Postări populare

joi, 22 decembrie 2011

Sarbatori Fericite !


 
Un Craciun ca in povestile copilariei si un An Nou mai bun !

La multi ani !


Merry Christmas !
Boldog Karacsonyt kivanok !
Joyeux Noel !





video

marți, 13 decembrie 2011

Povestea unui pisoiaş, sau despre Arca lui Noe şi Crăciun


Povestea unui pisoiaş, sau despre Arca lui Noe şi Crăciun

In urmă cu ceva timp în scara blocului în care locuiesc a apărut un pisoiaş, nu ştiam cine este, dar era tare blând şi cuminte; am deschis uşa şi imediat a vrut să intre în casă, părea obişnuit să facă asta. Iubitoare de pisici cum sunt mi s-a rupt sufletul cînd pisica mea, o doamnă aristocrată ce se apropie de venerabila vârstă a maturităţii, are 17 ani, a făcut un categoric Câh” către musafirul din uşă. Dar ... ea este doar o pisică, iar eu, în ciuda convieţuirii îndelungate cu ea, n-am reuşit să învăţ limba pisicească şi nu-i pot explica faptul că un orfan nu-i ameninţă cu nimic situaţia de stăpână a casei; poziţia ei nu mă miră aşadar, cu atît mai mult cu cît, atunci cînd este vorba de animale şi oamenii se împart, belicoşi, în două tabere gata de război civil: prima tabără nu iubeşte, categoric, nici un animal, cea de-a doua se declară zgomotos ”iubitoare de animale”, iubindu-şi însă doar animalele proprii, de mare rasă şi pedigri, gata oricănd să dea afară în frig, cu o lovitura de picior, orice orfan calificîndu-l drept vagabond şi derbedeu.
De departe pisoiaşul vărgat nu era aşa ceva şi în mod evident nu ştia să se apere ... era prea prietenos, blînd şi încrezător în oameni, jungla era ceva necunoscut pentru el.
Am aflat că venea să mănînce la magazinul pentru animale din colţ şi noi încercam să-i oferim un pic de mângâiere şi un strop de lapte cald. Cine ştie ce se întîmplase cu stăpînii lui!
Intr-o zi însă inevitabilul s-a produs ... un şofer al iadului n-a pus piciorul pe frână pentru un biet pisoi şi l-a lovit! Probabil la fel ar fi făcut şi cu un om !!!
L-am căutat în zadar ... două seri am adormit cu greu gândindu-mă la acel sufleţel despre care nu mai ştiam nimic ... era oare în raiul pisicilor sau se stingea cine ştie unde, în ger, temîndu-se să se mai apropie de oameni ...
Până într-o zi, cînd am aflat că venise ... şontâc, şontâc, cu o lăbuţă ruptă în accident, se întorsese la magazinul pentru animale, ştia că acolo găseşte alinare ... şi pe bună dreptate ... a fost preluat de doctoresele de la cabinetul din vecinătate, „Ingerii lui Charlie” pentru motănelul tigrat.
Acum e la adăpost, îi e cald şi bine, mă duc din când în când să-l văd, urmează să fie operat la lăbuţa ruptă şi castrat ... apoi însă, are nevoie de stăpâni şi de o casă pentru totdeauna ...
Poate nu-i scriam povestea dacă nu era decembrie şi nu era Crăciun ... Doamne, Doamne a spus că în Arca lui Noe trebuie să fie din toate animalele cîte două, adică EL le-a făcut şi pe animăluţe şi a vrut să aibă locul lor pe Pământ, EL n-a vrut să împărăţim doar noi, oamenii acest Pământ ! Atunci înseamnă că există şi un Crăciun al animalelor şi trebuie ca Moşul acesta să-i aducă un stăpân motănelului tigrat ... altfel nu este dreptate în lume!
Şi iarăşi poate nu vă spuneam povestea dacă nu mi s-ar fi întîmplat de curînd şi mie ... am avut doi cîini, Bobi şi Roni ... Roni s-a îmbolnăvit şi, cu toată durerea din suflet, am fost nevoiţi să-l adormim ... după plecarea lui Roni, foarte repede, am aflat tot de pe net că Zeta, o căţeluşă lup alsacian, este pentru a doua oară orfană ... am adoptat-o pe Zeta, acum este fericită şi veselă ... dovadă că se poate ...
Motănelul tigrat a primit de la Doamne Doamne a doua şansă ... acum trebuie să primească, de la noi, o familie!
Spuneţi şi voi mai departe povestea aceasta, poate Moş Crăciun îşi va întoarce chipul spre motănelul tigrat, sau, mai simplu, poate nişte părinţi vor vrea să le dăruiască copiilor un motănel cu o poveste despre magia Crăciunului şi despre dragostea de animale!


marți, 6 decembrie 2011

Eu sau Big Brother Facebook

Eu sau Facebook

Cu ceva vreme în urmă mă declaram fan Facebook zicînd că-mi vine Face-ul ca o mănuşă … şi cam aşa părea … e corespondenţă, e conversaţie, e lume multă şi informaţie aşijderea, sunt prieteni şi stai tot timpul “in priză”, adică eşti ¨up to date¨ …
Toate bune şi frumoase pînă într-o zi cînd primesc un mesaj că cineva a deschis ¨your greeting card¨ şi-mi mulţumeşte … în general îmi felicit prietenii de ziua lor prin viu grai, aşa îmi place, aşa cred că este frumos, mi-e drag să aud vocile prietenilor mei de ziua mea şi de zilele lor … pe facebook trimit mesaje scrise cu mânuţa mea pentru că le vreau personale, nu formalist politicoase … aşadar m-am mirat la primul mesaj, zicând că poate am fost confundată … la al doilea, am devenit deja mai atentă … şi-am constatat că da, trimit nişte greeting card-uri … adică NU, eu nu trimit … Facebook are grijă şi trimite în numele meu ilustrate de felicitare cu balonaşe colorate tuturor prietenilor mei de pe Facebook. Şi-atunci i-am condamnat pe toţi la … felicitare ! Cam aşa s-a întîmplat … am primit o dată o felicitare, mi-a plăcut, am fost întrebată dacă vreau să trimit şi eu felicitări prietenilor mei, am spus da, crezând că v-a trebui să procedez ca de obicei : alegi felicitarea, alegi melodia, adaugi un mesaj şi dai SEND! Ei bine, NU!
Acest Big Brother numit Faceboc mă scuteşte de toate aceste gesturi, le face în locul meu şi vă trimite în numele meu balonaşe colorate de zilele voastre!
M-am liniştit … pot să fiu neglijentă, uitucă, să n-am chef să scriu, să nu vreau să vă felicit, să mor pur şi simplu iar Facebook va continua să vă felicite în numele meu, pentru că nu cred că s-ar gîndi cineva să-l oprească. Are şi alte aplicaţii care vă trimit felicitări cu orice ocazie, de Crăciun, de Anul Nou …
Glumeam cîndva cu un bun prieten şi spuneam ¨n-ai cont pe facebook, nu exişti …¨.
Eu am cont pe Facebook , ce nevoie mai am de mine ???Ei bine, până aici!
Dacă veţi mai primi balonaşe colorate de zilele voastre … enjoy! Dar să ştiţi că nu vi le-am trimis eu , ci Big Brother, dacă nu reuşesc să-l dezactivez!
 
Iar acum mă duc să-l caut pe BB şi să-i vin de hac, înainte să înceapă să semene din ce în ce mai mult cu Creatura, stiţi voi, filmul acela SF …

luni, 22 august 2011

Pisica alba

Pisica albă
( poem pentru Facebook)
M-am crucificat,
Pe mine şi poezia mea,
Pe pereţi virtuali.
Cuvintelor mele nu le place
Mirosul de sînge proaspăt,
Nici gustul coclit al minciunii.
Se-mperechează isteric cîte două
Schimbînd între ele rime,
Intr-un apoteotic
Distih fără conţinut.
Pisica albă toarce-un blestem.
Eu îl transcriu
Pe-o coală de hîrtie,
Albă,
Ca blana pisicii albe.

Parodie la Mihai Ursachi

Un om avea un sanctuar
Și l-a pângărit.
Cui îi pasă ?


CONFESIUNE


Am adormit la liziera vieţii,
La vama dintre om şi plantă
Pe marginea unui vis.
M –am învelit în aşternut de cîntec
Din flautul zeului Pan.
Nu mai ştiu dacă respir oxigen
Şi-l ard în căminul visului
Hrănindu-mă,
Sau ard pădurea din vis
Hrănind omenirea cu oxigen.
Am adormit la hotarul
Dintre azi şi mîine,
Şi nu-mi mai aduc aminte, dacă
Shakespeare a scris
Visul unei nopţi de vară
In visul meu, sau asta se-ntîmpla
Inainte s-adorm.
In vis mi-e teamă că la trezire
Nu voi mai găsi hîrtie şi creion.
Mi-e teamă că va trebui să scriu numai
In calculatorul pe care, între timp,
L –a inventat Jules Verne
Şi n-am să nimeresc cu degetele tastatura.
Mi-e teamă că va trebui să folosesc
Un deget pentru fiecare literă,
Un veac de singurătate
Pentru fiecare vers.
Mă tem, în vis, că n-au să-mi ajungă
Mîinile, n-am decît două şi doar
Zece degete.
Mă tem în vis că mă voi trezi
Şi voi fi doar o pagină albă.
In fiecare vis mă tem
Că doar am visat
Că pot să scriu.


miercuri, 10 august 2011

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

 

 

 

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

Nu putini sunt aceia care aproape isi inchina viata zidirii unei case imense, cu etaje si garaj, cu dotari cat mai moderne si sisteme de alarma pe masura, in vreme ce biserica la care merg de obicei, pentru botezuri, cununii si alte slujbe, sufera de pe urma lipsurilor materiale.
Astazi, unii ca acestia, auzind de nevoile bisericii, se ascund fara de rusine in spatele unui gand de genul: "Lasa, ca preotii au bani, au masini, etc." Cateva stiri de scandal, precum si o emisiune TV defaimatoare, sunt in stare sa ii faca pe unii ca acestia sa generalizeze mesajul, inchizand ochii asupra bisericii de langa ei.
Ce e drept, bisericile se ridica si astazi, insa nu de putine ori cu bani de la numai cativa oameni instariti, iar nu cu bani de la toti credinciosii. Consider ca putinul celor multi poate fi echivalent cu multul celor putini. Peste toate acestea, precum ne spune Insusi Mantuitorul, mai de folos este putinul dat cu inima curata si cu jertfa, decat multul dat din prisosul unor averi adunate in fel si chip.
"Si privind Iisus, a vazut pe cei bogati, aruncand darurile lor in vistieria templului. Si a vazut si pe o vaduva saraca, aruncand acolo doi bani. Si a zis: Adevarat va spun ca aceasta vaduva saraca a aruncat mai mult decat toti. Caci toti acestia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta insa din saracia ei a aruncat tot ce avea pentru viata" (Luca 21, 1-4).
Sunt de parere ca inima oricarui crestin ar trebui sa marturiseasca hotarat: "Mai intai casa lui Dumnezeu, iar mai apoi casa mea!" Nu spun ca, in maxima saracie fiind, omul trebuie sa se ingrijeasca mai mult de biserica, decat de viata lui, caci intr-un asemenea caz stie Domnul ca este lucru cu anevoie de implinit (nu si imposibil), ci spun ca din lacomie si zgarcenie ajungem uneori sa ne inchim viata caselor noastre si masinilor, iar nu lui Dumnezeu. Ajungem sa ne credem saraci, in vreme ce zidim nebuneste "morminte moderne", case lipsite de duh si de adevar, in care nu se stie cata vreme vom mai locui.
Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?
In vremea proorocului Agheu, lucrurile nu stateau cu mult diferit fata de cele din vremea noastra. Astfel, in vreme ce evreii isi zideau case cat mai scumpe, "cu peretii lucrati in tablii", templul Domnului se afla in stare de ruina. Dupa reintoarcerea din robie, Templul Domnului din Ierusalim se afla in stare de ruina, iar lucrarile de reconstruire ale acestuia aveau sa fie intarziate, atat de lipsa de unitate si hotarare a poporului evreu intors din exil, cat si de preocuparea evreilor pentru casele proprii, fiecare amanand pe mai tarziu zidirea Casei Domnului.
"Asa zice Domnul Savaot: Poporul acesta graieste: "N-a venit inca vremea ca sa zidim templu Domnului." Atunci a fost cuvantul Domnului catre proorocul Agheu, zicand: "Este oare, timpul, ca voi sa locuiti in casele voastre cu peretii lucrati in tablii, cand templul acesta este in ruina?" Si acum, iata ce zice Domnul Savaot: "Fiti cu bagare de seama la caile voastre! Voi ati semanat mult, dar ati cules putin; ati mancat, dar nu v-ati saturat; ati baut, dar nu v-ati imbatat; v-ati imbracat cu vesminte, dar nu v-au tinut de cald si ati strans simbria voastra ca sa o puneti intr-o punga sparta." Asa graieste Domnul: "Fiti cu bagare de seama la caile voastre! Suiti-va in munte si aduceti lemne ca sa claditi iarasi templul in care voi binevoi si Ma voi preaslavi", zice Domnul. "V-ati asteptat la mult, dar iata ca aveti putin. Ati strans mult, dar Eu am risipit truda voastra! Pentru ce?, zice Domnul Savaot. Din pricina templului Meu care sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui!" (Agheu 1, 2-9)
La randul sau, proorocul David, rege fiind, nu a avut liniste pana ce nu "a aflat locas Domnului"; el nu putea sa se bucure nici macar de stapanirea imparateasca, stiind cum Chivotul Legii se afla in pribegie, "in tarina lui Iaar", iar nu intr-un locas minunat, cat mai vrednic de numele lui Dumnezeu, precum citim in cartea "Psalmi":
"Adu-ti aminte, Doamne, de David si de toate blandetile lui. Cum s-a jurat Domnului si a fagaduit Dumnezeului lui Iacob: Nu voi intra in locasul casei mele, nu ma voi sui pe patul meu de odihna, nu voi da somn ochilor mei si genelor mele dormitare si odihna tamplelor mele, pana ce nu voi afla loc Domnului, locas Dumnezeului lui Iacob. Iatz am auzit de chivotul legii; in Efrata l-am gasit, in tarina lui Iaar" " (Psalm 131, 1-6).
Cine are grija de altul mai intai, pe el se ingrijeste.
Intr-o vreme in care foametea era din ce in ce mai mare, ani de zile nefiind "nici roua, nici ploaie", Sfantul Proroc Ilie a fost trimis de Domnul la o femeie vaduva din localitatea Sarepta. La intalnirea cu femeia vaduva, sfantul a rostit cel mai crunt cuvant cu putinta, pentru acea vreme de foamete: "Adu-mi putina apa ca sa beau!"
"Cnd a ajuns la portile cetatii, iata o femeie vaduva aduna vreascuri si a chemat-o Ilie si i-a zis: "Adu-mi putina apa ca sa beau!" Si s-a dus ca sa-i aduca, dar Ilie a strigat-o si i-a zis: "Adu-mi si o bucata de paine sa mananc!" Ea insa a zis: "Viu este Domnul Dumnezeul tau, n-am nici o faramitura de paine, ci numai o mana de faina intr-un vas si putin untdelemn intr-un urcior. si iata, am adunat cateva vreascuri si ma duc sa o gatesc pentru mine si pentru fiul meu si apoi sa mancam si sa murim!" Atunci i-a zis Ilie: "Nu te teme, ci du-te si fa cum ai zis; dar fa mai intai de acolo o turta pentru mine si adu-mi-o, iar pentru tine si pentru fiul tau vei face mai pe urma. Caci asa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Faina din vas nu va scadea si untdelemnul din urcior nu se va imputina pana in ziua cand va da Domnul ploaie pe pamant!" Si s-a dus ea si a facut asa, cum i-a zis Ilie; si s-a hranit ea si el si casa ei o bucata de vreme. Caci faina din vas n-a scazut si untdelemnul din urcior nu s-a imputinat, dupa cuvantul Domnului, grait prin Ilie" (III Regi 17, 8-16).
Omul trebuie sa iubeasca deci mai intai casa lui Dumnezeu, iar mai apoi casa sa. Si astazi ne rusineaza cei saraci si credinciosi, care pun Casa lui Dumnezeu si nevoile celuilalt mai presus de ale lor, precum vedem in cazul vaduvei din Sarepta Sidonului, care, desi era cuprinsa de o saracie lucie, a dat Sfantului Ilie si ultimul strop de hrana, iar Domnul i-a rasplatit nemasurat, dupa dragostea si credinta ei.
Daca, avand grija de un alt semen, mai mult decat de noi, primim daruri peste daruri de la Dumnezeu, cata binecuvantare nu vom avea daca ne vom ingriji mai intai de Casa Domnului, iar mai apoi de a noastra?!
Domnul sa se milostiveasca spre noi, ca atunci cand va veni Mantuitorul, sa nu fim aflati zidindu-ne nebuneste casele, caci atunci sigur vom auzi: "Templul Meu sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui" (Agheu 1, 9).
Casa lui Dumnezeu sau casele noastre, noi ce asezam mai intai pe lista de prioritati ?!
Teodor Danalache

vineri, 5 august 2011

IMNUL MINERILOR


                                                                                      

                                                                                    
 

În fund de munţi noi des intram,
Cu „NOROC BUN” ne salutam!
Şi când ieşim din sânul lor,
Noi tot „NOROC” strigam in cor!
În mina-i Dumnezeu cu noi ,
Afara-s grijuri şi nevoi!
Deasupra noastră n-avem cer,
C-aşa e viata de miner!
Când plini de praf cu paşi trudiţi,
Ieşim din mina obosiţi,
Ne doare ca-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.
De-atâtea grijuri si nevoi
Noi ne întoarcem înapoi,
În lumea noastră far-de cer
C-aşa e viata de miner!
Şi moartea vine tot mai des
Să vadă ce-are de cules,
Din lumea noastră far-de cer,
C-aşa e viata de miner!

                 
































Manastirea Locurele

Manastirea Locurele


Locurele este un locas de rugaciune aflat in mijlocul padurilor din defileul Jiului. Fiind locuit de calugari, fostul Schit Locurele este cunoscut mai ales ca metoc al . Acesta a fost schit pana in anul 1999, dupa aceasta data el fiind ridicat la rangul de manastire. Hramul acestui sfant locas de rugaciune este Schimbarea la Fata, praznuita la 6 august.
Manastirea Lainici
Locurele reprezinta, din punct de vedere al asezarii lui si al duhului celor ce-l locuiesc, un model de viata monastica. Manastirea Locurel e se afla intr-o poiana larga din mijlocul padurii, la altitudinea de 780 de metri. Poiana in care este construit schitul are ca strajeri Muntele Sliva la sud si culmile Parangului la nord-est.
Manastirea Locurele
Credinciosii care vin sa se roage la Manastirea Lainici si nu urca spre varful Muntelui Gropu, la Manastirea Locurele, au ce regreta. Drumul pietruit spre acesta, pornind putin mai la nord de Manastirea Lainici, este odihnitor si se parcurge usor de catre pelerini.
Manastirea Locurele
Din punct de vedere teritorial, schitul apartine de comuna Schela, fiind situat pe o stanca la circa cinci kilometri de Manastirea Lainici, accesul facandu-se pe un drum forestier, uneori greu accesibil pentru autoturisme.
Legat de numele acestui loc, putem spune urmatoarele: Manastirea Locurele isi trage numele de la "Locurel", care inseamna "poienita de munte", dar pisania se refera la sfantul schit cu numele de "Locuri Rele", ceea ce ne face sa presupunem ca, odata cu vremea, prin pronuntie a devenit "Locurele".
Asupra denumirii schitului pot aparea unele confuzii. El nu se numeste schitul "Locuri Rele" cum gresit apare in unele publicatii, denumirea corecta a sa fiind "Locurele", adica "locuri mai mici pentru rugaciune". Schitul Locurele a fost vizitat si de scriitorul Alexandru Vlahuta, acesta fiiind pomenit in a sa lucrare, "Romania Pitoreasca".
Manastirea Locurele
Manastirea Locurele - scurt istoric
Schitul Locurele a fost intemeiat intre anii 1850-1852, de doi preoti de mir din Targu Jiu, si anume: Parintii Constantin Cartianu si Costache Lupu Stolojan, calugariti sub numele de Cleopa, respectiv, Luca; ei au ravnit tot timpul o viata sihastreasca.
Primul schit din poienita de la Locurele a fost din lemn, dar intre anii 1855-1859 aceiasi calugari l-au recladit din caramida, asa cum se vede si astazi. Aici s-au nevoit schimnicii iubitori de asceza si liniste, intr-o desavarsita instrainare, tacere, post si neincetata rugaciune. In prezent obstea de aici formeaza o obste cu monahii din Manastirea Lainici.
Manastirea Locurele
Biserica de la Locurele s-a sfintit la data de 31 martie 1860, cu hramul "Schimbarea la Fata". Intre anii 1892-1897, schitul a fost reparat si zugravit din nou cu ajutorul si cu binecuvantarea Episcopului Ghenadie Enaceanu al Eparhiei Ramnic - Noul Severin -, si prin staruinta si osardia ieromonahului Dionisie Stefanescu.
Schitul Locurele, parasit in timpul Primului Razboi Mondial, a fost refacut in anul 1957 de Calinic Caravan, staret al Manastirii Lainici. In anul 1996 s-a renovat pardoseala schitului, din scandura, aparand ferestre noi si usi din lemn de stejar. Grija lucrarilor au avut-o ieromonahii Gherescu si Mihail.
Manastirea Locurele - arhitectura
Biserica de la Locurele are forma trilobata, cu o turla pe pridvor, de forma patrata. Catapeteasma bisericii este de zid. Naosul se delimiteaza de pronaos printr-un zid care ajunge pana la plafon si care lasa o deschidere cat o usa mai inalta.
Manastirea Locurele
Pridvorul bisericii este inchis si pictat. Usa de la intrarea in pridvor este in doua canaturi, masiva si din lemn. Altarul este luminat de o fereastra pe zidul din rasarit si de cate o fereastra pe zidurile din dreapta si din stanga. Sculptura frumoasa a usilor imparatesti apartine aculptorului M. Dobrita.
Manastirea Locurele
Naosul si pronaosul bisericii primesc fiecare lumina de la cate o fereastra din dreapta si din stanga zidurilor, iar pridvorul, de la doua ferestre mai mari decat celelalte, asezate in fata, in dreapta si in stanga usii. Ferestrele bisericutei sunt duble, cu bare metalice intre ele.
Manastirea Locurele
Clopotnita manastirii se afla in dreapta bisericii, lipita de zidul acesteia. Clopotnita este din lemn, sustinuta de patru stalpi foarte grosi din zid. Acoperisul ei este din tabla alba si are o streasina foarte larga. Peretii varuiti in alb au, din loc in loc, firide superficiale.
Manastirea Locurele - pictura bisericii
Pictura bisericii este originala, executata in anul 1897 de pictorul Ioan Oprisan. Aceasta se pastreaza bine in pronaos, pe tampla si pe usile imparatesti. La intrarea in pronaos, in dreapta si in stanga, sunt pictati Sfintii Apostoli Petru si Pavel.
Manastirea Locurele
Privind tabloul votiv, se mai disting portretele celor doi calugari ctitori, ale episcopilor Calinic si Ghenadie ai Ramnicului - Noului Severin -, al Regelui Carol I, al lui Radu Cartianu si al sotiei Constantina Cartianu, si al lui Dinca A. Scheleru. Acestia din urma au contribuit la renovarea dintre anii 1892-1897.
Manastirea Locurele
In fata bisericii, in partea dinspre Apus, este o cladire cu etaj pentru chilii, staretie, trapeza si bucatarie. Din locul unde este asezata biserica, se deschide o perspectiva foarte frumoasa la rasarit, la sud si la apus. In partea nordica vedem numai padurea la poalele careia se afla biserica Manastirii Locurele.
Manastirea Locurele - viata duhovniceasca
"La Schitul Locurele vietuiesc trei calugari, cel mai varstnic dintre ei avand 92 de ani. Se numeste parintele Adrian. De dansul au grija doi calugari mai tineri. In total, la Sfanta Manastire Lainici traiesc 35 de calugari.
Manastirea Locurele
Ne gospodarim, avem gradina si animale. Viata noastra se petrece in rugaciune, lucru si odihna. Zilnic, fiecare calugar se roaga aproximativ zece ore. Schimbarea la fata este una dintre cele mai mistice sarbatori din an si este marcata asa cum se cuvine.
De fapt, aceasta sarbatoare este hramul Schitului Locurele, nu al manastirii, insa, cele doua locasuri fiind unul langa altul, sarbatorim si la manastire Schimbarea la fata", a spus Parintele Ioachim de la Manastirea Lainici.
Manastirea Locurele
Parintele Firmilian - calugarul de la Locurele
Parintele Firmilian are 37 de ani - in anul 2007 -, dintre care ultimii 12 i-a petrecut in Schitul Locurele. Parintele a parasit calculatoarele, aparatura de ultima generatie, pe care ii placea sa faca diverse experimente, si a intrat la manastire. Calugarul recunoaste ca a venit la Manastirea Locurele datorita Parintelui Adrian Fageteanu, care se retrasese aici.
          Manastirea Locurele           Manastirea Locurele

Parintele spune ca s-a simtit mai mult atras de cele sfinte decat de fizica atomica, domeniu in care e licentiat. Legat de Facultatea de Fizica, pe care a urmat-o, el spune "am intrat in facultate fiind ateu convins... pe parcurs, am inceput sa merg mai des la biserica... in final, am ajuns sa ma calugaresc".
Mai exact, el spune: "am intrat in facultate ateu convins. In cele din urma, am ajuns la manastire. Mai multi din gasca in care eram eu s-au intors la biserica. Fizica m-a adus la religie. Prin exactitatea ei, te duce la Dumnezeu. Fizica este o stiinta foarte legata de lumea concreta."
Parintele si-a gasit vocatia pentru viata monahala in vremea studentiei de la Bucuresti. El a absolvit Facultatea de Fizica si a lucrat un an intr-un institut de cercetare a fizicii atomice din Capitala, dar a renuntat la slujba pentru manastire. El spune simplu "fizica m-a adus la religie.. la varsta de 25 de ani am ales calea rugaciunii, iar de peste 12 ani sunt calugar.. fara sa regret vreodata acest lucru".
Manastirea Locurele
Calugarul Firmilian de la Locurele, schit ce apartinea de Manastirea Lainici, a reusit sa aduca lumina in varful muntelui; el a pus la punct un sistem de iluminat cu ajutorul unor panouri solare. Cele doua panouri solare au fost achizitionate pe rand, din cauza lipsei fondurilor banesti. Unul a fost donat, iar celalalt a fost cumparat de calugar, din Bucuresti. Energia solara poate fi produsa chiar si iarna.
Manastirea Locurele - parintele Adrian Fageteanu
Parintele Adrian Fageteanu este unul dintre cei mai varstnici calugari din tara, devenind faimos pe vremea cand era duhovnic la Manastirea Antim din Bucuresti, unde si-a castigat renumele de "apostol al Bucurestilor". Parintele Adrian s-a nascut in Bucovina de Nord si a fost ranit foarte grav in razboi.
Parintele Adrian Fageteanu
Parintele a decis sa se calugareasca la varsta de 31 de ani, dupa ce a fost ranit grav pe front, in apropiere de Stalingrad, fiind la un pas de moarte. Medicii nu-i mai dadeau nici o sansa, dar ceva imprevizibil s-a intamplat atunci. A fost momentul in care Adrian Fageteanu, pe atunci comandantul unei grupe de tunuri, s-a decis sa devina calugar, considerand ca salvarea sa a fost un mesaj de la Dumnezeu.
Marele duhovnic a stat in inchisorile comuniste timp de 12 ani si a decis sa se calugareasca dupa ce a reusit sa se insanatoseasca in urma ranilor frontului. In ciuda tuturor incercarilor la care l-a supus viata, parintele Adrian nu si-a pierdut niciodata credinta si speranta.
Parintele Adrian Fageteanu
Parintele Adrian Fageteanu a venit la Manastirea Lainici in anul 2002. Parintele Adrian Fageteanu s-a intors la manastirea sa de metanie, Manastirea Putna. Decizia sa de a reveni in Bucovina natala se pare ca fost determinata nu numai de dorul firesc pentru locul de bastina, pe care oricine il simte mai acut la apusul vietii, ci si de faptul ca Mitropolit al Moldovei a fost ales unul dintre cei care i-au fost ucenici, Inalt Prea Sfintitul Teofan.
Manastirea Locurele - are nevoie de ajutor
In prezent, lacasul de cult se afla intr-un stadiu avansat de degradare, fiind necesare lucrari de refacere si reabilitare a constructiei. Fondurile necesare insa pentru finalizarea lucrarilor de reparatie nu se pot asigura integral din autofinantari, donatii sau sponsorizari.
Manastirea Locurele
Manastirea Locurele, din judetul Gorj, va primi suma de 500 de mii RON pentru lucrari de refacere si reabilitare. Cu acesti bani, acordati din Fondul de rezerva bugetara, lacasul va fi consolidat si, de asemenea, vor fi restaurate pictura si tencuiala exterioara. Proiectul prevede si refacerea aductiunii cu apa si constructia unui gard de imprejmuire din piatra.
Guvernul Romaniei adopta prezenta hotarare: "Art. 1. Se aproba suplimentarea bugetului pe anul 2005, din Fondul de rezerva bugetara la dispozitia Guvernului, prevazut in bugetul de stat pe anul 2005, cu suma de 500 mii RON, la capitolul 59.01 "Cultura, religie si actiuni privind activitatea sportiva si de tineret", titlul 38 "Transferuri", alineatul 40.61 "Sustinerea cultelor", pentru Manastirea Locurele din judetul Gorj".

Vezi: Parintele Adrian Fageteanu - Interviu - VIDEO 

        Despre ecumenism - Parintele Adrian Fageteanu - VIDEO


Manastirea Locurele

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului

Schimbarea la Fata a Domnului

Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune "Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2), in vreme ce evanghelistul Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada (Marcu 9,3). Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era "ca soarele", iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca "erau ca zapada", ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, caci "zapada” nu a fost topita de "soarele" din El. Amintim ca firea umana si dumnezeiasca din Hristos, sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.
Schimbarea la Fata a Domnului - scurt istoric
Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului dateaza de la inceputul sec. al IV-lea, cand Sfanta Imparateasa Elena zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in documente din prima jumatate a secolului al V lea. In Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III ca multumire pentru biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.
Exista obiceiul ca in aceasta zi sa se faca pomenire generala a celor trecuti la cele vesnice (Biserica Rusa). In unele zone, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului se aduc la biserica struguri, care se impart credinciosilor.

Icoana Schimbarii la Fata a Domnului
In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie.
Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in prezenta lui Moise si a lui Ilie pe Tabor, o exprimare a faptului ca la indumnezeire se poate ajunge atat pe calea casatoriei, simbolizata de Moise care a fost casatorit, cat si pe calea necasatoriei, aratata prin Ilie.

Faptul ca Dumnezeu nu se mai arata intr-un mod chenotic ucenicilor, adica se arata fara nici un val, vederea Sa de ucenici devine imposibila pentru starea in care se aflau. Duhul Sfant inca nu se coborase peste ei, motiv pentru care nu-L puteau privi pe Domnul fata catre fata. De aceea ei cad cu fetele la pamant, spre deosebire de Moise si de Ilie care nu fac acest lucru, pentru ca ei nu mai sunt din lumea aceasta.

Icoana Schimbarii la Fata - prima icoana pe care trebuie sa o faca un iconar

Potrivit Traditiei, prima icoana pe care trebuie sa o realizeze un iconograf este icoana Schimbarii la Fata. Zugravul cere prin aceasta realizare ca Hristos sa straluceasca in inima lui, lumina Slavei Sale negraite, descoperita Apostolilor pe Tabor. Avand datoria de a vesti prin imagine tainele lui Hristos, el trebuie sa se asemene Apostolilor care au trait minunea Schimbarii la Fata. Intr-un manuscris din Muntele Athos, i se cerea zugravului sa se roage cu lacrimi ca Dumnezeu sa-i patrunda in suflet si sa mearga la preot ca acesta sa se roage pentru el si sa-i citeasca troparul Schimbarii la Fata.

Schimbarea la Fata - dezlegare la peste

Desi ne aflam in postul Adormirii Maicii Domnului, Biserica a randuit ca pe 6 august, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, sa se faca dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.

Adrian Cocosila

joi, 4 august 2011

Conditia intelectualului, Ion D. Sirbu 1945 - Dan Stanca 2011




Intelectualul care a ajuns la un grad înalt de scîrbă faţă de gratuitatea preocupărilor sale nu mai pregetă şi acţionează. Acţiunea lui înseamnă infracţiune. Alteori, ideologie extremistă. Trebuie să facă ceva, altfel ar înnebuni. Aparţin la rîndul meu acestei categorii ? Probabil, dar sunt sigur, nu am pe nimeni, decît aura, acum, a unei ridicole publicităţi care, zumzăind în jurul meu, mai mult mă enervează decît mă flatează. Nu conduc nici o mişcare teroristă, nu sînt nici măcar expert în inginerii financiare, rămîn un biet caraghios în a cărui ţeastă, ca într-un cuptor electric, filamentele neuronice s-au înroşit prea tare. Atunci nu am mai ştiut ce fac. N-am mai deosebit între bine şi rău. Mi-am dat în petec. Intelectualul, o mică fiară care muşcă stîlpul de beton din colţul străzii şi-şi rupe dinţii, atît e, nimic mai mult. Inainte de război, ehe, în anii 20-30 ai veacului trecut, mai era ascultat, din pîntecele cuvintelor sale se năşteau idei diforme şi inflamabile care, în contact cu ambianţa, produceau mari incendii. Nu aşa s-a ivit legionarismul? Erau copii cei care acceptau să se înscrie în echipele morţii fiindcă deasupra lor cineva ştia să le vorbească şi, vorbindu-le, sfîşia sufletul lor virgin. Era o deflorare divină, pe care numai un intelectual genial ştia s-o execute. Dar eu am venit prea tîrziu lume. Dacă aş încerca acum să-i seduc pe tineri şi să-i atrag într-o misiune reformatoare, mi-ar rîde în nas ... Intelectualul ? Lasă-l să se otrăvească singur şi să danseze twist pe planşeul propriilor toxine, să stea la masă cu propriile obsesii şi să se oglindească în cioburile lor ca să vadă ce slut este şi să înţeleagă că nimeni nu are nevoie de el. Intelectualul ! Cu toate acestea, am protestat. Ce-am făcut este un semn al dezacordului între sufletul meu răvăşit şi lumea sulemenită. Să fii dezertor, să înoţi împotriva curentului, să-ţi dai seama că nu poţi face nici un compromis! In momentul în care mi-am asumat riscul faptei respective, cărturari de prestigiu din ţară făceau deja teoria bivalenţei. ¨ Stimaţi domni şi stimate doamne, trebuie să folosim cuceririle modernităţii fără a ne leza ataşamentul spiritual. Se poate, domnilor, şi cu sula-n cur şi cu sufletul în rai! Putem să ne bucurăm de tehnologia cea mai avansată şi în acelaşi timp să fim credincioşi fără prihană.¨ Inima şi caracasa. Dar ca să ajungi la inimă trebuie să sfărîmi carcasa. Cînd aceasta este perfect şlefuită, cînd nu are o fisură, cui îi mai pasă de ce se află în spatele ei, cine mai este dispus să-şi aplece urechea şi să asculte bătăile slabe ale inimii?

DAN STANCA – Noaptea lui Iuda
Condiția intelectualului. Intr-un studiu scris în 1945, încercam , prin mijloace simple, eseistice, să aplic cele cîteva puncte de reper, privind starea de luciditate a conștiinței, stărilor confuze și dramatice ce au urmat anilor cumpliți de război și după 23 August. Dacă bine îmi aduc aminte, stabileam atunci patru sau cinci condiții sine qua non ale condiției intelectualului (real sau visat).
A fi intelectual (nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate) înseamnă:
-          În primul rînd, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce privește esențialul a ceea ce se întîmplă în jurul său;
-          - de a fi liber în gîndurile, ideile, valorile, actele sale. Adică capabil de a opta dezinteresat, fără mînie sau prejudecată , pentru soluția cea mai bună, nu pentru el, ci pentru poporul din care face parte, și nu în prezentul imediat, ci privind, cît se poate, înainte, spre un viitor ce se poate deduce logic, sociologic, moral, politic din premisele ce le are în față;
-          De a fi și a rămîne, neabătut, un soldat curajos al valorilor-scop (Adevărul, Binele, Frumosul ), pentru ca ele să nu fie ucise sau mișelește  înlocuite de valorile de mijloc: economicul, politicul, utilul imediat și ieftin;
-          - de a nu pierde dragostea față de poporul de jos, față de realele sale valori și nevoi, în cadrul unui socialism-moral ferit de partide sau politică de arenă;
-          - de a considera istoria patriei tale fără complexe (de superioritate sau inferioritate), fără ură sau răzbunări, în cadrul unei lucide detașări atît față de naționalism, cît și față de cosmopolitismul mânios sau dogmatic.
(‚’’Un tiran ca Hitler sau Stalin, nu poate fi considerat intelectual’’, scriam eu în sus amintitul ’’studiu’’, fapt pentru care Negoițescu a refuzat să-mi publice, de frică, eseul meu în revista proaspăt născută a Cercului Literar de la Sibiu, 1945 ).

miercuri, 3 august 2011

Lumea despre Ion D. Sîrbu - Ion Negoițescu

                                                                                                                                                   
                                                                            
 











"Consider foarte importante pentru literatura română cîteva admirabile povestiri ale lui Ion D. Sîrbu, din recenta sa culegere intitulată Şoarecele B;


( ... ) Povestirile lui Ion D. Sîrbu, şi mă refer la cele scrise dintr-o ¨revoltă superioară a spiritului¨, dintr-o ¨filosofie care care nu se lasă înşelată de aparenţe¨, sunt extrem de dense, de compacte si de solid configurate epic: ele includ şi răsfrîng deopotrivă problematica humorului, comicului, ironiei şi satirei. Pentru că, incontestabil, scriitorul Sîrbu vizează realitatea dintr-un unghi filozofic. Humorul său e dureros, îmbrăţisînd lumea nu cu braţele, ci cu cleştele fiind umorul unui ins veşnic dispus să problematizeze, să scurme ca o cîrtiţă blindată fundamentele acestei lumi. O dovedeşte bucata titulară Şoarecele B. Comicul său este vizionar, de natură mai mult teoretică decît practică, deşi se concentrează totdeauna în figuri, care însă îşi depăşesc starea civilă prin sporul viziunii însăşi ce o comportă, ca de pildă în povestirea Cimex lectularia. Ironia lui Sîrbu se îndreaptă fireşte împotriva societăţii, pe care, fiindcă  e aşa cum e, ar vrea s-o anuleze, cu conştiinţa tragicului însă că nu-i poate substitui decît propria lui subiectivitate intelectuală. O arată în bucata Caz disciplinar. Satira lui Sîrbu e umană şi totală; ea se aplică astfel unui caz individual care se revelă exemplar pentru chiar concepţia în sine a artei şi a creaţiei în genere, precum şi povestirea Inceputul călătoriei. Tocmai din acest motiv, socotesc că povestirea respectivă ar fi trebuit să-şi păstreze titlul iniţial, Scuipatul divin, mai adecvat probabil şi pentru întreg volumul, prin pesimismul cosmologic ce-l reflectă. ( ... )
Intre comicul lui Sîrbu şi cel al lui Caragiale există ciudate asemănări, care determină  în egală măsură semnificative deosebiri. Ambii scriitori satirizează societatea vremii lor, pe care totuşi unul dintr-înşii îşi îngăduie să o savureze deşi o detestă – e vorba de Caragiale. Sîrbu se mărgineşte să-şi deteste obiectul satirei, pentru că nici nu se poate altfel, pentru că e vorba de o societate care nu îngăduie să fie savurată. In imaginaţia lui Caragiale, lumea din D-ale Carnavalului era, în ciuda aparenţei sale grotesc-ireale, un produs al libertăţii, deci totuşi un produs natural, căci libertatea e totdeauna naturală, chiar atunci cînd ia aspecte aberante. In imaginaţia lui Sîrbu în schimb, lumea povestirilor sale satirice reprezintă un produs artificial, al utopiei şi terorii, cu pretenţia de a se substitui nu numai libertăţii, dar şi naturii. Iată de ce, autorul care se ocupă de o atare realitate este obligat a fi nu numai filozof implicit, ci chiar un filozof explicit. Povestirile lui Sîrbu devin de la sine meditaţii asupra imposibilului ca posibil.
Elementele comicului de limbaj sunt prezente nu mai puţin la Sîrbu decît la Caragiale. Dar pe cînd de limba personajelor lui Caragiale poţi rîde, de limba personajelor lui Sîrbu nu te poţi decît înfricoşa. E acesta un moment plin de semnificaţie, în care satira se desparte de comic sau, în orice caz se poate despărţi de comic. Moment pe care l-a realizat plenar, în romanele sale, dar mai ales în Viitorul radios, Alexandru Zinoviev. Ca şi la scriitorul sovietic, şi la Sîrbu, în povestiri precum Soluţia Omega sau Cum se sparge gheaţa, care constituie texte unde comicul de limbaj ar părea să fie caragialeşte , la el acasă, râsul – practic – întîrzie. Pentru că de astă dată cuvintele goale de conţinut ori cu conţinutul schimbat asemeni unui cifru, sintagmele sterile, stereotipia delirantă ori automatismul deliberat fac ca discrepanţa dintre semnificant şi semnificat să capete un aspect înfricoşător, care bineînţeles inhibă sau anihilează râsul, în pofida comicului încă activ. Cauzele, desigur, nu sunt de ordin estetic, ci de ordin social.
Foarte abstract, aproape totdeauna cerebral, stilul lui Sîrbu este specific pentru proza aceasta realistă, convenţională chiar, căreia intelectualismul îi conferă totuşi o rigoare personală. Rigoare manifestată atît de puternic, încît atunci cînd motivul epic tinde să se dilate spre fantastic, pe urmele tradiţiei, ca la E.T.A. Hoffmann, sau pe urmele modernităţii mistificatoare, ca la Jorge Luis Borges - şi mă refer la bucata lui Sîrbu Doi intelectuali de rasă – realismul înfrînează tendinţa fantastică, iar efectul este în profunzime comic. Raţionalismul transparent învinge aici crepusculara tentaţie metafizică, deoarece satira lui Sîrbu vine mai degrabă dintr-o luciditate sîngerîndă, oglindind realitatea generatoare de spaimă, decît dintr-o conştiinţă care, prea sensibilă fiind, n-ar face decît să-şi transmită propriile ei nelinişti.

Ion Negoiţescu, Ion D. Sîrbu: Şoarecele B., în vol Scriitori contemporani, Ed Dacia, 1994   




     
Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, d. 6 februarie 1993, München) a fost un critic și istoric literar român.
Este fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu, fiica unui preot ortodox memorandist). A urmat cursurile liceelor ,,Gheorghe Bariț" și „Constantin Angelescu” din orașul natal, precum și ale liceului de la Aiud, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simțit atras de mișcarea legionară iar această atracție a fost mărturisită în Straja dragonilor.






A devenit, ca și alți studenți ai filosofului și poetului Lucian BlagaRadu Stanca, Ion Desideriu Sârbu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran – membru al Cercului literar de la Sibiu.



 În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Viața, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism. Ion Negoițescu a fost redactor al Revistei Cercului literar pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie-iunie 1945. În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.
  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Negoi%C8%9Bescu