș, cu frică și cu dușmănie. Se demolează așa cum se trăiește, fără milă, fără cuget, fără simț. Sînt frumoase clădirile noi, dar cît de curînd, Bucureștiul nu va mai avea nimic familiar, nimic cunoscut, nu va mai avea rădăcini, nu va mai avea aducere aminte ... va fi un oraș lipsit de identitate, lipsit de timpul lui și de istoria noastră. Iar noi, cei cărora ne-a fost drag Bucureștiul vechi, ne vom refugia tot mai mult în cărțile Ioanei Pîrvulescu unde găsim vom mai găsi încă atmosfera Bucureștiului de odinioară. Mi-aș dori să mă fi născut la Praga.
