Amintiri din copilărie - Dinu Apetrei

                                                                  


“Când moare un ACTOR, este un OM mai puţin pe scenă. Nu am pierdut nici un „tren”, dar merg la clasa a II-a. Când eram mic, visam să fiu birjar, mama dorea să fiu medic, să fiu respectat, să am bani. Dacă teatrul ar fi un concurs de atletism, prefer să ajung ultimul – chiar să mătur scena, să păzesc cioburile de talent din teatru. Nu-l invidiez pe nici un actor. Filmele au fost bucuria copilăriei mele. Am jucat la Danieliuc, Dan Piţa şi Manole Marcus. „Iacob” este până acum rolul cel mai „tare”. Nu aş face teatru fără dragoste. Am 5 copii: trei băieţi şi două fete. Îmi respect fosta soţie şi o iubesc nebuneşte pe Firuţa, actuala soţie.” DINU APETREI

Pe Dinu Apetrei l-am cunoscut in clasa a I a, la Petrila. Incepeam împreună şcoala la Scoala Generală nr 1 din Petrila, astăzi Scoala Memorială Ion D. Sîrbu.

Era un copil blond, prea blond ca să fie adevărat, cu niste ochi albaştrii şi ei prea albaştrii. Era un copil cuminte. Am fost colegi pînă în clasa a VIII a. Momentul determinant al acestor ani, care avea să devină una dintre cele mai frumoase amintiri ale existenței mele, a venit tîrziu, la sfîrşitul şcolii … terminam clasa a VIII a şi, ca toţi absolvenţii ne-am organizat petrecerea de absolvire. Pregătiri, rochiţe, carnete de bal, lecţii de dans. Lecţiile de dans le-am făcut cu mama în bucătărie. In ziua petrecerii a venit să mă ia de acasă unul dintre colegi: un băiat blond, prea blond ca să fie adevărat, care avea doi ochi albaştrii şi ei prea albaştrii: Dinu Apetrei a intrat la noi în casă, avînd în mînă un trandafir roşu

şi cît se poate de ceremonios mi-a sărutat mîna pe care i-o întindeam cu graţie … era prima dată în viaţa mea, lungă de altfel, aveam deja 13 ani şi jumătate, cînd un băiat îmi săruta mîna. Iar trandafirul, ei bine trandafirul roşu a rămas floarea mea cea mai dragă pentru toată viaţa. Acum cîteva vreme, departe de anii adolescenţei privindu-mi florile din casă, am realizat că florile mele poartă nume de prieteni … trandafirul roşu ar trebui să-I poarte numele lui Dinu.

A trecut petrecerea, a trecut şi timpul. Şi eu şi Dinu am intrat apoi la Liceul Teoretic din Petroşani;

spun am intrat pentru că pe vremea nostră admiterea la liceu se făcea prin concurs. In următorii patru ani, am fost în continuare colegi de școală. Şi din nou timpul a trecut nepermis de repede şi a venit bacalaureatul şi am pregătit o nouă petrecere de absolvire. Eram de acum mai mari, alegerea rochiţei era mai dificilă , mai ales lungimea ei era un motiv major de dispută cu mama, pentru că atunci ¨se purta mini¨ , iar coafura era şi ea un punct important al pregătirilor. Imi amintesc ca ieri că m-am dus la coafor deşi mama nu a fost de acord. Se pare că ştia mama ce ştia, pentru rezultatul a fost un dezastru … era deja tîrziu, veneau cavalerul meu pe cal alb, să mă conducă la petrcere, cine putea să fie cavalerul meu într-un asemenea moment ? Evident un băiat prea blond ca să fie adevărat , cu nişte ochi albaştrii prea albaştrii şi ei. Da, din nou Dinu Apetrei avea în mînă un trandafir roşu şi din nou, el a fost cavalerul meu, care, fără cal alb m-a condus la balul de absolvire. Nu contează că atunci cînd a intrat în casă eram cu capul sub apă încercînd să repar catastrofa stilistică a coafezei, iar ochii îmi erau umflaţi de plîns, Dinu mi-a întins rîzînd trandafirul roşu şi mi-a spus ¨hai, pieptănă-ţi părul, ce nevoie ai tu de coafor ?¨ … mi-a întins braţul şi-am plecat, din nou  împreună la al doilea bal al vieţii noastre. Dinu era prietenul meu, împărțisem toți anii noștri de școală, 12 ani, care trecuseră pe neobservate, așa cum aveam să aflu că trece viața de fapt ...

Şi ca în poveşti din nou a zburat timpul şi noi am plecat fiecare pe drumul lui, dar destul de aproape. Eram studenţi în capitală eu şi Dinu, eu medicinista tocilară, Dinu artistul boem. De altfel modul în care a intrat Dinu Apetrei la Academia de teatru a fost inedit … îmi amintesc puţin din povestea examenului lui de admitere dar ştiu că luase de undeva ¨de acasă¨, probabil de la momârlanii din zonă, o ţundră şi un toiag ... aşa costumat s-a prezentat Dinu la admitere şi, evident, ¨ a intrat din prima¨ la teatru.

Ne-am văzut în anii care au urmat, fiecare cu viaţa lui nouă, fiecare cu poveştile lui … poveştile lui Dinu ne fascinau pentru că el ne vorbea despre oamenii pe care îi vedeam pe scenă sau la televizor, personajele poveştilor lui erau Catrinel Dumitescu, Diana Lupescu, Mircea Diaconu.

Anii de facultate au trecut repede şi din nou marcam un sfîrşit de etapă: Dinu a terminat primul facultatea … de data asta eram aproape adulţi, Dinu mai mult decît mine … îmi amintesc că m-a invitat la spectacolul lui de absolvire, la teatrul Casandra, teatrul studenţesc …

 Peer Gynt al lui Ibsen era spectacolul, sper că memoria nu mă înşală.

Avea să fie ultima oară cînd îl vedeam pe Dinu Apetrei … terminînd facultatea, Dinu era, deja, primul dintre noi, intrat în vîltoarea vieţii adevărate.

Doi ani mai tîrziu terminam şi eu medicina şi intram în iureşul acesta numit viaţă, care te ia cu el şi te duce fără să-ţi mai lase timp să vezi că piesa asta pe care o joci parcă pe ¨repede înainte¨ , este propria ta viaţă. Şi mereu laşi lucrurile nefăcute şi mereu amîni ceea ce crezi că suferă amînare, pînă cînd într-o zi e prea tîrziu … n-am mai păstrat legătura cu Dinu în anii care au urmat … în 1994, aflam că Dinu nu mai este … cred că a fost prima oară cînd am învăţat o lecţie dură despre viaţă: aceea că prietenii trebuie să-I iubeşti şi să-I păstrezi aproape, atîta timp cît ei sînt aici, în lumea asta palpabilă, să le spui tot ce ai vrea să le spui, să împărtăşeşti cu ei momente, şi bune şi rele, pentru că apoi vine o vreme cînd ai vrea să le spui atîtea lucruri, dar, din păcate, nu mai poţi decît să le şopteşti unei amintiri.

Dinu a fost primul prieten pe care l-am pierdut şi de atunci n-am încetat să regret anii de tăcere, anii în care am fi putut să ne bucurăm de prietenia noastră … mi-a rămas însă bucuria de a fi împărţit cu Dinu momente importante din viaţă, momente de răscruce, momente de bilanţ şi de realizare.

Petrila, personaj de poveste

     Răzvan Rădulescu ( conform Wikipedia.org )s-a născut la 23 octombrie 1969, la București. Este absolvent al Facultății de Litere, și al secției de Regie de operă a Academiei de Muzică. 

A publicat  

• Închipuita existență a lui Raul Rizoiu (nuvelă) în antologia Tablou de familie
• Viața și faptele lui Ilie Cazane (roman) (1997)
• Teodosie cel Mic (roman), Editura Polirom, 2006

      

• A fost co-scenarist al filmelor lui Cristi Puiu, Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu. A scris, în colaborare cu Cristi Puiu, scenariul filmului lui Lucian Pintilie, Niki și Flo și scenariul filmului lui Didi Danquart, Offset.
• Co-scenarist, alături de Alex Baciu și Radu Muntean, al filmelor regizate de Radu Muntean Hîrtia va fi albastră, Boogie, Marți după Crăciun
• Co-scenarist alături de Alex Baciu la filmul lui Radu Gabrea Călătoria lui Gruber
• Regizor și scenarist al filmului Felicia inainte de toate (împreuna cu partenera sa de viață Melissa de Raaf)

           
Scenariul pentru „Niki și Flo” e publicat în format electronic de Respiro
                                               

Nu l-am citit pe Micul Teodosie la vremea lui, recunosc. L-am găsit in vitrina librăriei, am plecat cu el acasă şi atît; cu harta aceea ciudată pe copertă, cu titlul care te ducea cu gîndul la Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie şi apoi îţi trezea un hohot de rîs … fiul său Teodosie, dar … cel Mic ? Părea că vine de undeva din altă lume si da, vine din lumea romanului science fiction. Citisem viața şi faptele lui Ilie Cazane şi îi cunoşteam lui Răzvan Rădulescu “ faptele de arme” din cinematografie. Aşadar ştiam că se mişcă la fel de bine în lumea lung metrajului epic, ca şi în cea a lung metrajului cinematografic. Şi totuşi, m-am învîrtit in jurul lui Teodosie o bucată de vreme cu gîndul că trebuie să-i vină vremea şi momentul, că am nevoie de un timp anume ca să mă transpun în lumea copilăriei, pentru că Teodosie cel Mic mă ducea cu gîndul la lumea copilăriei.

Mai aveam un motiv să amîn momentul şi plăcerea pe care o anticipam lecturii; citisem in librărie prima pagină a cărții și mă fascinase descrierea minuțioasă a vîrtejului de aer care se transforma în “ front mișcător de Frunze, praf și crengi” și care ezita între a o lua spre est, acolo unde Furnicile Verzi pun temelia mărețului canal Filiași – Marea Noastră, sau, dimpotrivă, spre vest, pentru a mătura in calea lui fragilele construcții de agrement ale Furnicilor Vinete și schelele minelor de sare din Petrila.”Numai menționarea numelui orașului Petrila era un motiv in plus pentru a dori un timp special, între mine, roman si copilăria mea de data asta , copilărie petrecută nicăieri in altă parte decît la Petrila. Aveam insă să revin la Teodosie mult mai tîrziu decît credeam, doar în vara trecută, cînd Micul Teodosie, mare de acum, lua, impreună cu autorul său, premiul pentru literatură al Uniunii Europene. Nu neg că de astă dată m-am aplecat cu mai multă curiozitate asupra cărții și am purces cu infinită curiozitate să-i urmez povestea.

La început am crezut că mă aflu pe tărîmul fermecat al poveștilor; Vrăjitorul din Oz, sau Alice in tara minunilor, păreau a fi prieteni buni cu copilul prinț care stă în balansoar, se declară bolnav și își dorește căpșuni; la rîndul lor, Pisicîinele, Bufnița Kaliopi și Minotaurul Samoil îmi aminteau de Omul de Tinichea, Iepurele Alb și Pisica din Cheshire.                                                    

Pe măsură ce înaintam însă în lectură, lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate și începeam să mă întreb dacă citesc scenariul unui film SF, sau, pendulez între visul unui adult care se întoarce în somn asupra copilăriei, dar prezentul politic și social nu-i lasă intreagă bucuria visării și visul unui copil, care adormit in camera de zi, printre adulți, își visează jumătate visul – poveste și jumătate reprezentarea onirică a discuțiilor celor mari și a știrilor de la televizor.

Fără îndoială avem de a face cu un parcurs epic ca la carte.

Teodosie este Micul Prinț Moștenitor, este Inălțimea sa Teodosie cel Mic, care urmează a-și lua în stăpînire regatul, la maturitate; deocamdată, insă, el pare a fi doar un copil, de a cărui educație este responsabil Pisicîinele Gavril, în calitate de “Tutore Plenipotențiar al Prințului Moștenitor“ și nu numai el; în timpul somnului de după-amiază, obligatoriu pentru toți copii, deci și pentru prinț, chiar dacă se petrece in scorbura unui copac, sau într-o tigaie în așternut de aluat, Teodosie se bucură de compania Fantomei Otilia, cea cu toalete extravagante ca împletite din “cordoane de prize”. Fantoma Otilia are la rîndul ei, certe  atribuții pedagogice  în viața micului prinț și cu aprobarea tacită a Pisicîinelui, îl răpește în somn pe Teodosie ducîndu-l să cunoască “diverși locuitori marcanți ai regatului”.                                                                                

O dată cu Teodosie cel Mic facem și noi cunoștință, pe rînd, cu personajele poveștii.

Bufnița Kaliopi, care are o căpșunărie, Minotaurul Samoil care stăpînește ciupercăria, Oliviu Somnul Protector, stăpînul Lacului Rece.

Vizitele cu Fantoma Otilia sînt fantastice; ne plimbăm cu căpșuna Montgolfier a Bufniței Kaliopi, pe care scrie mare, cu vopsea galbenă MICHELIN și din care Micul Prinț vede ZIDUL – un zid de apărare, pe care l-au construit străbunii săi și care se vede de pe lună; ne plimbăm și cu iPlan-ul Minotaurului Samoil, altă mașină zburătoare, replică a montgolfierului Bufniței Kaliopi, știut fiind că cei doi sînt vechi inamici; de altfel există și o vale a CĂPERCILOR pentru că nu putea fi nici a căp-șunilor, nici a ciu-percilor; mai aflăm că fiecare din cei doi inamici ireconciliabili desfășoară experiențe genetice de cultivare a căpșunilor si ciupercilor, experiențe la fel de secrete ca secretul lui Polichinelle. Ce contează că, spre finalul cărții, cei doi, Bufnița Kaliopi și Minotaurul Samoil, trăiesc “o pasiune tomnatică”, consumată nici mai mult, nici mai puțin decît într-o stațiune balneo-climaterică, “la motelul nelipsit din orice stațiune de odihnă și tratament, acela care poartă însuși numele stațiunii, anume la motelul Petrila.”

Idilică viziunea pe care ți-o creează povestea asupra orașului: “de deasupra celor mai înalți brazi, Petrila se vede în întregime: nu este un oraș mare și nici foarte bine sistematizat. Zona stațiunii arată mai curînd ca o aglomerare heteroclită de construcții, spații verzi, alei și scuaruri, dispuse indiferent fată de cursul apei, destul de sinuos și acesta ( rîul Sărat începe să curgă impetuos, într-o albie rectilinie, de-abia în aval, acolo unde se varsă spre Golful Balenei ). Se vede, aproape de malul apei, o piațetă cu chioșcul în care se cîntă muzica militară, o promenadă anemică mărginită de balustradă rîului și un mic spațiu îngrădit, cu mese de grădină și scaune”. Așadar Petrila este o stațiune balneoclimaterică în care ne ducem la odihnă și tratament, unde vin “turiști din toate colțurile regatului și aceasta pentru că una din procedurile faimoase de tratament presupune inhalarea ore în șir a aerului de salină”. Frumoasă imagine, frumoasă speranță pentru viitor!

Facem cunostință mai departe și cu Otto, Ducele de Nord, care complotează împreună cu Oliviu Somnul Protector, acesta din urmă făcîndu-și intrarea în scenă ca “desemnat de tatăl Excelenței Voastre ca Protector al Lacului Rece, funcție pe care o voi îndeplini pînă la majoratul Domniei Voastre.”

Mai departe narațiunea se țese alert, ca o pînză de păianjen, fără a-i lipsi nici un ingredient. Din cînd în cînd ne sînt date spre lectură scrisori: ale “Conspiratorilor”, sau ale “Frățietății”, despre care abia la final vom afla că este condusă în taină de Bufnița Kaliopi, ba chiar și o scrisoare a autorului către editorul său care nu este ”nici umilă, nici sireată, nici plină de subînțelesuri”, ci doar “o dare de seamă a situației în care romanul și personajele sale se află în acest moment.”

Nu lipsește nici acțiunea, ba chiar, în final, avem un război adevărat, în care se infruntă mașinile de război ale lui Otto, ducele din Nord, cu armatele Pisicîinelui, în care luptă Montgolfierul Bufniței Kaliopi condus de Kaliopi insăși, care regretă că nu are asupra ei un “couteau suisse”, și iPlan-ul Minotaurului Samoil, evident pilotat de minotaur în persoană.

Ce este trist, este faptul că, la finalul romanului, se moare cu adevărat. Eroii mor și nu se mai ridică, deși știm că “pisicile au șapte vieți, iar pisicîinele trei și jumătate”; te simți solidar în durere cu Teodosie cel Mic și ai vrea să te întorci împreuna cu el în lumea copilăriei, în care nimeni nu moare, nici măcar nesuferitul Oliviu, Somnul Protector. Mesajul este acela că Teodosie se maturizează brusc și împreună cu cititorul realizează că în lumea reală se moare cu adevărat, că învingătorul trebuie să-și numere morții, să-și ascundă lacrimile  și să meargă mai departe, dar și că lumea copilariei și a visului nu moare niciodată și că ușa spre poveste rămîne întotdeauna întredeschisă …

Spirit ludic neîntrecut Răzvan Rădulescu ne regalează în acest roman pentru copii și adulți cu alternanțe de planuri reale și fictive, care ne fac să zîmbim, dacă nu să rîdem copios.

Intîlnim așadar în roman, un Guvernator al Turnului, turn în care va fi închis, prizonier, Teodosie; avem un admirabil monolog al unei furnici verzi din Filiași, care este un bun tovarăș de drum pentru micul Teodosie, deoarece ‘’este în general un bun ascultător, la fel de bun pe cît este de bun povestitor.”

Otto, Ducele din Nord, citește “ Ghidul tinerilor despoți “ ( Editura Humanitas, Bucuresti, 1993 ).

Avem, evident și o partidă a generalilor, și un general Marin Căciulata, care trădează și la final se sinucide cu arma din dotare; anunțul îl face simplu Pisicîinele Gavril : “Generalul Marin Căciulata s-a sinucis !”

In războiul declanșat se moare și mor “oameni, peşte si furnică”.

Avem în roman și un “colectiv de savanți de la Institutul de Cercetări pentru Salinitatea Apei din Petrila și de la Universitatea de studii Navale din Filiași”.

Nu lipsește din narațiune nici temnicerul Pisicîinelui, Dinulescu sau Nea Dino  cu care Pisicîinele discută literatură: romanul  “După 20 de ani “ al lui Alexandre Dumas, colecția Biblioteca pentru toți, în traducerea lui Marcel Gafton; hotărît lucru lui Nea Dino îi place mai mult Joyce pentru că “a scris romane mai plicticoase”.

De departe insă personajul cel mai fabulos se dovedește a fi Marele Monstruleț. Temutul, admiratul, dar mai ales misteriosul personaj cu voce de tunet si apariție de uriaș, se dovedește a fi companionul cel mai potrivit al micului prinț. El insuși mic, precum Alice in Țara Minunilor, dar cu o reputație și cu îndatoriri mărețe, se simte aproape de micul prinț, căruia îi și mărturisește, de fapt, adevărul despre sine.Asistăm sau ascultăm cu urechile minții o adorabilă conversație între doi copii care știu să citească numai cu litere mari, citim titlurile cărților din biblioteca Monstrulețului care ne mai fac incă o dată , dacă mai era nevoie , proba colosalului simț al umorului de care dă dovadă Răzvan Rădulescu – citim “ CAPRA SI CEI TREI IEZI AI EI CUMINTI “ povestea caprei care după ce și-a pierdut doi copii, a înfiat alți doi în locul lor și i-a instruit să nu deschidă ușa în lipsa ei ; apoi s-a angajat în exploatarea cărbunelui și după cîțiva ani de muncă in subteran, s-a căptușit cu un saturnism de toată frumusețea; cărbunele avea plumb. Citim și “MICUL PRINCIPE” – varianta pentru copii a Principelui lui Machiavelli și “ DIN LUMEA CELOR CARE N-AU CUVIINȚĂ “ – un cod al bunelor maniere pe dos și așa mai departe … ANIMALE LA PINDA” de Breban, “ELOGIUL NEBUNIEI” de Erasmus de Amsterdam, “EMIL ZOLA – JACUZZI “, si J. LACAN – SCUFITA ROSIE SI ALTE POVESTIRI DESPRE SUBCONSTIENT”, ba chiar “EMIL SI DEDECTIVII “ cu “d” de la deducție. E atîta candoare și atîta frumusețe în temutul Gheridemon care-i cere lui Teodosie să-l pună la locul lui pe raftul bibliotecii, mărturisindu-i că el este un demon de gheridon , care scoate flăcări pe nări ocazional și poate fi cumpărat din magazine, ambalat într-o cutie pe care scrie “Made in China “. Dar, spre sfîrșitul romanului, Gheridemonul își reia ținuta de gigant și vocea de tunet , iar ficțiunea continuă.

Romanul se desfașoară alternînd planurile, ca o peliculă cinematografică , ținîndu-l pe cititor cu sufletul la gură pînă la final, care se situează, magistral, într-o perfectă simetrie cu începutul, în spațiul fizic al Bucureștiului, în Cișmigiu și cofetăria Lămîița, lăsîndu-ți pină la urmă senzația că vezi la o masă în cofetărie un puști, care, privindu-și prăjitura din față, a închis pentru o clipă ochii și numai pe retina lui s-a proiectat povestea lui Teodosie. Sau poate adultul de astăzi, reîntors in cofetăria copilăriei, a închis ochii și pentru o clipă doar, și-a lăsat imaginația să zburde, proiectîndu-și pe retină filmul aventurilor lui Teodosie și întorcîndu-se astfel in propria copilărie. Și-ți lasă un miros de vanilie, și-un dor de copilărie și-un gust amar pentru că s-a terminat … și nu știi exact ce ți-ai dori de fapt, să nu se fi terminat romanul, sau să nu se fi dărîmat definitiv podul de piatră către copilul din tine.

Micul Teodosie este, fără îndoială, un roman pentru copii și deopotrivă pentru bunici … pe mine, cu siguranță, superba poveste a lui Teodosie cel Mic mă face sa aștept cu nerăbdare următorul roman al lui Răzvan Rădulescu.

 

 

Ion D. Sîrbu - ''Condiția intelectualului'' - ''Jurnalul unui jurnalist fără jurnal''

Condiția intelectualului. Intr-un studiu scris în 1945, încercam , prin mijloace simple, eseistice, să aplic cele cîteva puncte de reper, privind starea de luciditate a conștiinței, stărilor confuze și dramatice ce au urmat anilor cumpliți de război și după 23 August. Dacă bine îmi aduc aminte, stabileam atunci patru sau cinci condiții sine qua non ale condiției intelectualului (real sau visat).

A fi intelectual (nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate) înseamnă:

-          În primul rînd, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce privește esențialul a ceea ce se întîmplă în jurul său;

-          - de a fi liber în gîndurile, ideile, valorile, actele sale. Adică capabil de a opta dezinteresat, fără mînie sau prejudecată , pentru soluția cea mai bună, nu pentru el, ci pentru poporul din care face parte, și nu în prezentul imediat, ci privind, cît se poate, înainte, spre un viitor ce se poate deduce logic, sociologic, moral, politic din premisele ce le are în față;

-          De a fi și a rămîne, neabătut, un soldat curajos al valorilor-scop (Adevărul, Binele, Frumosul ), pentru ca ele să nu fie ucise sau mișelește  înlocuite de valorile de mijloc: economicul, politicul, utilul imediat și ieftin;

-          - de a nu pierde dragostea față de poporul de jos, față de realele sale valori și nevoi, în cadrul unui socialism-moral ferit de partide sau politică de arenă;

-          - de a considera istoria patriei tale fără complexe (de superioritate sau inferioritate), fără ură sau răzbunări, în cadrul unei lucide detașări atît față de naționalism, cît și față de cosmopolitismul mânios sau dogmatic.

(‚’’Un tiran ca Hitler sau Stalin, nu poate fi considerat intelectual’’, scriam eu în sus amintitul ’’studiu’’, fapt pentru care Negoițescu a refuzat să-mi publice, de frică, eseul meu în revista proaspăt născută a Cercului Literar de la Sibiu, 1945 ).

Citate din Jurnal ... http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Ion+D.+S%EErbu&d=Jurnalul+unui+jurnalist+f%E3r%E3+jurnal

Teatrul Ion D. Sirbu din Petrosani 

AMINTIRI DIN COPILARIA MEA

Aveam cam șase ani când am emigrat împreună cu părinții mei la Petrila ...

Locuiam acum într-o casă tare frumoasă vis-a-vis de cimitir; dacă la început mă speria ideea, după putină vreme cimitirul a devenit locul unde îmi petreceam destul de multă vreme ; îmi plăcea să citesc numele pietrelor funerare si să-mi imaginez o viață pentru purtătorii lor ... cred că și stăteam de vorbă cu ei

(Colonia Râsa-Plansa, un proiect de Ion Barbu) ... îmi luam o carte și treceam strada, în cimitir ... citeam, uneori cu voce tare, interpretam roluri ... nimeni nu-mi dădea replica ... dar nici nu mă contrazicea nimeni; eram mulțumită în liniștea celor de dincolo.


Dar casa de pe strada Republicii era cu siguranță un univers întreg pentru fetița care eram și care, în scurtă vreme s-a transformat într-o adevarată castelană ... căci, cum altfel putea fi fetița care trăia în casa cea mare cît un castel ... casa era cu adevărat mare; cu parter și etaj, imi oferea luxul camerei proprii, unde puteam citi pînă tîrziu în noapte, scăpînd de multe ori de vigilența mamei printr-un truc cît se poate de simplu, cu veioza sub plapumă ... cu o curte mare, cu două porți și două intrări, casa era plină de mister ... nu pot să uit cu cîtă mîndrie treceam în fiecare seară să închid sau să verific ambele porți; se lăsa seara, se lungeau umbrele și casa se transforma în castelul Cenușăresei, iar eu prelungeam clipele întîrziind în întuneric,  dînd frâu liber imaginației, dar evident numai pînă cînd în curte își mai făceau de lucru adulții, pentru că altfel castelana o lua la fugă spre luminile casei cît o țineau picioarele ... în fond nu era decît o fetiță cu bucle castanii care se temea de întuneric.
 Casele acelea, trei la număr, sînt și acum la intrarea în Petrila ... le văd de fiecare dată cînd mă întorc acasă, dar n-am intrat niciodată în curtea casei noastre ... de altfel nu știu cine-i sînt proprietarii, iar pe dinafară arată cu totul altfel decît castelul copilăriei mele .

In curtea casei mele era copacul magic ... un cireș mare, bătrîn, care-și răsfira crengile deasupra curții pînă în dreptul ferestrei dormitorului, în așa fel încît adormeam uitîndu-mă la el și mă trezeam primăvara cu crengile ninse  de floare bătîndu-mi în geam. La început eram tare mică și cireșul uriaș, pe masură ce am crescut, am învățat să mă urc în el, iar el mă primea ca un bunic ce primește copii în brațele lui; mă așezam pe o creangă și citeam ...
Casele erau duplexuri, iar în casă cu noi stăteau două surori: Cristina și Lucica; Cristina era mare, era deja domnișoară, nu se juca cu noi, ieșea seara cu băieții; Lucica avea să devină tovarășa mea de nebunii ...
Cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam împreună, jucăndu-ne în curtea reunită a celor doua case ... din luna mai începea sezonul de fructe și bucuria noastră cea mare era să le culegem împreună; eu aveam cireșele de mai și vișinele, Lucica avea cireșe pietroase și galbene; Lucica a avut întotdeauna și un Rex ... un lup uriaș, pe care tatăl ei îl ținea legat în lanț și care, ori de cîte ori treceam pe lîngă el încerca să guste din mine ... n-a reușit, dar cîteva scame de rochița tot reușea să-mi smulgă ... drama începea o dată cu micile noastre certuri; atunci, poarta dintre cele două curți se închidea și nu o dată jucăriile au zburat peste gard pentru a consfinți despărțirea; nu pot să uit o zi care debutase bine ... aveam o galetușă de metal pentru copii,

 albastră cu un desen : cele două rațuște care trag de o râmă; era porția noastră de fructe și în dimineața respectivă o umplusem ochi cu vișine înainte de-a izbucni cearta; nu mai știu care a fost motivul disputei, ar fi de mirare la cîte-au fost, dar, în momentul culminant galetușa era pe aleea din curte ... a urmat inevitabila poartă trîntită și zăvorul tras, jucăriile și-au luat zborul de o parte și alta a gardului, iar cele două fetițe s-au așezat pe jos, fiecare în curtea ei, de o parte și alta a porții, nu cumva cineva să o deschidă ... a durat mult supărarea, pînă către seară, iar galetușa cu vișine a rămas uitată pe alee pînă-n asfințit ... spre seară, portița s-a deschis, jucăriile s-au infrățit din nou, iar vișinele, Doamne, niciodată n-au fost atît de bune ... de atunci îmi place să las vișinele în bătaia soarelui înainte de a le mînca ... au gust de soare și copilarie.

Cireșul din curtea casei nu era doar un copac, el era tovarășul și prietenul nostru, îi vorbeam și așteptam să ne raspundă... o făcea în felul lui, mișcînd din ramuri ...
Cea mai frumoasa poveste din copilăria mea este legată de cireș ... cred că datorită lui și acum imi place să-mi pun cercei în urechi, în mai, cînd se coc cireșele; ne fascina copacul pe toți, iar eu mi-l amintesc mereu ... imi place sa fotografiez copaci, probabil în amintirea lui, a cireșului ... pe trunchiul lui bătrîn avea o scorbură ca o ureche, mereu în ascultare ... acolo ne așezam cînd ne jucam de-a ascunzișul, dar de acolo a plecat și povestea noastră, a mea, a Lucicăi și a cireșului ... într-o zi am început să le spunem copiilor mai mici cu care ne jucam, povestea lui Piticot

 și a castelul vrăjit din scorbura cireșului ... se făcea că, noaptea, intram în scorbura copacului și acolo se deschideau încăperile magice ale unui castel ... le văd și acum, erau uriașe săli de bal cu coloane maiestuoase și parchet lucios pe care alunecau în sunetul unei muzici divine, prinți și prințese în ținute de vis ... sigur povestea stimula imaginația tuturor celor mici, iar pe noi ne distra interesul lor; așa se face că am născocit un fel de „intrare” în castelul din cireș ... fiecare copil trebuia să-i scrie o scrisoare lui Piticot și să o lase în scorbura cireșului ... mai apoi Piticot avea să-i aleagă pe cei care vor primi „pașaportul” pentru lumea basmelor. Nu știu cum s-a sfîrșit povestea, cu siguranță singurele care am citit scrisorile copiilor am fost noi, cele doua vînzătoare de iluzii ... iar răspunsuri, nu știu dacă au primit copiii, dar, cu siguranță, ceva a rămas din jocul nostru. In primăvara aceasta, acasă din nou la Petrila, am întîlnit una din fetițele care au ascultat cu ochi măriți de curiozitate povestea castelului din cireș ... mare mi-a fost mirarea cînd prima ei întrebare a fost „îți amintești cînd ne spuneai povești cu Piticot ?” Da, îmi amintesc și sînt sigură că undeva, acolo sus, Lucica zîmbește împreună cu Piticot.
Am crescut împreună, eu și Lucica, Pucița îi spuneam noi, după cum își stîlcea numele cînd era foarte mică ...
Impreună am aflat multe din tainele universului și ea care era mai mare și o avea pe Cristina înainte mergătoare, se grăbea să-mi împărtășească și mie tot ce trebuie să știe o domnisoară în devenire ... cu Lucica am dezbătut taina lui Moș Crăciun, dar eu n-am crezut-o cînd mi-a spus că Moșul nu există și pentru că pe vremea aceea la școala mică era învățătoare și sora tatălui meu, am dat buzna în cancelarie, toată un hohot de plăns cerîndu-i să mă mintă în continuare ... a făcut-o, draga mea mătușă, dar, în acea iarnă, am așteptat ca părinții mei să plece de acasă și am răscolit toate dulapurile din casă pînă cînd am găsit ceasul pe care i-l cerusem Moșului și pe care ai mei îl ascunseseră destule de bine, dar nu suficient, în fundul dulapului ... am suferit, dar bucuria ceasului de mînă, era prea mare pentru copilul din mine și lacrimile s-au uscat destul e repede. Ceasul cred că mai există și acum în casa mamei mele, iar școala mică există și ea, am văzut-o în vara aceasta și am mai văzut-o și în alți ani … intrînd în curte am închis ochii o clipă doar și-am auzit clinchetul clopoțelului, rîsetele cristaline ale copiilor ce eram  și am simțit nu numai căldura sobei din clasă ci și căldura din sufletul blînd al doamnei Ponta, învățătoarea noastră.
Tot Lucica mi-a povestit cum, la un moment, dat fetele devin domnișoare și domnișoarele femei, dar asta era destul de greu de crezut și i-am cerut lămuriri ... bunicului ?!
Pe vremea aceea, Petrila avea două Alimentare și un birt „La trei păduchi”; la birt se mai întîmpla să ne trimită  părinții după țigări, tatăl meu fuma pe atunci ... la alimentara de jos, care era foarte aproape de casă, ( pînă-n strada Minei, care împărțea cumva universul copilăriei în două) ,  ne trimiteau toată ziua mamele noastre la cumpărături, evident cumpărăturile includeau și ciocolata cu rom, de un leu și cincizeci de bani, pentru noi; cu alimentara de sus era o problemă ... acolo se plimbau copii mai mari, fetele cu băieții, noi nu aveam voie să mergem la''Complex'',

( ''Complexul'' copilariei mele în ''Frumosul din Petrila adormită'' , un proiect de Ion Barbu )

 așa se chema, astăzi este cartierul 8 Martie, decît duminica după-amiaza cînd, de altfel, aveam voie să mergem și la film, la clubul minerilor. Nu exista miraj mai mare decît complexul acela pentru noi … evident, era mirajul lucrurilor interzise ... într-o zi, spre înserat, mama mea mă trimite pînă la Alimentara să cumpăr un pachet de unt, accentuîndu-mi „la alimentara de jos” ... eu, ca să nu-mi fie chipurile  urît,  o chem pe prietena mea, Lucica, să mergem împreună ... pe drum ne vine ideea minunată să dăm o fugă pînă la complex ... zis și făcut; dăm fuguța, cumpărăm untul, ne întoarcem, nimic altceva decît gustul aventurii; dar ghinion ... cineva îi și spune mamei că ne-a văzut ... eh, atunci e atunci, interogatoriul, evident răspunsul era pregătit „nu era unt la alimentara de jos” , cin'să te creadă ?! De atunci, avea mama grijă să nu i se mai termine untul din casă ... In ce mă privește pe mine, pe măsură ce creșteam se aspreau și măsurile de siguranța în jurul meu; așa se face că la un moment dat trebuia să ofer o garanție de onorabilitate tuturor ieșirilor mele … garanția era colega mea de bancă și buna mea prietenă  Rodica; era suficient ca mama să știe că mergeam împreună, iar dacă mama Rodicăi, draga de ea, o asigura pe mama că sîntem în siguranță pentru că băieții, Rodica are trei frați, au grijă de noi, nu mai aveam nici o problemă … la vremea aia nu cred că băieții ne-au avut grija vreodată, eram niște puștoaice care nu puteau decît să-i încurce, dar cine știe poate era de ajuns faptul că erau prin preajmă ... ce e ciudat, e că această garanție funcționează chiar si azi … da, oricît de ciudat ar părea, în vara asta telefonul magic al Rodicăi de data asta, a functionat din nou.
Tot impreuna am descoperit, Lucica și cu mine și o parte din comorile literaturii universale ... Cristina, sora Lucicăi citea Decameronul

 ... noi, nu scăpam din ochi nici o mișcare de-a ei că , deh, ne grăbeam s-o ajungem din urmă ... așa că într-o zi, am inhățat cartea și -am tulit-o cu ea peste drum, în cimitir ... acolo eram în siguranță; n-am priceput noi mare lucru, dar eram extrem de mîndre de faptele noastre ...
Nu-mi mai amintesc cum am reușit într-o zi să dispărem de acasă cu cîteva țigări și o cutie de chibrituri; unde să te duci cu ele să nu te prindă nimeni ... cu cît era riscul mai mare cu atît era și curiozitatea noastră mai mare ... ne-am dus pe malul Jiului ... mi-amintesc că erau niște tufe de scaieți uscați, suficient de înalte ca să ne ascundem în ele... acolo am fumat prima oară, cu Lucica; nu-mi amintesc gustul țigării nici dacă ne-a înnecat fumul, dar clipa n-am s-o uit niciodată ...

Prietenia cu fumul albastru am reluat-o mai apoi, cînd eram studentă în primul an la medicină și o altă prietenă, Elena, venise la ora de anatomie cu un pachet de Kent ( ni-l dăduse tatăl ei, care era doctor, să scăpăm de mirosul îngrozitor al sălii de disecție ); i-am povestit tatălui meu și de atunci îmi trimitea, ascunse între alte lucruri, pachete de țigări „bune”, pe principiul că „dacă e să fumeze, fumează oricum'', măcar să nu fumeze ''Carpați fără filtru'', asta era justificarea in fața mamei.  Cînd mergeam acasă, în vacanțe, îmi beam cafeaua cu tata și fumam amîndoi o țigara ... mă simțeam bine, mă simțeam matură, fumînd împreună cu tata și mama nu avea loc de-ntors, eram doi fumători.. Probabil de acolo mi-a rămas dragul cafelei vorbite în fum de țigară ... și acum, rotocoalele albastre îmi aduc o stare de bine, de amintire, de timp regăsit. Nimic pe lumea asta nu mi-ar fi refuzat tatăl meu … și cu riscul de a repeta a nu știu cîta oară ceea ce spun, nu regret multe lucruri din cele făcute în viață, dar cu siguranță, regret multe lucruri pe care din naivitate, din siguranța de sine a omului tînăr care crede că are tot timpul din lume, nu le-am făcut … și cel mai mult regret că nu am petrecut mai mult timp cu tatăl meu … învăț acum multe lucruri despre el din cuvintele celor care l-au cunoscut, mulți dintre ei au lucrat cu el, au rîs cu el, au petrecut cu el poate mai mult timp decît mine !?Tata a iubit Petrila, a fost primul lui loc de muncă și cred că mi-a transmis o parte din dragostea pentru orașul acesta ... mai mult tatăl meu m-a dus într-o zi de sărbătoare în mină ...  

 am coborît în abataj, cu colivia și am urcat pe suitori ... în salopetă, cu casca pe cap, cu cizmele în picioare și înaintînd de-a bușilea pe suitor, în spațiul acela îngust,  în care nu poți înainta altfel, lipită de filonul de cărbune, am simțit inima Pământului cum bate ... și n-am uitat niciodată ... nu știu dacă era inima Pămîntului sau a mea, lipită de Pământ dar un sentiment asemănător n-am mai trăit decît o dată în viață: atunci cînd am ținut în mînă, cu adevărat, într-o intervenție chirurgicală, inima unui om.
Și iar mă-ntorc cu gîndul la copilărie și ea, copilăria mă duce înapoi la Petrila.

Ion D. Sîrbu – ’’ARCA BUNEI SPERANȚE''

’’Beau ca să pot ierta; beau ca să pot cere iertare. Beau ca să pot iubi; beau ca să pot spune că iubesc. Beau ca să suport mai ușor că nu sunt iubit; beau ca să am un motiv că nu sunt iubit. Beau ca să înțeleg și să fiu înțeles - și mai ales, că neînțelegînd în întregime, să par a fi un neînțeles; ... și mai beau fiindcă uneori mi-e frică și nu am curajul de a suporta frica. Beau fiindcă, dracul știe cum, sunt mereu la început, și, totuși, mereu am sentimentul că totul e sfîrșit.’’

ID Sîrbu – ’’Fișe pentru Iafet, Obligația morală – Din confesiunile unui dramaturg’’



Stagiunea din 1969 - 1970 a Teatrului Tineretului Piatra - Neamt, în al cărei program găsim ARCA BUNEI SPERANȚE  - Ion D. Sîrbu




http://www.teatrultineretuluint.ro/stagiuni/1969.1970/05.html



Revista TEATRUL din 1984 ... la pagina 13, Alice Georgescu semnează cronica spectacolului Arca bunei speranțe de Ion D. Sîrbu.

Arca bunei  speranțe  este o parabolă dramatizată. Autorul îi zice ’’dramă în trei acte’’ și specifică: ’’acțiunea se petrece în zilele noastre’’. Dar cine, citind numele personajelor (bătrînul Noe, bătrîna Noa, Sem, Ham, Iafet) are timp să-l creadă? [ ... ] La bordul Arcei  - ’’vas ultramodern, amestec de transatlantic și distrugător’’ -  se află Noe, cu soția sa, Noa, cu cei trei copii ai lor, Sem, Ham și Iafet, bineînțeles, alături de încărcătura semințiilor zoologice ale legendei. [ ... ] Iafet este arta, poezia, este aspirația spre absolut. Este libertatea care caută o eliberare din paradoxurile de forță ce le reprezintă cei doi frați mai mari ai săi, adică dilema tragică a lumii de a trebui mereu să fie licitată, fie de un tiran fără scrupule, fie de un tehnician ce nu se gîndește decît la arme și distrugere. Pe Arcă, Iafet ar trebui să răspundă de comunicațiile acesteia cu ... universul. Dar nimeni, de nicăieri nu răspunde apelurilor sale disperate. Ajutorul nu poate veni decît din adîncimile sufletului său bolnav – dar mai ales din această unică și imensă forță care este dragostea dintre un bărbat curat și o femeie bună. [ ... ]

Arca bunei speranțe ne vorbește despre viață și moarte, despre om și despre ucigătoarele lui  visuri, spaime, cu accentul caracteristic al eternității.

( N. Carndino, Iafet nu trebuie să moară!, în vol. Arca bunei speranțe. Teatru comentat, București 1982)

Arca bunei speranțe - teatru radiofonic ... audiție plăcută !

http://www.trilulilu.ro/motanyc/f65d871a8f9d88

  

De ce am pagină Facebook

Da, mă recunosc incorigibilă ... întotdeauna mi-a plăcut să-mi împart/ împărtășesc lecturile cu ceilalți. Nu de puține ori în viață, am fost în situația de a cumpăra nu o dată, ci de două, de trei ori o carte pe care am pierdut-o împrumutînd-o ... și totuși o cumpăram din nou și o împrumutam din nou pentru că nu puteam rezista unei dorințe, mai puternică decît aceea de a avea cartea numai pentru mine: dorința de a împărți cartea și plăcerea lecturii. Am crezut întotdeauna despre carte, ca și despre bani, că trebuie să circule ... mi-a plăcut întotdeauna să dau cartea din mînă în mînă, ca să împart cu cît mai mulți bogăția obținută din lectură. A strînge de dragul de a strînge numai pentru tine, bunuri materiale sau spirituale, mi s-a părut întotdeauna sindromul Hagi Tudose. A împărți înseamnă a te bucura de fiecare dată, din nou, cu bucuria nouă a celui mai proaspăt cititor, pentru că despre bucuria lecturii vorbeam.

Mi se întîmplă uneori să răspund unor tineri care-mi cer sfatul, cu  trimitere spre carte – o lectură te poate învăța cum să ieși din capcanele propriei existențe, sau cum să accepți inacceptabilul, sau îți stă pur și simplu aproape pînă trece durerea.

Așa se face că mie, Facebook mi-a venit ca o mănușă, vorba francezului ... Am apăsat aproape cu voluptate pe butonul SHARE ( in dicționar to share = a împărți, a împărtăși, a distribui, așadar verbul meu preferat ), dînd astfel bilet numai dus, către lume, atît gîndurilor mele despre ... cît, mai ales, lucrurilor înțelepte și frumoase pe care le găseam în lecturile mele zilnice.

La început eram mai puțini și Facebook arăta altfel ... In anul care a trecut de cînd am eu  Facebook, deci exist, Facebook s-a schimbat mult,  s-a ’’îmbogățit’’ cu tot felul de jocuri, cauze și aplicații, uneori adevărate capcane nu tocmai plăcute, dar, mai ales, toată lumea s-a împrietenit cu toată lumea, tinzînd fiecare, nu știu de ce, către închiderea listei cu cei 5 000 de prieteni.

Eu recunosc am început să-mi limitez lista de prieteni ...

Dar mi-am păstrat bucuria de a împărți cu cei pe care îi am bucuria lucrurilor frumoase. Nu mă pot stăpîni să încerc continuu să-mi transform pagina  ’’F’’   într-un loc în care, cei care trec, să găsească un dram de cultură, o carte bună, o muzică bună, o invitație la un spectacol bun, și de ce nu, un loc în care fiecare să primească de ziua lui, multe , multe felicitări ca într-o familie mare. Mi-am mobilat pagina așa cum mi-am decorat întotdeauna locurile în care am trăit sau am muncit ... cu lucruri personale, cu lucruri pe care le cred frumoase, cu muzica mea, cu cărțile mele ... și-a devenit un loc cald, primitor, în care prietenii mei vin și pleacă, uneori  în absența mea, lăsînd sau nu, un semn al trecerii lor. Și eu trec, lăsînd uneori, o urmă a trecerii mele ... prin paginile vieții lor.

De asta spun că sînt incorigibilă ... mereu și mereu voi încerca să dau din mînă-n mînă lucrurile frumoase, chiar dacă știu că risc ca ele să nu se mai întoarcă la mine. Dar știu și că nu se vor pierde de tot ... întotdeauna, o sămînță măcar prinde rod și frumusețea merge mai departe.