Postări populare

vineri, 29 iulie 2011

preluare de pe crestinortodox.ro:

Camera 18, cristelnita de botez a parintelui Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt s-a nascut la 29 iulie 1912 in comuna Pantelimon, de langa Bucuresti, intr-o familie evreiasca. Urmeaza cursurile scolii primare in perioada 1919-1929. La liceul "Spiru Haret" ii va avea colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu etc. In anul 1934 isi ia licenta in Drept si Litere la Universitatea din Bucuresti, iar in anul 1936 isi sustine doctoratul in drept constitutional, cu lucrarea "Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Leon Duguit".
Intre 1937-1938 si-a continuat studiile in Elvetia, la Viena, Paris si in Anglia. In 1939 revine in tara si lucreaza ca redactor la "Revista Fundatiilor Regale" de unde este inlaturat in anul 1940, in cadrul actiunii de "purificare etnica" declansata sub guvernarea Antonescu-Sima, urmand o perioada de privatiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944 pana in 1948 revine la "Revista Fundatiilor Regale" depunand o intensa activitate publicistica si critica. Intre 1948 si 1959 sufera o noua perioada de privatiuni alaturi de pleiada intelectualitatii romanesti interbelice si este in cele din urma anchetat in procesul intentat lui Constantin Noica.

La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, si i s-a cerut sa depuna marturie impotriva lui Constantin Noica. Pentru ca refuza, este condamnat la 13 ani de munca silnica, sub acuzatia de "crima de uneltire contra ordinii sociale".
In anul 1960, la 15 martie, in camera nr. 18 a puscariei Jilava, este botezat de ieromonahul Mina Dobzeu, nas de botez fiindu-i Emanuel Vidrascu, coleg de lot, fost sef de cabinet al maresalului Antonescu, iar ca martori ai tainei au participat Alexandru Paleologu, doi preoti romano-catolici, unul fiind chiar monseniorul Ghica, doi preoti uniti si unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" , dupa cum scria el in "Jurnalul fericirii". Este eliberat in august 1964, in urma gratierii generale a detinutilor politici. Dupa eliberarea din detentie, isi desavarseste prin mirungere si primirea sfintei impartasanii, la schitul Darvari din Bucuresti.
Dupa moartea tatalui sau, in anul 1967, a inceput sa caute o manastire unde sa se calugareasca. Nu i-a fost usor sa gaseasca un astfel de loc, deoarce multi inca mai vedeau in el - un fost detinut politic. Refuza chemarea staretului de la Manastirea Cozia, Gamaliel Vaida, pe motiv ca locasul de pe Valea Oltului este prea solicitat de catre turisti.

In anul 1973, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica, ajunge la Manastirea Rohia. Manastirea l-a cucerit din prima zi. Dupa drumuri regulate la Rohia, parintele Serafim Man, i-a spus ca-l va calugari. Este calugarit la 16 august 1980 de parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus.
La manastire indeplineste functia de bibliotecar, punand in ordine cele peste 23.000 de volume ale manastirii, iar in paralel isi intensifica activitatea literara dar si preocuparile legate de viata manastireasca (participarea la slujba, povatuirea pelerinilor si elaborarea predicilor). Volume publicate antum: "Geo Bogza - Un poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului" (1982), "Critica la persoana intai" (1983), "Escale in timp si spatiu" (1987) si "Prin altii spre sine" (1988).
In prefata volumului "Daruind vei Dobandi", Preasfintitul Justinian Chira marturisea: "Nicolae Steinhardt, dupa ce a intrat in Manastirea "Sfanta Ana"-Rohia si a imbracat haina renuntarii si a daruirii totale, venind la mine, m-a intrebat: Mai am voie sa scriu? La aceste cuvinte i-am raspuns: Pana acum ai scris din propriul indemn. De acum inaine, parinte Nicolae, nu numai ca ai voie sa scrii, ci mai mult, primesti ascultarea sa scrii si sa publici mai mult. Si ce ati vrea sa scriu? - m-a intrebat in continuare. Sa scrii tot ce te va inspira Dumnezeu, i-am raspuns. Scrie fara frica, fara retinere, nu ingropa talantul. Ce si cum sa scrii, dumneata stii. Si sunt sigur ca vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor in general, risipind intunericul in care ne aflam.

A trecut la cele vesnice la 29 martie 1989, in spitalul din Baia Mare.

Cea mai importanta parte a operei sale nu a putut fi publicata in timpul vietii sale si a aparut postum datorita conjuncturii politice favorabile creata de revolutia din decembrie 1989 si din aceasta parte necenzurata am extras majoritatea textelor din lucrarea de fata. Aparitii postume: "Jurnalul fericirii" (1991), "Monologul polifonic" (1991), "Daruind vei dobandi" (1992), "Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia raspunde la 365 de intrebari incomode adresate de Zaharia Sangiorzan" (1992 si 1998), "Primejdia marturisirii" (1993) si "Drumul catre iubire" (1999).
"Lucrurile acestea, ale credintei, incep, asadar, demult. Rudolf Otto imparte: mysterium fascinans, mysterium tremendum.

Sa le iau pe rand. Fascinatia pentru mine a inceput aproape dintotdeauna, adica din copilarie, in comuna purtand nume de sfant ori de talhar: Pantelimon. Pe atunci, cu totul in afara orasului. Odata cu lasarea serii, nici un bucurestean nu cuteza sa mai intre in mahala. Isi aveau flacaii gelosi si mandri cartierul lor, domeniu rezervat. Erau si numerosi betivi, de buna seama, cum sa nu fie, zavozi care latrau in tacerea noptii ori se repezeau la trecatori, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, si numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhala, pe credinta fiecaruia ca lumea, in strafundurile ei cele mai tainice, nu-i totusi ostila si rea; ca, la o adicatelea, oamenii nu te vor lasa, ca o bucata de paine si un pahar cu vin tot vei gasi pe undeva; ca - pana-n clipa mortii, se-ntelege - nu vei fi dat afara de la locul si culcusul tau; ca lucruri cu totul de mirare si de-a dreptul infioratoare nu se vor intampla.

La Biserica Capra, asezata mai spre oras, se duceau, duminica si de sarbatori, aproape toti; macar primprejur. Ca proprietari de fabrica si la poftirea preotului Marculescu, mergeau si parintii mei. Biserica, lipsita de orice frumusete, dar incapatoare, avea clopote cu batai prelungi, cu dangat grav, in contrast cu modicitatea locului, batand des, insidios si nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate ca se aflau departe de fabrica, ele au constituit fundalul sonor si emotiv al anilor mei dintai. Ele m-au aparat, macar un timp, si tot ele alungau duhurile rele, grindina si farmecele viclene; imi indulceau, cu sunet, crescandele trasaturi odioase ori derutante ale realitatii: realitatii inconjuratoare, realitatii launtrice (unde imaginea latenta iesita din nedeslusit, trecand de la negativ la pozitiv, incepea sa-mi ranjeasca sfidator).

Mai erau - tin bine minte - si clopotele de Pasti, acelea diferite: nu indemnau spre duiosie, ca la Craciun, ci rascoleau, staruind, tagaduindu-ti pacea.
(De Craciun toate erau bune: si bradul si cozonacii si colindele si micutul prunc Iisus. De Pasti, toate erau ciudate si apasatoare: si postul si prohodul si crucea rea si infricosatorul batut in cuie, Hristos.)
Are orice om cate o ulita a copilariei. A mea acolo a fost, in Pantelimonul cel atat de oarecare, intre Capra si Fundeni - si-n curtea fara capat a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curata, adanc patrunsa de mirosul lemnului taiat si al rumegusului. (Dupa ce ploua, din scanduri si butuci imbibati se raspandeste un parfum intepator.)

Fascinatia unei mahalale romanesti din vremuri bune. Fascinatie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternica - desi cu mijloace atat de modeste. Ce poate fi mai neinsemnat, mai pieritor, decat salcamul curtilor sarmane si carciumile targovetilor mintosi?

De la inceput, din vesnicia copilariei mele. Tremendum a venit mai tarziu, mult mai tarziu, pe cai negingase." (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

joi, 28 iulie 2011

Ion D.Sîrbu, despre râs – Adio, Europa!






''... râsul ca simptom de sănătate sau boală, râsul care inhibă sau defulează, iartă sau pedepseşte, damnează sau mîntuie. Vezi matale, lărgind sfera consideraţiilor noastre, nu putem să nu observăm că, pe scara unei anumite evoluţii ( sau involuţii, sau neevoluţii, sau revoluţii) ontologice, homo ridens apare mult după să zicem, homo faber sau homo lupus, dar înainte de jalnicul, penibilul, încuiatul homo sapiens. După a mea părere, râsul, ca semn de luciditate şi gratuitate, trebuie plasat undeva între homo ludens şi homo fictus: după peşteră şi vînătoare, dar înainte de agrozoocultură. Intre totem şi tabu, adică între o forţă despre care crezi că te păzeşte şi alta de care ştii că trebuie să te păzeşti.( ...) Căci vezi matale, atît râsul, cît şi plânsul, derivă din hipotalamus (deci din structura noastră cea mai veche) şi au drept cauză sentimentul primar al Fricii şi al Mîniei. ... Frica nu e decît mînie neputincioasă, mînia nu ar fi decît frica scăpată din paza fricii. Bun! Râsul şi plânsul, fraţi gemeni, două feţe ale aceleiaşi triste, devalorizate medalii, s-au despărţit mai tîrziu, o dată cu apariția ceremonialurilor monarhice şi religioase. ( ... ) Râsul s-a definit ca râs, deci ca opozant politic al plânsului, în această perioadă de ilegalitate, în care pe scene, în temple, la curţile tiranilor nu erau admise decît încruntarea şi plânsul tragic. Observă, rogu-te, indiferenţa totală a corului din tragediile clasice: e prezent, vede totul, aude totul, comentează dar nu se amestecă. Cei din cor sînt oameni din popor, funcţionează cu ambele cortexuri, le place jocul (ludus), dar încă le e frică de tot ce e ficţiune(fictus). Lacrima lor e amestecată cu râsul, veselia lor fiind o formă a sentimentului absurd şi tragic al existenţei. De cîte ori văd ţărani de-ai noştri aşteptînd prin gări sau pieţe, întrezăresc în privirea lor aiurită ceva din resemnarea şi indiferenţa corului antic, care participă la tragedie, dar nu are nici replică şi nici un fel de putere de decizie. ( ...) Domnule Profesor, cele două mari puteri ale istoriei, religia şi monarhia, nu au iubit râsul, nu l-au aprobat, nu l-au permis în instituţiile lor. E şi firesc: grandoarea, eroismul, jertfele de tot felul ce alcătuiesc toate ceremonialele puterii nu suportă nici chicotitul nici hăhăiala. Fiindcă orice râs e de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează. Arată cu degetul. Sparge oglinda, răstoarnă valorile, face dreptate prin egalizare şi ignorare a ierarhiilor. Un rege care râde are neapărată nevoie de un bufon paratrăsnet, un nenorocit de deştept, ghebos şi cu clopoţei la tichie, care să ia asupra lui otrăvurile periculoase ale ironiei. Regii au rămas, bufonii însă au dispărut ...
Ion D. Sîrbu - Adio, Europa!



Lucian Blaga                                       


''Inainte de a pleca la București, m-am dus la el (Lucian Blaga n.n.) să-mi iau rămas bun. Mi-a spus: <<Ai să-mi lipsești, Gary! >>. <<Știu, i-am spus, am fost Bufonul dumneavoastră>>. <<Da, mi-a răspuns el, stai jos să-ți povestesc ceva despre un bufon pe care l-am văzut eu în Portugalia...>>. <<Acel Bufon, un August-Prostul oarecare, nătîng și sublim, în același timp, trebuia, cu un făraș și o măturice ... să adune de pe prundul circului... un sput de lumină. Da. ( ... ) Bufonul trebuia să adune de pe jos , așa cum aduni o grămadă de gunoi, Lumina de sus. Cu mare grijă făcu o grămadă în mijlocul arenei, apoi mătură această strălucire în fărașul său.Acum umbla cu acest făraș sclipitor, nu știa unde să arunce acest  ¨gunoi¨ , alerga, îl oferea publicului, nimeni nu voia să-l accepte, toți se temeau''
Ion D. Sîrbu – Scrisori către Dumnezeu, ed 1996.

                                                        Cercul Literar de la Sibiu

luni, 25 iulie 2011

Lumea despre Ion D. Sîrbu - Cornel Regman






Perioada 1948 – 1955, căreia îi aparțin povestirile ¨clujene¨ Inceputul călătoriei, Doi intelectuali de rasă, Caz disciplinar, Bivolițele, dar și unele mai tîrzii dezvoltate din sugestii cu rădăcini în provincia nordică ( Șoarecele B, Cum se sparge gheața, Perpetuum mobile), are în Sîrbu pe unul din puținii martori direcți, un fel de strigoi șugubăț și incomod al ¨obsedantului deceniu¨. ( Toate textele amintite aparțin volumului - Șoarecele B și alte povestiri, n.n. ) ... literatura obsedată de deceniul cu pricina este sumbră, catastrofică, înghețat-penalizatoare, iar în satirizarea acelor rînduieli nu se strecoară mai deloc râsul. Râsul-râs, dacă vrem să-l întîlnim, trebuie să-l căutăm nu în anii bilanțurilor tîrzii, cu iz de catafalc, ci în perioada constituirii argumentelor pentru obsesiile viitorului, in acele opere-vestigii ajunse miraculos pînă la noi, care ne confirmă în convingerea că în fața anomaliilor de tot felul care prind ființă ( inclusiv ale vieții literare), o reacție firească, deloc frivolă, e înveselirea.
Am amintit fugitiv de Caragiale. Dar despre o amprentă a spiritului caragialian, într-un sens mai larg, identificată în opera autorului nostru se poate vorbi mai amănunțit. Sînt desigur mai întîi subiectele [...] s-a remarcat deja - și nu era greu – înrudirea dintre ¨pitagogul¨ dr Cornel Cuvici și pedagogul absolut care este Marius Chicoș Rostogan, dar aș putea trimite și la vasta descendență caragialiană care, prin Bassarabescu, Lirițescu, Pătrășcanu, oameni ai catedrei ei înșiși, ține în colimator instituția școlii și pe slujitorii ei. [...] Pe o schemă a umorului de totdeauna, utillizată cu inventivitate și de Caragiale (Două loturi, O noapte furtunoasă), anume încurcătura produsă de inversarea unor cifre sau nume înrudite, se bizuie Bivolițele, înșiruire de secvențe pline de haz, povestind peripețiile prin care eroul, un profesor de liceu, încearcă să scape de impozitul pe animale cu care fusese încărcat din eroare. Toată proza lui (I. D. S. N.n.) e a unui comediograf. Nu atît pentru că șarja, atît de legată de scenă, de bufonadă, e proprie și felului de a fi al Naratorului Sîrbu, care îngroașă, îngrămădește, amalgamează, exagerează, pune în cîrca personajelor povești grotești, execută pe seama și în spatele lor, ca în cea mai histrionească evoluție de comedia dell’arte, strîmbături, imitații, tumbe, cît mai ales pentru că, spre deosebire de epica propriu-zisă care presupune și planuri ¨neglijate¨ detalii în treacăt, menținute în umbră, nedestinate actualizării, cel mult menite să creeze atmosferă sau poate chiar numai să dea senzația adîncimii, este unul dintre aceștia – asișsti la o succesiune de obiecte perfect șlefuite, finisate, fiecare detaliu capătă ...] o însemnătate de prim plan.
Dar de Caragiale și de modalitățile tradiționale ale satirei, I: D. S. – scriitor totuși al epocii Kafka și Orwell – se apropie ca să se și mai depărteze. Intocmai ca într-o mișcare pendulară, în povestirile lui se întîlnește și extrema opusă, o proză care nu seamănă cu nimic din ce s-a scris în trecut la noi. Șoarecele B și Cimex lectularia (de altfel, bucățile cele mai bune din volum) par produsele unui râs știinţifico-fantastic, un râs al himerelor, un gen de umor dezvoltat în preajma laboratoarelor alchimice moderne, unde se prepară utopiile prezentului sau ieșit din familiaritatea primejdioasă cu problemele cosmice sau cu paradoxurile istoriei.
''Cornel Regman, Un maestru al râsului ... himeric, ¨Viața Românească¨, nr 8, 1983.''  

Cornel Regman ( conform Wikipedia
După ce a terminat liceul la Cluj, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Regele Ferdinand” din Cluj (mutată temporar la Sibiu), pe care a absolvit-o în 1942. Și-a luat doctoratul în filologie cu teza Agârbiceanu și demonii (1973).
După terminarea studiilor a lucrat ca profesor de liceu la Cluj, ca redactor la revista Steaua, cercetător științific la Institutul de Lingvistică din București, conferențiar la catedra de Literatură Română a Institutului Pedagogic din Constanța,
A făcut parte, alături de
 Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, NicolaeBalotă,

Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, din

Cercul literar de la Sibiu.



 A fost redactor la ESPLA, cercetător la Institutul de Lingvistică, conferențiar universitar la Institutul Pedagogic din Constanța, precum și redactor la revistele „Viața românească” și „Tomis”, unde a susținut cronica literară.
În perioada 1949-1956 a publicat sub pseudonimul Dan Costa.

     
„E satul meu !
Cel mai drag dintre toate
Copilăria mea !
Comoara cea mai scumpă
Pierdută în zările trecute.
Eşti însăşi viaţa mea
Şi sufletul meu.
Locaş al părinţilor mei
Cel mai curat şi mai sfanț
Pentru o lume întreagă nu te-aş da!
O, Daneş!”
Cornel Regman
                                                                                         


vineri, 22 iulie 2011

CAȚAVƎNƆII ... de azi, de ieri, dintotdeauna ...


CATAVENCII … nu Academia , nu Kamikaze … de mulţi, de foarte mulţi ani … îi citesc pe Caţavenci pur şi simplu. Le-am urmărit Odiseea de obiect licitat, pierdut şi … recîştigat, am crezut eu;  cu forţe proaspete Caţavencii au renăscut precum pasărea Phoenix, cu altă pălărie, dar tot ei, cu aceeaşi ochi de cititor fidel, tot eu.
In dimineaţa asta chiar mi-am spus că revista arată ca pădurea după ploaie, mai verde, mai viguroasă …nu ştiu de ce azi am luat-o de la coadă la cap … deh, minte de femeie; uitasem să vă spun, dragi Caţavenci, port fustă, sunt blondă (făcută, nu născută), am trecut bine de prima tinereţe şi-mi place al naibii să mă copilăresc !?
Cum spuneam am citit dinspre spate spre faţă, maudit soit qui mal y pense, şi citind dialogul Mihai Radu VS Simona Tache, m-am amuzat copios … nu şi mai departe însă, pentru că Futezătorul Radu Alexandru mi-a ridicat semne de întrebare ¨ fără număr¨ a propos de minima decenţă pe care ar trebui să o avem totuşi, chiar şi in paginile Catzavenciene … nu poţi invoca bunul simţ şi poliţia jenei atunci cînd ataci furibund vîrsta, sau kilogramele, sau menopauza unei femei; vîrsta şi kilogramele sunt defecte fizice şi numai copiii se poreclesc între ei, şchiopu', ciungu', orbu' sau grasu' cu un cinism de care nu sunt conştienţi …¨Senectutea menopauzei care îndoaie cîntare dar nu are bunul simţ să nu se mai pisiceasc㨅 menopauza este şi ea o stare biologică, un dat, nu este blamabilă şi nici penibilă, ba mai mult, domnii mei poate interveni la vîrste foarte tinere şi nu afectează nici mintea, nici afectul … aşa cum senectutea nu este o ruşine.
Am înghiţit în sec şi-am trecut mai departe … mi-am zis c-o fi vreo frustrare personală sau că autorul şi Mihaela Tatu or avea ceva rufe de-mpărţit şi vrea autorul să le spele în văzul nostru, al tuturor ... cam aşa sună, nu mai sună de loc amuzant, de loc subtil, de loc ¨academic¨; în limbaj modern aş zice că sună ¨suburban¨ dar nu-mi place expresia şi totuşi sună la fel de nefericit ca expresia ¨suburban¨.
Sună a simplu atac la persoană şi atît. Nu e nici pe departe subtil, ironic, amuzant cum ar trebui să fie... Si remarcați, vă rog că nu am spus nici o vorbă despre Mihaela Tatu ... nici de bine, nici de rău ... deși dacă ar fi să spun, n-ar fi prea multe de bine de spus nici despre această parte, ca să respectăm dictonul: audiatur et altera pars; nu despre această doamnă este vorba însă ci despre Cațavenci ...
Trei pagini mai încolo îmi cad ochi pe Freud şi Barney care spun nici mai mult, nici mai puţin decît ¨Crin, minte de femeie. S-o penetrăm!¨ Nu-l iubesc pe Crin şi în general nu iubesc bărbaţii cu nume de flori cu excepţia lui Viorel … Mureşan. Dar mă simt profundamente jignită de asocierea Crin - minte de femeie !, adică minte proastă, minte second hand, nu-I aşa ? Ei bine, eu sar peste numărul ăsta!
E prea mult pentru o singură zi şi o singură revistă, dragi Academicieni catzavenci!
Au devenit Caţavencii misogini cu toţii ? Ori, ca să păstrez tonul, vine o vreme cînd mai penetrăm doar mintea Crinului ?

Jocul clownului Vasile cu acuareaua


Alcatraz
m-am hotărît să mă-nchid într-o carte
ca-ntr-un Alcatraz al poeziei,
cuvintelor mele o să le placă
mirosul de cerneală şi liniştea odăii,
or să vorbescă-ntre ele tăcînd,
pisica neagră va toarce-ntuneric.


Oglinda

mi-e frică,
mi-e atîta de frică, încît
mi-am lipit pe chip
un zîmbet biruitor.
vă rog,
nu treceți dincolo de el
ca să nu vă-ntîlniți
cu spaima din spatele oglinzii!



Lacrima poetului

Sa facem linişte !
degetele ploii îşi cîntă povestea
pe claviatura timpului,
să facem linişte !
cînd plouă
plînge poetul.




joi, 21 iulie 2011

22 iulie - ziua Sfintei Maria Magdalena

Sfanta Maria Magdalena

Maria Magdalena, sarbatorita pe 22 iulie, era din semintia lui Neftalim, din Magdala Galileei, un sat situat intre orasele Capernaum si Tiberiada.
Maria Magdalena o desfranata?
Evanghelistul Luca mentioneaza ca Hristos a tamaduit-o de sapte demoni. In Evanghelii nu se face nicio mentiune cu privire la cel fel de demoni o posedasera. Unul din temeiurile pentru identificarea ei cu o desfranata, a fost acela ca Maria Magdalena preia imaginea Israelului infidel, descrisa de profeti ca o prostituata in privinta relatiilor sale cu Dumnezeu.
Alt motiv pentru sustinerea afirmatiei ca Maria Magdalena a fost o desfranata, sunt cateva fragmente gnostice, in care este privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

"Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura".
Din diverse texte apocrife reiese ca ea a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul, insa pentru ca acesta a lasat-o pentru a-L urma pe Hristos, Maria Magdalena a devenit prostituata:

"Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate".
Sfanta Maria Magdalena
Maria Magdalena in Evanghelii
In Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentata ca fiind "o femeie din care s-au scos sapte draci", dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19).
Maria Magdalena confundata cu alte femei
A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mantuitorul. Doua sunt numite pacatoase, cea de la evanghelistii Luca si Marcu, pe cand cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazar.
Evanghelistul Luca vorbeste de o femeie pacatoasa care "a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu parul capului ei le stergea si ungea cu mir picioarele Lui" (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeste si el de o femeie pacatoasa, dar care toarna mir de mare pret doar pe capul lui Iisus si nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeste de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu sase zile inainte de Pasti (Ioan 12, 13).
Nu avem nici un motiv sa vedem in femeia pacatoasa (desfranata) pe Maria Magdalena, tinand seama ca in Traditia bisericeasca, in imnologia cultica sau in scrierile Sfintilor Evanghelisti, nu se vorbeste de Maria decat ca a fost izbavita de sapte demoni.

Cea de-a treia femeie a fost vazuta ca fiind Maria din Betania, sora Martei, identificata fara temei scripturistic cu Maria din Magdala.
Maria Magdalena prezenta la rastignirea Mantuitorului
Maria Magdalena este prezenta la procesul lui Hristos, pe drumul Crucii si in momentul rastignirii Mantuitorului. Potrivit relatarii Sfantului Evanghelist Matei, ea a fost prezenta si la punerea Domnului in mormant. Dupa ce mormantul a fost pecetluit, femeile mironosite s-au intors in cetate, insa numai Maria Magdalena si Fecioara Maria au ramas langa mormant pana seara tarziu. Au fost nevoite sa plece pentru ca era vineri si Legea mozaica poruncea ca in ziua sambetei sa se odihneasca.
Maria Magdalena, "apostol al Apostolilor"
Din Evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul - ca Hristos a inviat.

La mormant ajung si Ioan si Petru. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa mearga si sa vesteasca ucenicilor: "Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru".
Maria Magdalena propovaduieste in Biserica primara
Potrivit Traditiei, Maria Magdalena va fi prezenta in Fenicia, Egipt, Siria si Roma, pentru a propovadui invatatura lui Hristos. Se vorbeste si de faptul ca l-a tamaduit pe imparatul Tiberiu (14-37 d.Hr.), care avea un ochi bolnav.

A fost inmormantata intr-o pestera din Efes, loc ce va deveni locas de tamaduire pentru multe neputinte. In anul 899, imparatul Leon al VI-lea Filosoful a poruncit ca moastele Sfintei Maria Magdalena sa fie mutate la Constantinopol, pentru a fi asezate in Manastirea "Sfantul Lazar". Racla cu mana stanga a Sfintei Maria Magdalena este prezenta la Manastirea "Simonos Petra" din Sfantul Munte Athos.
Adrian Cocosila

miercuri, 20 iulie 2011

Amintiri din copilărie - Dinu Apetrei

                                                                  


“Când moare un ACTOR, este un OM mai puţin pe scenă. Nu am pierdut nici un „tren”, dar merg la clasa a II-a. Când eram mic, visam să fiu birjar, mama dorea să fiu medic, să fiu respectat, să am bani. Dacă teatrul ar fi un concurs de atletism, prefer să ajung ultimul – chiar să mătur scena, să păzesc cioburile de talent din teatru. Nu-l invidiez pe nici un actor. Filmele au fost bucuria copilăriei mele. Am jucat la Danieliuc, Dan Piţa şi Manole Marcus. „Iacob” este până acum rolul cel mai „tare”. Nu aş face teatru fără dragoste. Am 5 copii: trei băieţi şi două fete. Îmi respect fosta soţie şi o iubesc nebuneşte pe Firuţa, actuala soţie.” DINU APETREI



Pe Dinu Apetrei l-am cunoscut in clasa a I a, la Petrila. Incepeam împreună şcoala la Scoala Generală nr 1 din Petrila, astăzi Scoala Memorială Ion D. Sîrbu.



Era un copil blond, prea blond ca să fie adevărat, cu niste ochi albaştrii şi ei prea albaştrii. Era un copil cuminte. Am fost colegi pînă în clasa a VIII a. Momentul determinant al acestor ani, care avea să devină una dintre cele mai frumoase amintiri ale existenței mele, a venit tîrziu, la sfîrşitul şcolii … terminam clasa a VIII a şi, ca toţi absolvenţii ne-am organizat petrecerea de absolvire. Pregătiri, rochiţe, carnete de bal, lecţii de dans. Lecţiile de dans le-am făcut cu mama în bucătărie. In ziua petrecerii a venit să mă ia de acasă unul dintre colegi: un băiat blond, prea blond ca să fie adevărat, care avea doi ochi albaştrii şi ei prea albaştrii: Dinu Apetrei a intrat la noi în casă, avînd în mînă un trandafir roşu



şi cît se poate de ceremonios mi-a sărutat mîna pe care i-o întindeam cu graţie … era prima dată în viaţa mea, lungă de altfel, aveam deja 13 ani şi jumătate, cînd un băiat îmi săruta mîna. Iar trandafirul, ei bine trandafirul roşu a rămas floarea mea cea mai dragă pentru toată viaţa. Acum cîteva vreme, departe de anii adolescenţei privindu-mi florile din casă, am realizat că florile mele poartă nume de prieteni … trandafirul roşu ar trebui să-I poarte numele lui Dinu.





A trecut petrecerea, a trecut şi timpul. Şi eu şi Dinu am intrat apoi la Liceul Teoretic din Petroşani;



spun am intrat pentru că pe vremea nostră admiterea la liceu se făcea prin concurs. In următorii patru ani, am fost în continuare colegi de școală. Şi din nou timpul a trecut nepermis de repede şi a venit bacalaureatul şi am pregătit o nouă petrecere de absolvire. Eram de acum mai mari, alegerea rochiţei era mai dificilă , mai ales lungimea ei era un motiv major de dispută cu mama, pentru că atunci ¨se purta mini¨ , iar coafura era şi ea un punct important al pregătirilor. Imi amintesc ca ieri că m-am dus la coafor deşi mama nu a fost de acord. Se pare că ştia mama ce ştia, pentru rezultatul a fost un dezastru … era deja tîrziu, veneau cavalerul meu pe cal alb, să mă conducă la petrcere, cine putea să fie cavalerul meu într-un asemenea moment ? Evident un băiat prea blond ca să fie adevărat , cu nişte ochi albaştrii prea albaştrii şi ei. Da, din nou Dinu Apetrei avea în mînă un trandafir roşu şi din nou, el a fost cavalerul meu, care, fără cal alb m-a condus la balul de absolvire. Nu contează că atunci cînd a intrat în casă eram cu capul sub apă încercînd să repar catastrofa stilistică a coafezei, iar ochii îmi erau umflaţi de plîns, Dinu mi-a întins rîzînd trandafirul roşu şi mi-a spus ¨hai, pieptănă-ţi părul, ce nevoie ai tu de coafor ?¨ … mi-a întins braţul şi-am plecat, din nou  împreună la al doilea bal al vieţii noastre. Dinu era prietenul meu, împărțisem toți anii noștri de școală, 12 ani, care trecuseră pe neobservate, așa cum aveam să aflu că trece viața de fapt ...
Şi ca în poveşti din nou a zburat timpul şi noi am plecat fiecare pe drumul lui, dar destul de aproape. Eram studenţi în capitală eu şi Dinu, eu medicinista tocilară, Dinu artistul boem. De altfel modul în care a intrat Dinu Apetrei la Academia de teatru a fost inedit … îmi amintesc puţin din povestea examenului lui de admitere dar ştiu că luase de undeva ¨de acasă¨, probabil de la momârlanii din zonă, o ţundră şi un toiag ... aşa costumat s-a prezentat Dinu la admitere şi, evident, ¨ a intrat din prima¨ la teatru.
Ne-am văzut în anii care au urmat, fiecare cu viaţa lui nouă, fiecare cu poveştile lui … poveştile lui Dinu ne fascinau pentru că el ne vorbea despre oamenii pe care îi vedeam pe scenă sau la televizor, personajele poveştilor lui erau Catrinel Dumitescu, Diana Lupescu, Mircea Diaconu.
Anii de facultate au trecut repede şi din nou marcam un sfîrşit de etapă: Dinu a terminat primul facultatea … de data asta eram aproape adulţi, Dinu mai mult decît mine … îmi amintesc că m-a invitat la spectacolul lui de absolvire, la teatrul Casandra, teatrul studenţesc …


 Peer Gynt al lui Ibsen era spectacolul, sper că memoria nu mă înşală.
Avea să fie ultima oară cînd îl vedeam pe Dinu Apetrei … terminînd facultatea, Dinu era, deja, primul dintre noi, intrat în vîltoarea vieţii adevărate.
Doi ani mai tîrziu terminam şi eu medicina şi intram în iureşul acesta numit viaţă, care te ia cu el şi te duce fără să-ţi mai lase timp să vezi că piesa asta pe care o joci parcă pe ¨repede înainte¨ , este propria ta viaţă. Şi mereu laşi lucrurile nefăcute şi mereu amîni ceea ce crezi că suferă amînare, pînă cînd într-o zi e prea tîrziu … n-am mai păstrat legătura cu Dinu în anii care au urmat … în 1994, aflam că Dinu nu mai este … cred că a fost prima oară cînd am învăţat o lecţie dură despre viaţă: aceea că prietenii trebuie să-I iubeşti şi să-I păstrezi aproape, atîta timp cît ei sînt aici, în lumea asta palpabilă, să le spui tot ce ai vrea să le spui, să împărtăşeşti cu ei momente, şi bune şi rele, pentru că apoi vine o vreme cînd ai vrea să le spui atîtea lucruri, dar, din păcate, nu mai poţi decît să le şopteşti unei amintiri.
Dinu a fost primul prieten pe care l-am pierdut şi de atunci n-am încetat să regret anii de tăcere, anii în care am fi putut să ne bucurăm de prietenia noastră … mi-a rămas însă bucuria de a fi împărţit cu Dinu momente importante din viaţă, momente de răscruce, momente de bilanţ şi de realizare.



luni, 18 iulie 2011

Nu mi-a mai rămas nimic de făcut

Aș mai avea de făcut două lucruri:
mai intîi, să spun adevărul
despre mine.
Să povestesc tuturor cum m-am urcat,
pe acoperișul de sticlă al celei mai înalte clădiri
din Manhattan,
și  de acolo, am scrutat cu privirea
Pămintul.
Am învățat pe dinafară harta lumii, căutîndu-te.
Nu te-am găsit.
Am cercetat apoi cu luneta,
fiecare stea de pe cer
și fiecare loc din avioanele ce zburau pe deasupra.
Nu erai nicăieri.
Mai tîrziu  am aflat, că studiai
limba sanscrită,
în piramida răsturnată din muzeul Luvru,
și nu te puteam vedea din cauza
bustului lui Ludovic al paisprezecelea.
Apoi ar trebui să spun adevărul despre tine,
să povestesc tuturor cum te-ai ascuns,
în cupola circului de stat,                                 
avînd cu tine doar dalta și un boț de marmură,
și-ai stat acolo trei zile si trei nopți,
născînd intr-o dimineață din secolul viitor
Capodopera.
Acum, chiar nu mi-a mai rămas nimic de făcut.
Am sa-mi iau bocancii, de firmă, of course,
și-am să mă urc cu ei, pe acoperișul de sticlă
al celei mai inalte clădiri din Manhattan.
Iar acolo, am s-aprind focul in șemineu,
am să mă așez la biroul antique
din lemn de cireș,
și-am să scriu!
                                                     
      


vineri, 15 iulie 2011

De vorba cu LUDOVIC BACS in NIRVANA SOCIALA, Petrila, iulie 2011



Ludovic Bács - conform Wikipedia

(n. 19 ianuarie 1930, Petrila, județul Hunedoara) este un muzician român de origine maghiară, dirijor, compozitor, instrumentist (violă) și profesor de dirijat orchestră. Cariera sa muzicală este strâns legată de Societatea Română de Radiodifuziune, unde își desfășoară activitatea din 1957.
Începe studiile muzicale în orașul natal, Petrila. Studiază inițial vioara, cu Joseph Faubich. Urmează studiile liceale la liceul de stat din Petroșani. În timpul liceului este admis ca instrumentist în formația simfonică a orașului, condusă de profesorul Julius Horáček. Între anii 1948-1951 își continuă studiile la Conservatorul de muzică din Cluj, apoi, între 1951-1956, obține o bursă și urmează studii de perfecționare în Rusia, la Conservatorul de muzică „Piotr Ilici Ceaikovski” din Moscova.
În 1957 este repartizat la Orchestra simfonică a Radioteleviziunii Române, unde, nefiind liber nici un post de dirijor, este încadrat inițial pe post de instrumentist (violă). Din 1958 până la pensionare, în 1991, a avut o activitate neîntreruptă în radio, în calitate de dirijor și director artistic al Orchestrei de studio Radio București, devenită, în 1990, Orchestra de Cameră Radio. În 1966 fondează formația de muzică veche Musica Rediviva din București, la pupitrul căreia evoluează în calitate de dirijor. A efectuat numeroase turnee în țară și în străinătate (Polonia, Spania, Germania, Olanda, Elveția, U.R.S.S., Italia, Austria) cu aceste orchestre și a realizat nenumărate înregistrări. Repertoriul său cuprinde lucrări muzicale în stil renascentist, baroc, clasic, modern și contemporan, românești și universale. De-a lungul întregii sale activități, maestrul Ludovic Bacs a promovat un imens fond de lucrări vechi românești, pe care le-a transcris, armonizat și orchestrat pentru a le aduce în fața publicului. A acordat o deosebită atenție și lucrărilor compozitorilor români contemporani (Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Cornel Țăranu, Aurel Stroe, Dan Dediu, Cristian Crețu și Christian Muck), prezentând foarte multă muzică românească în primă audiție absolută.






Emilia Muraru: Bună ziua maestre Ludovic Bacs și vă mulțumim că ne-ați primit in casa și în amintirile dumneavoastră!

Ludovic Bacs: Bine ati venit, îmi face plăcere să vă am aici, în casa noastră. Trebuie să vă spun ... că Petrila anilor tinereții mele, sau copilăriei mele, mai bine spus, a fost o așezare înfloritoare; era într-adevăr multietnică, erau acolo de toate pentru toți și toți ne cunoșteam între noi, eram ca într-o familie mare de la Gája bacsi dintr-un capăt și pîna în capătul celălalt la inspectorul Popovici ... îi cunoșteam pe toți.
Mai ales sărbătorile, că tot se apropie Crăciunul, începeam de la un capăt al orașului, să spunem de la familia Kandra și pînă jos la cimitir... dura povestea asta aproape toată noaptea pentru că mergeam la fiecare rudă și rude aveam din belșug ... mama era dintr-o familie cu nouă frați, familia Venczel avea nouă copii. Toți au crescut, s-au așezat la casele lor și toți eram în Vale, la Petrila, Petroșani, Vulcan, Lupeni și Aninoasa. Tatăl meu a fost maistru mecanic, vorbea cursiv trei limbi maghiară, româna si germana; a luat parte la înființarea spălătoriei de cărbune din Petrila.
E. M : á propos de copii ... știu că ați învățat la școala pe care eu am cunoscut-o ca Școala Generală Nr 1 din Petrila, care azi este Școala Memorială I.D. Sîrbu. Povestiți-ne un pic despre anii dumneavoastră de școală din Petrila.
L.B. : Eu îmi aduc aminte de o familie de învățători, familia Fotescu, domnul George Fotescu era directorul școlilor, pentru că erau de fapt două școli ... doamna Fotescu era zîna cea bună în Petrila, în clasa căreia am învățat și eu primele patru clase primare; aveau un fiu, Romulus, aproape de vîrsta mea, cu cîțiva ani mai tînăr parcă, eu învățam vioara de la Joseph Faubich un ceh venit chiar de la Praga, iar Romică învăța vioara de la mine. Joseph Faubich terminase conservatorul la Praga și preda vioara la Petrila.
E. M. : deci, ați început să cîntați la Petrila...



L. B. : Da, încă din clasele primare, de prin clasa a II a, cu acest Faubich, care avea o fanfară ... în Valea Jiului fiecare localitate avea o fanfară și majoritatea dirijorilor erau nemți, austrieci și alții. Mai tîrziu, cînd eram la liceu, la Liceul din Petroșani, am fost admis ca instrumentist în formația simfonică a orașului, condusă de profesorul Julius Horáček ...
Omul acesta, Ioseph Faubich, a strîns cel puțin cincisprezece copii care învățau fiecare cîte două instrumente, unul pe care îl vroia elevul – eu învățam vioara, aveam o vioară în casă pentru că maică-mea cînta și ea - și cîte un instrument de suflat, cu care-și pregătea instrumentiștii din fanfară, eu învățam cornul.
Inafară de fanfară, tot acest Faubich a întocmit și o orchestră, nu știu cum s-o numesc, de salon, de cafe-concert, semi-simfonică, nu știu ... dar erau corzi, cîțiva violoniști și suflători. Mi-aduc aminte că nu aveam fagot, nu se cunoștea în vremea aceea la Petrila și-mi aduc aminte că în loc de fagot cînta un acordeon.
E.M: eu știu că dumneavoastră aveți amintiri cu cîteva persoane din Petrila, persoane care probabil că v-au marcat ... povestiți-ne puțin despre doctorul Nagy. L. B. : așa este, un alt personaj care mi-a rămas nu numai în minte ci și în suflet este doctorul Nagy Ienö. Sigur că salariile erau așa cum erau atunci dar erau și familii de mineri cu mulți copii, unde mai încăpea niscaiva ajutor financiar; de acești oameni avea grijă doctorul Nagy. Acest doctor Nagy a ajutat foarte multă lume, printre alții și pe Sîrbu și pe subsemnatul.
E. M. : cum ați aflat ?
L. B. : eram student la Conservatorul din Cluj și primisem prin poștă o sumă respectabilă de bani, o sumă care să zicem că depășea posibilitățile tatălui meu.
A trecut timpul și, cu ani în urmă, terminasem facultatea și am avut un concert la Craiova, unde era și Feri Sîrbu, Gary cum îi spuneți voi. Lucra la teatru, nu știu exact ce ...
E.M. : secretar literar, da !
L. B. : M-a invitat la el acasă și acolo, din vorbă în vorbă, i-am povestit de treaba asta: ¨Măi Gary, tu știi că în tinerețile mele, eu am primit o sumă respectabilă de bani la Cluj și habar n-am de la cine putea fi ?! ¨ ... ¨Măi, tu știi că și eu am primit, nu o dată, de mai multe ori ... Eu știu de la cine vin banii aștia­­­­’’ ... ’’De la cine? ’’ ... ’’Să știi că sînt de la Doctorul Nagy Ienö că el avea grijă de familiile și de copiii săraci’’. Și ne-am gîndit noi, ’’hai să-i scriem o scrisoare, hai, dar adresa ... măi, scriem doctor Nagy Ienö, Băile Călan, medic principal și fii sigur că o să o primească. Probabil și acolo îl cunoaște lumea.’’ Am și scris scrisoarea, am și trimis-o nu mai știu dacă a fost primită sau nu, dar acest doctor Nagy era o figură absolut deosebită, în fața căruia se cuvine să ne plecăm cu toții. Un timp a fost medic în Africa, în Gabon, la Lambaréné, la Albert Schweitzer Hospital, un spital de boli contagioase .. tifos exantematic, ciumă ... el s-a dus și a lucrat benevol acolo ani de zile. După ce a venit înapoi a fost medic la Rókus Kórház la Budapesta și după aceea a venit înapoi la Petrila. Mi-aduc aminte că toată suflarea Petrilei era la gară la Petroșani, cu fanfară cu tot... și-l aștepta. A mai stat puțin timp în Petrila, nu mai era medicul Societății de Cărbune, era medic particular și avea cabinetul la unchiul meu Venczel care stătea aproape de Jiu.
Ăsta a fost doctorul Nagy, o personalitate fantastică, eu îmi aduc aminte de el ca de un sfînt, și-mi pare bine că l-am cunoscut.
Din Petrila asta, atunci înfloritoare și acum, nu știu dacă se cuvine să spun, decăzută, au plecat foarte mulți oameni de vază.
Să vă povestesc de Franz Kleiber care a ajuns Profesor Doctor la Heidelberg. Terminase liceul și au fost înrolați, era prin 43 – 44, mulți s-au înrolat atunci, a fost luat prizonier, în Rusia, apoi a fost prizonier undeva în Anglia, s-a și căsătorit cu o englezoaică. După război s-a dus în Germania si a ajuns profesor universitar la Heidelberg. Are acum cam 85 de ani, trăiește.
E. M. : am putea numi asta galeria petrilenilor de vază ...
L. B. : Nu știu, eu cred că au fost mult mai mulți oameni de vază în Petrila decît îi știam eu ... stau cîte o dată și mă minunez ... erau atunci oameni care veneau din șut, din mină, puneau mîna pe instrumente și repetau după- masa, iar duminca cîntau în parc cu fanfara pentru bucuria publicului.
E.M. : Maestre vrea să vă întreb, să ne povestiți, cum, cînd și unde v-ați intersectat cu I D Sirbu?
L. B. : Păi, cît eram la Petrila îl vedeam mai rar ... el mai avea cîte o prietenă, mi-aduc aminte de Simon Erzsi, fiica clopotarului de la biserica catolică. M-am întîlnit cu el mai des, o perioadă de timp chiar zilnic, la Cluj. După ce am terminat liceul m-am înscris la două facultăți ... și la Conservator și la Filozofie. Pentru că tatăl meu nu vroia să fac muzică, zicea să fac și ceva serios, m-am înscris și la filozofie, unde am stat foarte puțin pentru că a venit reforma învățămîntului în 1949, care interzicea frecventarea a două facultăți și bineînțeles că m-am lăsat de filozofie și am rămas la Conservator.
E. M. : Ați ales muzica ....
L. B. : O alegere pe care săracul tata a aflat-o destul de tîrziu!
E. M. : Se pare că a fost alegerea cea bună...
L. B. : de mic copil, îmi plăcea enorm muzica, probabil de la mama moștenire. În familia Venczel toți cîntau la vioară. Tatăl meu, care-i făcea curte mamei mele, și-a luat și el o vioară, să intre în familie, deși era afon. Pe vioara asta am cîntat și eu mulți ani după aceea.
Cînd eram copil, dacă mergeam la cîte o petrecere și era un taraf acolo, eu nu mă mișcam de acolo. Eram îndrăgostit de toți primașii aceia, pe care i-am auzit atunci.
După aceea am mers la Conservator unde am făcut vioara cu un eminent profesor Peter Jurca, doi ani, și în paralel am făcut și un an de dirijat.
Apoi am fost propus bursier la Moscova, unde m-am dus cu toată ființa mea. Am zis mă duc fie ce-o fi, ... am zis așa, pentru că eram logodit cu actuala mea soție care era cea mai talentată violonistă din conservator. Am stat acolo cinci ani, am terminat dirijatul cu un profesor eminent, fantastic, care, printre multele limbi pe care le cunoștea, vorbea și persana. Se numea Nikolai Pavlovich Anosov. După ce am terminat conservatorul din Moscova am venit înapoi în țară și pentru că nu erau locuri de dirijori, am intrat în orchestră și am cîntat doi ani la violă. După plecarea lui Mendi Rodan am fost numit dirijor la orchestra de studio alături de maestrul Constantin Păunescu.
E: M. : Ințeleg că e ca la Academia Franceză ... trebuie să plece cineva ca să se facă loc ..
L. B. : păi da, încă trăia Rogalski (Theodor Rogalski ) și Alfred Alessandrescu, mai era și Elefterescu , erau trei dirijori la orchestra mare. La studio era Constantin Bobescu și Mendi Rodan.
Acolo am lucrat nici mai mult, nici mai puțin decît vreo cincizeci de ani ...
E. M. : Sînteți o adevărată legendă a muzicii ...
L. B. : de ce ?... Incă mai trăiesc ...
E. M. : Eu vreau să vă aduc înapoi în timp la 1949...
L. B. : In 1949 terminasem anul I de Conservator, am venit acasă la Petrila. Dați-mi voie să fac o paranteză ... curios lucru lipseam tot anul și veneam acasă prin iulie ... de fiecare dată cînd veneam, în afară de momentul cînd a murit tatăl meu în 1959, mama mă aștepta în poartă.
E. M. : simțea că veniți ...
L. B. : Nu știu, ea așa zicea ... ’’mamă de ce stai în poartă ? ai să răcești ...’’ - ’’Păi, te aștept !’’
Mama a fost singura care m-a susținut să fac muzică. Tata, cînd îl întreba cineva ’’Bacs bacsi, unde-i fiul dumitale ?’’ – ’’ Aaaa, se face lăutar !’’
E. M. : haideți să ne întoarcem la 1949 ...
L. B. : in 1949 Joseph Faubich se întorsese din deportare; fusese luat drept neamț și deportat în Rusia. Știți că prin 44 - 45 foarte mulți nemți au fost deportați și de acolo, din Vale. Iosefph Faubich, în 1949 se întorsese, țineam legătura cu el și mai era un prieten de-al meu Gampe Feri care era cu vreo zece ani mai mare decit mine, ei aveau o crîșmă în colțul străzii care merge spre Jiu.; Faubich cînta la violă și mai era un prieten, din Petroșani , Kosznás, cînta la violoncel; am încropit acest quartet și cîntam în sala unde făcea repetițiile fanfara din Petrila. Am studiat împreună un quartet de Haydn, unul de Mozart și cu aceste doua quartete am dat un concert în sala de festivități, la crășma lui Baranyaj.
E. M. : frumusețea este că aveți și afișul acelui concert pe care ne-ați dat voie să-l filmăm și care este extraordinar de frumos și de actual ...
L. B. : Știți de ce este actual .. pentru că scrie: concertul începe la orele șapte și jumătate fix !

E. M. : Mai povestiți-ne despre colegii și prietenii dumneavoastră de școală, despre bunicul lui Cătălin Crețu...
L. B. : Noi stăteam într-o casă împărțită în două ; într-o parte stăteam noi, în cealaltă bunicul lui Cătălin. Și cum într-o parte erau doi băieți, și două fete, din prima căsătorie a lui Lói bacsi, bunicul lui Cătălin, eram toată ziua bună ziua împreună. Eu fiind singur, și asta trebuie să vă spun că mama a născut cinci copii dintre care au trăit numai doi, sora mea , care era cu zece ani mai mare decît mine si cu mine care eram cel mai mic; am crescut singur ... diferența asta mare de vîrstă dintre noi, ea fiind fată ... aveam , nu știu cam șase, șapte ani, sora mea 17 ani, mergeam undeva la Petrila și m-a luat de braț .. ’’nu mă lua de braț, că o să creadă lumea că sîntem soț și soție!’’ Copil ?!
Cei doi băieți mi-au lipsit enorm, cînd, săracii, au fost deportați. Eram practic toată ziua împreună, adică eu eram la ei. Mi-au lipsit enorm, .. și mama lor Lói néni, care era româncă, Etus néni, Etelka și Lói bacsi care era neamț. Mai încolo pe stradă era Gampe Feri, fiul lui Gampe bacsi care cînta, dar și lucra ... era sudor, dar cînta la vioară, la clarinet și la saxofon ... cu Molnár bacsi care era mare socialist, cel mai vechi socialist din Petrila cred, nu comunist,
socialist. Mai era fiul lui Szander bacsi un muzician de excepție, el era în Petroșani, dar fiul lui cînta la contrabas. Unul din cei mai buni prieteni ai mei din Petrila era Nicu Török care a murit într-un accident de mașină; era în mașină cu Sütö András, scriitorul; scrisese scenariul pentru film, al unei cărți a lui Sütö András, erau împreună. A scris și el despre Petrila, era foarte talentat, am și un volum al lui. Mai era Antal Sani, tot așa de vîrsta mea, cînta la trombon. Cu Polák Őcsi eram tot așa prieteni la cataramă, cu el făceam uneori pachețele și duceam la familii mai sărace din Petrila.
E. M. : Pentru că ați pomenit de literatură, eu fac ce fac și mă întorc la Petrila și la I D Sirbu. Dumneavoastră i-ați spus Feri. Cum era Feri cînd l-ați cunoscut dumneavoastră copil ?
L. B. : era un tip bine, un tip bine care avea succes. Fiind și foarte inteligent, un coseur grozav, cînd stăteai de vorbă cu el uitai să mai scoți și tu o vorbă... te ducea cu el ... și-i plăcea să vorbească și mie-mi plăcea să-l ascult.
E. M. : despre ce vorbea Feri la vremea aceea ?
L. B. : Despre toate cele, eu atunci eram, nu știu de ce , îndrăgostit de Arghezi .. și-mi spunea ... măi, Arghezi-i nimic pe lîngă Blaga! Așa am început să-l citesc pe Blaga și într-adevăr a început să-mi placă grozav Blaga. Am scris și muzică pe versuri de Blaga ... coruri acapella, pe cinci voci, are el poeziile acelea, Cîntec de seară, Cîntec de noapte, Cîntec de stea și bineînțeles că mă uitam de foarte de jos la I D Sirbu, el fiind foarte bine văzut și respectat , civilizat și foarte bine crescut... e adevărat că la un moment dat i-a și plăcut să bea puțin, dar niciodată nu a jignit pe nimeni, chiar dacă făcea bancuri mai usturătoare, să zic așa, erau așa de spirituale că le acceptai. Mi-a plăcut foarte tare de el .
E. M. : ați fost mai mult timp împreună la Cluj ?
L. B. : da, pentru că la Cluj căminul conservatorului era aproape vis- á- vis de locuința unde stătea el cu prima lui soție, care era procuror sau judecător așa ceva.
E. M. . l-ați cunoscut pe Blaga ?
L. B. : Personal, nu ! El, din păcate, atunci era deja, îngrozitor dar trebuie să spun, era interzis. Insă l-am cunoscut pe Liviu Rusu, si Gary era asistent acolo. Eu eram student la filozofie. M-am dus la filozofie pentru că pe mine m-a impresionat foarte mult o altă personalitate, tot din Valea Jiului, de la Aninoasa, profesorul Bondariu care afost elevul academicianului Dimitrie Gusti și mi-a fost diriginte.
E. M. : povestiți-ne despre el .
L. B. : Nu era cu mult mai în vîrstă decît noi. Eram în clasa a șaptea sau a opta, atunci ne-a fost diriginte. Venea și juca fotbal cu noi. Venea pe stradă, în parc cu noi. Rîdeam, făceam bancuri,cîte odată proaste, noi , nu el, dar niciodată nu ne condamna.
Mi-aduc aminte și de alți profesori, domnișoara Iorga, de franceza, sau doamna Piticescu , tot de franceză, de la care am învățat foarte mult, adică din franceza aia trăiesc și acuma
E. M. : Maestre, noi ne dorim să auzim mult mai multe despre dumneavoastră, dar haideți să ne oprim astăzi aici, poate cu promisiunea că va mai exista un episod al doilea al acestei discuții, în care să vorbim despre cariera dumneavoastră muzicală.
L. B. : Ea e cam monotonă, în sensul că eu am lucrat la radio, între patru pereți cu lampa roșie și lampa verde deasupra capului... la verde incepeam, la roșu ne opream. Ei am avut și concerte publice bineînțeles, am umblat și prin lume, dar nu foarte mult.
E. M. : ați făcut o mulțime de lucruri frumoase și noi o să vrem, cu permisiunea dumneavoastră să ne povestiți mai multe.
L. B. : Știți ce-am făcut mult și cu asta mă laud, cred că în Țara Românească nici un dirijor român nu a făcut atîta muzică românească cît am făcut eu, ungurul, muzică românească. Nici unul n-a făcut!

E. M. : sună foarte bine! Haideți să încheiem în nota asta atît de frumoasă, să vă mulțumim că ne-ați primit...să ne exprimăm dorința să ne mai primiți și altă dată.

L. B.: Cu dragă inimă, că-mi sînteți dragi ca toți petrilenii !