Postări populare

luni, 30 mai 2011

O să fie bine ...

M-am jucat atâta vreme de-a nemurirea
încât am ajuns să cred că
Moartea
nu există.
Până-ntr-o dimineaţă de iarnă
când spaima
mi-a muşcat din inimă cu gheare de gheaţă.
Am alergat să-l caut pe Dumnezeu
vroiam să ştiu că-i acasă
şi că totul o să fie bine.

duminică, 29 mai 2011

Zîmbete de copii în curtea lui Ion D. Sîrbu, la Petrila


''Zâmbetul copiilor, al fecioarelor, al martirilor, al marilor portrete etc. Este o taină, o stare de grație. O mini-revelație teofanică sau paradiziacă.
Nu derivă și nu premerge râsul. (sub-râs: sous rire. ) Zâmbetul diplomaților, al policiticienilor, al șefilor de tot felul, zâmbetul,  ’’de serviciu’’, cel mandarinal sau episcopal e cu totul altceva. Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar, de necivilizație: nu râdeau decât de lucruri inferioare, în locuri și situații inferioare, doar la bucătărie sau în cercul foarte intim al concubinelor sau curtezan elor. Indienii, care nu cunoșteau râsul, au stabilit totuși, protocolar, diferitele grade de râs:
-         Surâsul mic (doar genele se ridică);
-         Hasita (se arată dinții);
-         Ougahasita (râsul cu lacrimi);
-         Atihasita (râsul cu mîinile pe burtă).


 Râsul politic, oficial, se pare că este un simplu zâmbet, hasita: se arată dinții. Sufletul e absent.''


Ion D. Sîrbu – ’’JURNALUL UNUI JURNALIST FĂRĂ JURNAL’’

joi, 26 mai 2011

Despre prieteni și prietenie

  
Toată viața am crezut că am o percepție ciudată și personală asupra prieteniei și prietenilor.
Am spus mereu că sunt privilegiată, sau că Dumnezeu m-a iubit, pentru că avînd o familie puțin numeroasă, mi-a dat în viață prieteni.
Nu sunt mulți oamenii pe care-i numesc prieteni, îmi ajung degetele să-i număr și-i am, pe majoritatea, de atît de mulți ani, încît le-am uitat numărul.
Cred că prieteniile adevărate se construiesc la vîrste tinere, cînd sufletele ne sînt încă curate și minciuna, sub toate formele ei, este încă departe de ne-a fi pervertit.
Prieteni îmi sunt oamenii cu care am râs în viață, dar cu care am învățat să și plîng. Eu nu strig .. sau nu strigam ... eu sopteam celor ce-mi erau aproape .. "da-mi umarul tau sa pling pe el, spune-mi "o sa fie bine" si cind va fi bine, nu ma voi rusina de lacrimile mele, pentru ca mi le-a vazut un prieten ... te voi iubi in continuare si mai mult pentru ca-mi esti prieten si de plins si de ris ... de asta te numesc prieten"!
Credința mea în prietenie și mai ales in fidelitatea ei, merge atît de departe, încît îmi apăr prietenii pînă în pînzele albe. Poate fi ușor să-ți faci prieteni, dar, cu siguranță, este greu să-i păstrezi.
Nu m-am rușinat niciodată de prietenii mei, iar credința mea în ei a mers, cred, pînă la capăt, atunci cînd am putut să le recunosc și să le accept și greșelile sau derapajele, ca făcînd parte din condiția umană. Și pentru că e la modă să vorbim despre dosarele CNSAS aș putea accepta că unul dintre prietenii mei a semnat la un anumit moment un contract cu Diavolul; am acceptat și cînd am aflat că unul dintre prietenii mei  este gay ... pot să ascult argumente și să înțeleg motive, pot să accept, nu să iert, pentru că a ierta nu este un atribut omenesc. Poate tocmai pentru că am ajuns la vîrsta la care nu-ți mai faci prieteni, încerci doar să-i păstrezi pe cei pe care-i ai.
Pînă nu de mult, nu știam unde să caut rădăcinile acestui atașament total și poate straniu, gata să treacă de orice limite, față de oamenii pe care-i numesc prieteni, cu atît mai mult cu cît, nu de puține ori, am fost privită cu superioară indulgență pentru vederile pe care le exprimam.
De curînd am găsit însă un fragment dintr-un interviu al lui Ion D. Sîrbu și am înteles, așa cum am înțeles și alte trăiri și convingeri care-mi păreau a fi în mine ca o zestre genetică.
M-am născut și am crescut într-o colonie minieră, aceeași în care a trăit scriitorul și abia acum înțeleg că acolo, am respirat cu toții, nu numai cărbune ci și solidaritate umană.
Dar să-l ascultăm pe Ion D. Sîrbu:
’’Acum, la bătrânețe (scrie în 1985, n.n.) pot să afirm fără să roșesc, că am avut noroc în ceea ce privește prietenii și prieteniile. Din naștere, și datorită copilăriei mele petrecute într-o severă colonie minerească, am crescut cu acest talent de a avea, de a păstra (cu orice risc)și de a nu trăda niciodată o prietenie. (...) Pentru mine ortac înseamnă un contract de destin, de viață și de moarte. Dar pe front, în tranșee, sau în barăcile prizonieratului, se legau asemenea atașări sufletești totale...’’
Un scriitor este o investiție a limbii acestui pământ – interviu realizat de Elena Ștefănescu, ’’Suplimentul literar și artistic al Scânteii Tineretului ’’ 1985.




video

miercuri, 25 mai 2011

Psalm - Lucian Blaga

                                                       O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

marți, 24 mai 2011

Decalog în dialog: Ion D Sîrbu şi Octavian Paler






Octavian paler - Decalog






Decalogul Savării Publice, Ion D. Sirbu - ''Jurnalul unui jurnalist fără jurnal'':




                                                       
·          ´´Să nu mai mințim, să nu ne mai mințim.
·          Să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm.
·          Să nu mai furăm, să nu ne mai furăm.
·          Să nu mai aplaudăm.
·          Să nu ne mai închinăm la nici un portret.
·          Să curățim de rele apele, pămîntul, cuvintele.
·          Să iubim copacii și animalele ca pe noi înșine.
·          Să dezgropăm adevărurile adevărate.
·          Să nu ne mai fie rușine că suntem; în clipa morții să 
          avem dreptul să spunem:  <<Am fost atît cît m-ai
          lăsat Tu să fiu>>.´´




   
Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

sâmbătă, 21 mai 2011

In urma cu un an ... și acum, la Petrila!






"Acasa la Sarbu, acasa la mine. Pulbere de suflet."


''Cind Ion Barbu mi-a spus ca trebuie sa scriu pentru Nirvana Sociala, m-am speriat. Cind n-ai mai scris de foarte multa vreme decit pentru ochii tai, e greu sa te decizi dintr-o data sa o faci. Cind cineva iti cere sa scrii si accepti, iti asumi o foarte mare responsabilitate. Cind trebuie sa scrii in Nirvana lui Ion BARBU, este o uriasa aventura sa accepti … pentru ca este Ion Barbu, si pentru ca este Petrila lui si a Iui ID Sirbu. Am acceptat pentru ca numai gindul de a scrie imi facea inima sa o ia razna intr-un mod incontrolabil, dar mai ales pentru ca am trait in vara asta un miracol, numit intoarcerea la Petrila. Obisnuiesc sa spun despre mine ca sint colonista, chiar daca unii imi spun capitalista pentru ca traiesc in satul cu ministrii, cum imi place mie sa-i spun; in realitate, m-am nascut intr-o colonie, nu in Ferdinand,ci in colonia miniera din Petrosani, dar la numai citiva ani, am emigrat in Petrila. Aici aveam sa cunosc cei mai frumosi ani ai copilariei mele; caci, asa cum spune Sîrbul nostru, “…copilaria este o virsta de aur. Ea nici nu e virsta, ci un fel de vesnicie si nemurire. ( Vesnicie in rezumat, nemurire cu termen redus )” si tot el spune ca nimeni nu-si poate uita copilaria. Nimic mai adevarat intre adevarurile lumii.
Mi-am petrecut aici,primii ani de scoala, pe care eu ii numesc cei 7 ani de acasa, anii mei cei mai frumosi si cei mai bogati, la Scoala Generala nr 1, astazi Scoala Memoriala ID SIRBU. Nu l-am cunoscut pe ID Sirbu in copilaria mea, din pacate. Mai tirziu aveam sa gasesc in biblioteca parintilor mei, Povestile Petrilene, sa le citesc cu placere si uimita naivitate si sa le iau cu mine.
Am plecat din Petrila la sfirsitul scolii, iar de atunci, intoarcerile mele in orasul copilariei, au fost doar furate plimbari singuratice, melancolice si din nu stiu ce motiv, nimanui marturisite. Am plecat cu un noian de vise si asteptari, viata mi-a oferit ce-a vrut sau ce-a avut, am trait si bune si triste, carora le-am facut fata amintindu-mi in momentele cele mai grele, ca undeva in sufletul meu sint copilul din Petrila.
Dupa 40 ani, in primavara aceasta, drumurile mele au inchis un cerc: m-am intors la Petrila si nu singura, ci impreuna cu toti absolventii din anul 1970 si nu numai, ai scolii noastre, astazi memoriala ID Sirbu: cei care sintem si cei care s-au grabit sa treaca dincolo, dar, cu siguranta, de undeva de acolo, ne-au insotit; dupa 40 de ani, 40 de oameni am facut posibila, o minune fara precedent, o intilnire cum n-a mai fost vreodata. Nu e usor sa te intilnesti dupa atita timp, miracolul a fost ca dupa primele vorbe schimbate, totul s-a petrecut in mod incredibil ca si cind ne-am fi despartit ieri; toate obstacolele au cazut, s-au ridicat punti si ne-am intors in copilarie cu aceleasi jocuri, ginduri si cuvinte; a fost cea mai frumoasa lectie de dragoste si modestie si a trebuit sa o primesc de la „copii din Petrila”...pe care nu credeam sa-i regasesc vreodata si mai ales sa-i regasesc la fel de buni, de calzi, de ei insisi...si m-am gindit ca pe noi, cei care am trait acolo ne leaga definitiv si definitoriu, urletul sirenei si lacrimile vaduvelor la poarta minei, care reprezinta, probabil, prima si cea mai profunda amintire inscrisa in mostenirea genetica a fiecaruia dintre noi...
Intorcindu-ma am realizat cit de mult timp mi-a lipsit locul acesta. Ion Barbu mi-a spus intr-o zi, atit de frumos, cind l-am intrebat de ce sintem indragostiti ireparabil de Petrila, de pamintul acesta binecuvintat de Dumnezeu si uitat de oameni, ca Petrila noastra nu este aici, ci ... atunci! Am inteles ca eu iubesc neschimbarea si neclintirea Petrilei…Petrila nu este nici sat, nici, comuna, nici oras… este colonie, spune ID Sirbu; eu cred ca Petrila este o stare de spirit. Sintem mai multi cei indragostiti ireparabil de Petrila...de pamintul acesta binecuvintat de Dumnezeu si uitat de oameni! Pentru mine Petrila inseamna leagan, stabilitate, radacini...inseamna ...ACASA ! Este singurul loc din lume care-mi aduce lacrimile in ochi, ori de cite ori ii aud numele rostit.
Si mai cred ca eu am plecat de acasa avind in bagaje aceasta stare de spirit, asa cum Napoleon Bunaparte , vorba lui Sirbu, avea bastonul de maresal in tolba. Imi place sa spun despre mine ca sint un om fara cei sapte ani de acasa, pentru ca atunci cind am plecat, i-am lasat acasa, la Petrila si-am trait cu dorul de ei asa cum am trait cu dorul de Jiu, de floare, de munte, de nedeie. Acum insa, in mod miraculos, ca in povestile lui Sirbu, Petrila m-a chemat acasa. Am simtit chemarea adincului, pentru ca atunci cind te apropii de inima pamintului nu mai poti trai mult timp departe, o data si o data te cheama inapoi. Se spune ca atunci cind ai atins inima unui om, nu te mai poti desparti de el niciodata. Eu am atins cu miinile si sufletul inima Petrilei si-am inteles ca oricit de departe as pleca ma voi intoarce cindva, cu siguranta, acasa, pentru ca aici, acasa, totul este poveste. Am simtit ca aceste cuvinte trebuiau spuse si nu oricum si nu oriunde ci acasa la ele, la Petrila.''

In urmă cu un an, scriam cu emoție și teamă aceste rînduri ... între timp miracolul a continuat, cel puțin pentru mine .... am continuat să scriu, mi-am făcut cont pe Facebook, așadar ''exist'', mai mult chiar, am un blog, adică ''locul de unde'' - nu cred că e greu de ghicit unde este pentru mine locul de unde ... și mă bucură să-l știu citit de cîțiva prieteni a căror părere contează enorm pentru mine ...
Am revenit la Petrila, în acest an care a trecut, de fiecare dată cînd a fost posibil și am poposit, tot de fiecare dată, la Casa Memorială ID.Sîrbu. Faptul că a fost posibil, mi-a demonstrat că unele minuni țin mai mult de trei zile ... astăzi, după un an de la revedere, sînt colonistă ''cu acte în regulă '' și mă întorc de fiecare dată în colonie cu sentimentul acela incredibil, dar posibil, de întoarcere ACASĂ.
Si în această lună mai, am fost la Petrila ... casa Sîrbu se pregătește de ... ''vara care va veni... '', a îmbrăcat haine noi, iar curtea este veselă si răsună de glasuri de copii ... pe Sîrbu nu-l mai dor, cred, copiii altora ... sînt sigură că, de undeva, de acolo, din ''Otopenii de dincolo'', lumea aceea mai bună, unde se distrează cu prietenii lui dragi pe care i-a regăsit, ne privește și zîmbește subtil ... în curtea din strada Ion D. Sîrbu, fostă Zorilor, fostă Malinovski, fostă Ferdinand,  viața merge mai departe ... și cred că tumultul și zvonul ei îl bucură pe Gary ...
Casa Sîrbu și-a deschis și în această primăvară porțile ... oaspeții sînt așteptați cu dragoste, zîmbet și o vorbă bună ... eu una, abia aștept să văd ce ne mai pregătește Maestrul Barbu in această vară !







joi, 19 mai 2011

Octavian Paler despre I. D. Sîrbu in Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache

Vă spuneam la ultima noastră întrevedere că mă simt bine, confortabil, cu trecutul meu, dintr-un punct de vedere. N-am făcut, să zicem , nicio porcărie, nicio ticăloșie. Pot să mă uit liniștit în oglinda retrovizoare. Ei bine, nu mă mai simt la fel de ’’confortabil’’ după ce am citit prima parte a cărții dumneavoastră despre Ion D. Sîrbu. Cea consacrată vieții.
Recunosc: știam doar vag cum a arătat viața lui Ion D. Sîrbu. Și nimic despre opera lui. Nu i-am citit, spre rușinea mea, nicio carte. O voi face de-acum înainte. Dar vă mărturisesc că imaginea, fermă și limpede, pe care o impune cartea dumneavoastră m-a impresionat. Mai mult: m-a pus pe gînduri. Nu-mi închipuiam că o asemenea biografie a fost posibilă în România, intr-o vreme cu atîtea derapaje. Convingerile mele despre legăturile noastre cu Miorița sunt, cumva, zdruncinate acum. Așadar s-a putut! A existat cineva care a reușit , de dragul unor principii, să nu trăiască „melcoid”, cum zicea Sîrbu; cineva care  a preferat un eșec exemplar unei cariere de ”acomodat”. Și asta unde ? Intr-o țară unde ratarea e nu numai deplînsă. E socotită „o prostie”.
Nu mai sunt sigur, acum, că experiența mea de viață merită vreun interes. Viața unuia ca I. D. Sîrbu e, realmente, un „roman”. A mea e de tot banală. Am avut o adolescență ternă, cu aventuri romantice închipuite și ușor ridicole. Am trecut printr-un război fără niciun cutremur interior, hoinărind pe la Polul Nord și pe la Polul Sud într-o încăpere bine încălzită. Dramele țării mele nu m-au afectat, cu excepția diktatului de la Viena. Am descoperit că rușii au intrat în România abia cînd ei au ajuns în Lisa, iar în anii următori am fugit de capcanele vreunei implicări, preferînd să  „reabilitez” Evul Mediu. Mitologia mea e mică, egoistă, la nivelul Lisei și al străzii Tufelor de dincolo de bariera „Bacchus”. Dacă o compar cu violenta angajare a lui I. D. Sîrbu, mă simt jenat. Eu am fost nu numai prea „cuminte”, ci și prea puțin tînăr, dacă socotim tinerețea  nu doar o vîrstă, ci și o stare de spirit. Adevărul e că nu m-am revoltat, în toată tinerețea mea, decît prin abținere, prin refuz, prin eschivă. Poate nu e o pură întîmplare că am luat cunoștință foarte tîrziu de atmosfera postbelică în care alți oameni se aprindeau, se delimitau, trădau ori își pregăteau pușcăria, ca I. D. Sîrbu. Tot ce am îndrăznit a fost să nu vreau să cobor sub o anumită limită și să mă folosesc de pretexte pentru a putea șopti, măcar, ceea ce nu era îngăduit de cenzură să strigi. M-am dus pînă la Seneca, făcîndu-i rechizitoriul într-o scrisoare din Scrisori imaginare, ca să denunț colaborarea cu demența. M-am folosit de masca lui Galilei ca să spun ce gîndeam despre inchiziții și m-am retras pe un peron de nicăieri ca să pot fi actual fără riscuri majore. Mereu baricadat în grija de a nu fi prins sub tăvălug.
Și ar mai fi ceva de recunoscut. N-am fost în stare, probabil, de mai mult. Dacă aș lua-o de la capăt, nu cred că aș schimba lucruri esențiale. Aș rămîne un „rac”.Vă spuneam că am lăsat jurnalul A doua poliție să se acopere de praf în vreun sertar uitat fiindcă nu mă atrage să-l recitesc ( în caz că mai există pe undeva ). Acum pot să fiu și mai explicit. Prin anii ’80, după ce am fost dat afară de la „România Liberă” și am avut „tupeul” de a refuza toate ofertele care mi s-au făcut de reinserție în „sistem”, eram foarte mîndru de poziția mea. După ’89, această mîndrie s-a ofilit, treptat. Iar acum mi se pare de-a dreptul bovarică dacă o compar cu realitățile trăite și asumate de I. D. Sîrbu.
Daniel  Cristea – Enache   Convorbiri cu Octavian Paler

joi, 12 mai 2011

POVESTEA CLOWNULUI VASILE

CLOWNUL VASILE
M-am căutat,
In paharul cu apă, sorbit pe fugă
In pauza dintre două consultații.
M-am căutat,
In extremitatea sudică a faliei seismice ,
Pe care circul ambulant isi aruncă de la trapez
Balerina,
Fără pînza de păianjen, pregătită, in grabă,
De doctorii de la S M U R D.
M-am căutat
In cuibul turturelelor, pe care,
Iarna perversă le-a păcălit,
Incălzindu-le iluzia iubirii.
M-am căutat pe fundul lacului,
Crezînd că voi renaște din mocirlă,
In corola imaculată a unui nufăr.
Nu eram nicăieri.
Abia tîrziu am alunecat, ușor,
Precum patinatorii pe Valurile Dunării,
In profunzimile sufletului meu.
Eram acolo.
Chircită sub masca clownului Vasile,
Imi scriam cu cerneală din lacrimi
Povestea.
Povestea mea, povestea ta,
Povestea clownului Vasile,
Care nici măcar acum n-a ințeles că    

          PERLA,
Nu-I decit lacrima scoicii rănite,
Care-si imbracă in mantie de sidef
UCIGAȘUL.





marți, 10 mai 2011

I. D. Sîrbu: Adio, Europa !


''Ai fi, îmi spune Lizi, un fel de scriitor nenorocit ce debutezi mereu (fără succes), un socialist fără ideologie și program, un creștin fără confesiune, un filozof fără ''sistemă'' și memorie, un semicetățean tolerat, transilvan refuzat la Cluj, dar neasimilat în Oltenia, un biet român austro-ungar, un filorus antistalinist, un biet comunist contemporan cu fluturii și cu Iosif din Arimatheea, un estetician est-ethic, un liberal îndrăgostit de lanțuri, un sindicalist de unul singur; un neamț anti Willy și antiBrandt, un fel de Don Juan actualmente eunucat de memorie sexuală, un proletar plin de lumpen-diplome universitare, un miner fără lampă și mască de gaze, un miniSocrate ce nu a văzut Atena și nici cartelă de cucută nu are ...'' 

luni, 9 mai 2011

10 mai - Ziua naţională a României între 1866-1948.


10 mai 1866: Carol I al României depune jurământul în faţa Parlamentului României.Ziua Regelui

Mi-aș dori să mă fi născut la Praga.

Nici un oraş din lume nu merită tratamentul care i se aplică in zilele noastre ¨Micului Paris¨. Am trăit drama oraşelor mutilate, transformate în impersonale şi anonime înşiruiri de blocuri, ale căror chipuri nu spun nimic şi nu amintesc de nimeni şi de nimic ... vechiul înseamnă inima oricărei aşezări, istoria locurilor şi a oamenilor locului ... demolînd clădirile vechi, ne demolăm istoria şi ne ardem amintirile ... Nu m-am născut sau crescut în centrul Bucureștiului, dar  traiesc de o bucată de vreme în orașul acesta, destul de multă vreme ca să-mi pese  ... mi-a fost drag orașul  ... cu lumea lui pestriță, cu gălăgia de pe marile lui bulevarde și cu liniștea aceea, ireală, de pe străduțele vechi pe care rar trecea cîte o mașină ... acum, n-a mai rămas aproape nimic din ce-a fost, iar liniștea, n-o mai găsești decît, poate, în puterea nopții, sau nici atunci ... și totuși, repet,  nici un oraș din lume nu merită să i se facă ce i se face Bucureștiului în zilele noastre ... Nu sînt, aşa cum spuneam, un produs al capitalei ... m-am născut şi o spun cu mîndrie de fiecare dată, într-o colonia minieră şi mi-am petrecut cei mai frumoşi ani de şcoală, primii opt, la Petrila, oraşul acela care apare mereu la televizor, fie pentru că se întîmplă acolo o dramă; fie pentru că acolo poposeşte istoria şi nu se poate memorialul durerii fără I.D. Sîrbu; fie pentru că acolo au loc minunatele evenimente culturale ale caricaturistului Ion Barbu, intelectualul care continuă să se lupte cu minerii, care nu abandonează pentru că abandonul lipseşte din zestrea lui genetică. Acolo în locul copilăriei am trăit cel mai acut, sentimentul demolării, pentru că, ... da, există un sentiment îngrozitor al pierderii locurilor comune, al pierderii timpului trecut. Cineva, cu bocanci şi buldozere, intră în sufletele noastre şi ne calcă în picioare amintirile ... apoi încercăm cu disperare să le regăsim şi nu se mai poate.
Atunci cînd dispare o clădire veche, o dată cu ea dispar și sufletul și glasurile și poveștile celor care au trăit în ea.     
Cînd o calamitate naturală ne distruge clădirile, casele, pentru că fiecare clădire a fost acasă pentru cineva, plîngem și ne plîngem dar nu ne putem revolta ... așa a fost în 1977 cînd cutremurul cel mare a distrus o mare parte din București ... ne-am revoltat, dar nu te poți revolta împotriva forțelor dezlănșuite ale naturii sau te revolți dar pînă la urmă te resemnezi ... Asta am făcut și noi atunci ... eram studentă la medicină, facultatea noastră a fost grav afectată, dar a rămas în picioare ... am muncit atunci multe luni ca să ștergem urmele dezastrului.
Comunismul nu a fost o calamitate naturală, a fost doar o calamitate și a încercat să radă de pe suprafața pămîntului tot ce amintea de Bucureștiul interbelic, adică de Micul Paris. Nu numai Bucureștiul a suferit atunci ... locurile mele natale au suferit și mai mult parcă ... acolo nu s-au demolat clădiri ci orașe întregi, Petrila, Petroșani, ridicîndu-se apoi în mare grabă zeci și zeci de blocuri, centre civice ??? In scurtă vreme cînd mergeam acasă căutam doar amintirea casei in care trăisem în anii de liceu ... un timp a fost doar un teren viran, de unde mai apărea cînd și cînd motanul părinților mei, care nu s-a lăsat sub nici o forma naturalizat vieții la bloc și a devenit un motan comunitar. Apoi s-a construit din nou, a căzut sub securea muncitorilor și ultimul copac din vechea stradă pe care locuisem, ultimul meu punct de reper. Niciodată de atunci n-am mai găsit în orașul reconstruit, aerul sau atmosfera din copilăria mea. Nici acum, după atîția ani, orașul nu mi se pare a materializa noțiunea de ’’acasă’’, deși merg des acolo, mă simt turist la mine acasă și punctele mele de reper continuă să fie cele din orașul vechi. Clădirile noi sînt în continuare pe locul celor vechi, nu la locul lor ... ca și cînd ar fi bîntuite de spiritul celor vechi, care nu vrea să plece ... parcă și clădirile ar avea suflet, dar dacă n-au, îl poartă, cu siguranță, pe al celor care le-au construit, sau le-au locuit, al copiilor care au crescut în ele.
Sentimentul acesta de pierdere ireparabilă îmi revine și acum ori de cîte ori văd hărnicia buldozerelor prin București. Se demolează cu o frenezie și cu o disperare vecine cu ura. Se demolează noaptea, se demolează de sărbători, se demolează pe furiș, cu frică și cu dușmănie. Se demolează așa cum se trăiește, fără milă, fără cuget, fără simț. Sînt frumoase clădirile noi, dar cît de curînd, Bucureștiul nu va mai avea nimic familiar, nimic cunoscut, nu va mai avea rădăcini, nu va mai avea aducere aminte ... va fi un oraș lipsit de identitate, lipsit de timpul lui și de istoria noastră. Iar noi, cei cărora ne-a fost drag Bucureștiul vechi, ne vom refugia tot mai mult în cărțile Ioanei Pîrvulescu unde găsim vom mai găsi încă atmosfera Bucureștiului de odinioară. Mi-aș dori să mă fi născut la Praga.

duminică, 8 mai 2011

Lumea despre Ion D. Sîrbu, Daniel Cristea-Enache

De la Petrila la Petrini. Viața lui Ion D. Sîrbu în
Pe 17 septembrie 1989, Ion D. Sîrbu se elibera, prin moarte, de chinurile și umilințele unei boli necruțătoare ( cancer la gît ), trecînd împăcat, ba chiar iluminat spre ’’Otopenii de dincolo’’. Acolo va fi fost așteptat cu nerăbdare de vechii lui dascăli și prieteni, care, agitînd stegulețe îi vor fi strigat în cor : *Bine-ai venit, bufonule Gary !* Este modul în care Ion D. Sîrbu alege să vorbească despre propriul sfîrșit. Exact ca un bufon, rîzînd, fără griji, de tot ceea ce pe oamenii obișnuiți îi înspăimîntă, el își privește de sus moartea și o ridiculizează printr-o politizare sui-generis. A muri nu e altceva decît a zbura cu avionul prezidențial spre aeroportul celest, ’’a ateriza’’ acolo ( deși din punct de vedere strict etimologic, este o imposibilitate să aterizezi în altă parte decît pe Pămînt) și a face cu mîna, într-un gest tovărășesc-jovial, din capul scării... Pentru ultima oară în viață, Gary face haz de ( cel mai mare ) necaz, găsind puterea și priceperea de a spune încă o glumă: cea de pe urmă.
Sub gesturile deșuchiate ale bufonului se ascunde însă o mare demnitate. Bolnavul incurabil, chinuit periodic cu citostaticele ’’salvatoare’’, în loc să -și exhibe suferințele reale, își pune imaginația la lucru și creează încă o poveste, o nouă ficțiune, de o logică fără cusur, dar cu termenii inversați. Nu moartea este o nenorocire, cum sîntem obișnuiți să credem, ci viața, cea atît de prețuită, e un șir de nenorociri. Să ne întristăm cînd, în sfîrșit, i se pune capăt ? A muri înseamnă a reveni acasă, la ai tăi, dintr-o ’’vizită de lucru’’ cam obositoare, solicitantă, cam lungă: viața însăși. Jongleria aceast uimitoare îl ajută pe cercetător ( ... ) să privească mai detașat viața lui Ion D. Sîrbu.
UN OM DIN EST , Daniel Cristea-Enache   

Presa noastră cea de toate zilele


Eu nu am nevoie să ascult revista presei. In fiecare dimineaţă, la cafea, mama mea îmi face o revistă a presei absolut originală, ironică, amuzantă, profundă şi prin acest din urmă atribut, tristă. Mama, trecută prin toate registrele lecturii, de la Octavian Paler la Dan Lungu, face cea mai echilibrată judecată a presei, fără părtinire, fără ranchiună, fără profesională invidie; mama doar relatează ce vede şi citeşte zilnic. O ascult, de obicei, mai mult sau mai puţin atent, aşa cum facem fiecare cu părinţii, afişîndu-ne, mai degrabă, obsedantele preocupări ale vieţii cotidiene decît interesul pentru zisele lor. Azi însă, mi-a atras atenţia modul punctual în care înţeleapta mea mamă îmi cita obiectivele majore ale luptei de presă, pentru că, în fond, goana după senzaţional, după întietate la publicare, după comercial mai mult decît după valoare, seamănă mai mult a luptă decît a presă.
Aşadar care erau subiectele mamei. Punctual:
  1. Debarcarea americanilor la Deveselu
  2. Constantin Brăncuşi
  3. Documentele Cioran
1. Auzisem şi citisem şi eu cîte ceva din presa zilei de ieri ... debarcarea americanilor sigur, ţine prima pagina a ziarelor şi cum de nu; în fond de vreo 20 de ani tot vorbim de ”trădarea americanilor”, pe care i-am aşteptat vreo 50 de ani, ei întîrziind să vină ... apoi au venit şi am inceput să dezvoltăm un alt sentiment, antiamerican, de data aceasta, de parcă am fi sintetizat un fel de anticorpi faţă de marea naţiune de dincolo de ocean. Mie, debarcarea la Deveselu mi se pare un lucru serios ... ieri însă, urmărind relatările posturilor de televiziune, mi s-a părut că urmăresc o parodie la un eveniment aşteptat. Am auzit păreri pro şi contra cu duiumul, am auzit indignatul ¨de ce nu ne-au întrebat pe noi ?¨, dar mai ales, am asistat la relatări ample ale opiniei localnicilor despre cum ne va schimba viaţa aşezarea americanului în coasta romånului oltean. De aici începe mirarea , chiar stupefacţia mea. Au curs asocierile ... cu pepenele romănesc , cu prazul oltenesc, cu căruţa cu proşti de la Caracal. Era dulce amar gustul văicărelii localnice, condimentate cu total neinspiratele asocieri făcute de reorterii TV. Mă simţeam din nou ca în Caragiale, gîndind că tot romănul s-a născut poet şi că poate ”miştocăreala” televizată ar trebui ridicată la rang de ocupaţiune naţională. Pentru că deja nu mai pot spune că romănul ştie să facă haz de necaz în orice situaţie. Asta era valabil pe vremea cînd stăteam la cozi şi năşteam bancuri cu Bulă ... şi Doamne Iartă-mă, bancurile cu Bulă aveau un dram de haz şi un dram de inteligenţă ... ceea ce auzim astăzi şi din păcate , nu la cozi, ci în media, nu numai că nu atinge noţiunea de haz, dar îmi pare a fi doar o miştocăreală ieftină şi agramată, pe marginea oricărui subiect, de la alianţa NATO pînă la cataclismul din Japonia. Nici nu vreau să mă mai gîndesc la comentatorii de profesie care se pricep la toate de la reţeta de pască pînă la tratatele internaţionale, la fel de prost la toate, dar nu se sfiesc a fi zilnic pe ecrane.
2. Constantin Brăncuşi face de o bucată de vreme obiectul unei preocupări nobile, poate, de a înfiinţa un muzeu pe locurile sale natale din Gorj. Face domnul Tatulici o emisiune, în care, de 1 Mai muncitoresc apare la Tirgu - Jiu, împreună cu micul Titulescu, făcîndu-şi amîndoi un pic de imagine; că tot era un eveniment important canonizarea Sfîntului Irodion la mănăstirea Lainici şi domnul Ponta deputat de Gorj, de ce să nu-l folosim un pic în scop electoral ? Şi dacă în aceeaşi emisiune putem susţine şi înfiinţarea muzeului Brăncuşi de ce să nu ne condimentăm imaginea cu un dram de cultură?! Nu contează că apetitul pentru oameni şi locuri ţine exact cît momentul festiv şi baia de mulţime ... de ce spun asta ? Pentru că am mai văzut emisiunea aceasta cu ocazia unui trist eveniment: explozia de la Mina Petrila din 2008 ... muriseră treisprezece mineri atunci, acolo şi vreo trei zile au avut parte acele locuri de emisiuni lacrimogene şi pline de solidaritate ... dar ca orice minune romănească şi asta a ţinut trei zile ... apoi s-a aşternut tăcerea ... a mai trecut domnul Tatulici prin valea Jiului de atunci ? Stie domnia sa ce se mai întîmplă pe acolo ? Are idee domnia sa idee că acolo există viaţă şi lăudabile evenimente culturale ? Nu ! Categoric nu, pentru simplul motiv că nu-l interesează. NU ne dorim evenimente nefericite care să-i aducă din nou emisiunea în valea Jiului!
Iar Brăncuşi ... aparţine lumii întregi de-acum, n-avem noi nici un merit în asta ... din păcate ne amintim de marile noastre valori doar în momentul în care prin moarte, sau pribegire se duc pe alte meleaguri, mai primitoare ... Eu ştiu că nimeni nu e profet în ţara lui, dar asta nu ne scuză de a nu reuşi să depăşim această stare de prostire, de ignorare a valorii.
Constantin Brăncuşi a ales să trăiască în Franţa, aparţine de acum lumii...
3. Emil Cioran a ales şi el să trăiască în altă parte ... Nu ştiu dacă i-a fost grea sau uşoară alegerea ... eu care am rămas, înghiţind în mod laş salamul cu soia, cred că i-a fost grea, dar şi mai grea, probabil, nerecunoaşterea în propria ţară!
Ne-am trezit într-o profundă indignare cînd manuscrisele lui Cioran s-au vîndut dincolo de ocean ... ne-am trezit indignaţi pentru că ele erau ¨un bun naţional¨, dar ne-am gîndit oare cît de bine s-a simţit Cioran în ţara lui ?
Ne întrebăm oare, vreodată, dacă aceşti oameni care au luat calea exilului, ar vrea să fie consideraţi un bun naţional, al nostru, al românilor, abia după ce o lume întreagă îi recunoaşte ca valori de patrimoniu universal?


Promo. În premieră: O poveste despre cum ştie România să-şi distrugă simbolurile

Lumea despre I. D. Sîrbu

Ion D. Sîrbu este, indiscutabil, marea revelație a literaturii noastre de după 1989. Adio, Europa ! și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal reprezintă suprema ( deocamdată )răzbunare a libertății de spirit autohton pe experimentul comunist hărăzit acestei părți de lume. Mia de pagini a acestui roman intitulat inițial La condition roumaine rezumă delirant și ludic o epocă ți-o lume într-un paradoxal și copleșitor amestec de Kafka, Ilf și Petrov, de Nietzsch și Gogol, de Caragiale și Cioran, fiind nu doar oglinda nastratinesc-reflectantă, monstruos-ubuescă a fanariotismului ceaușist, dar și o crudă ipăostază a esenței carnavalului românesc. Adio, Europa ! este o sumă de situații epic-teatrale-sociologice de suculență realist-absurdă prin care Isarlîkul ( Craiova ) devine omphalosul unei Românii de bîlci fantast, de pitoresc amarnic și crud pînă la visceralizare.

Dan C. Mihăilescu postfață la Adio, Europa !

sâmbătă, 7 mai 2011

ID Sîrbu - Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

¨Tata îmi repetase pînă la saturație povestea cu cele trei suflete ale minerului ( <<cu primul e legat de pădurile și munții pe care i-a părăsit, cu al doilea, de mina și cărbunele unde trudește, și cu al treilea de colonia și ortacii cu care continuă să lupte și să nădăjnduiască>>); în ce mă privește, mi se părea - deși eram foarte miner - că am toate rădăcinile rupte, toate punțile înapoi arse. [ ... ] mă simțeam ca un Robinson nătîng și multilateral traumatizat. Dar , la timp ca să nu mă pierd, o mînă filozofică nevăzută, mi-a șters spaima acestui exil interior; făcîndu-mi inventarul bunurilor psihice și metafizice salvate din potop, mi-am dat seama că sunt , că am rămas un bun și credincios soldat al limbii și literelor române. [...] In Craiova mi-a devenit clar că nu se poate trăi fără rădăcini, fără certitudini, fără Istorie

joi, 5 mai 2011

Haiku



Acolo, atunci,
Miez fierbinte răbufnind
Moarte tăcută.

6 August - Imnul minerilor

În fund de munţi noi des intram,
Cu „NOROC BUN” ne salutam!
Şi când ieşim din sânul lor,
Noi tot „NOROC” strigam in cor!

În mina-i Dumnezeu cu noi ,
Afara-s grijuri şi nevoi!
Deasupra noastră n-avem cer,
C-aşa e viata de miner!

Când plini de praf cu paşi trudiţi,
Ieşim din mina obosiţi,
Ne doare ca-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.

De-atâtea grijuri si nevoi
Noi ne întoarcem înapoi,
În lumea noastră far-de cer
C-aşa e viata de miner!

Şi moartea vine tot mai des
Să vadă ce-are de cules,
Din lumea noastră far-de cer,
C-aşa e viata de miner!