Ion D. Sîrbu - ''Condiția intelectualului'' - ''Jurnalul unui jurnalist fără jurnal''

Condiția intelectualului. Intr-un studiu scris în 1945, încercam , prin mijloace simple, eseistice, să aplic cele cîteva puncte de reper, privind starea de luciditate a conștiinței, stărilor confuze și dramatice ce au urmat anilor cumpliți de război și după 23 August. Dacă bine îmi aduc aminte, stabileam atunci patru sau cinci condiții sine qua non ale condiției intelectualului (real sau visat).

A fi intelectual (nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate) înseamnă:

-          În primul rînd, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce privește esențialul a ceea ce se întîmplă în jurul său;

-          - de a fi liber în gîndurile, ideile, valorile, actele sale. Adică capabil de a opta dezinteresat, fără mînie sau prejudecată , pentru soluția cea mai bună, nu pentru el, ci pentru poporul din care face parte, și nu în prezentul imediat, ci privind, cît se poate, înainte, spre un viitor ce se poate deduce logic, sociologic, moral, politic din premisele ce le are în față;

-          De a fi și a rămîne, neabătut, un soldat curajos al valorilor-scop (Adevărul, Binele, Frumosul ), pentru ca ele să nu fie ucise sau mișelește  înlocuite de valorile de mijloc: economicul, politicul, utilul imediat și ieftin;

-          - de a nu pierde dragostea față de poporul de jos, față de realele sale valori și nevoi, în cadrul unui socialism-moral ferit de partide sau politică de arenă;

-          - de a considera istoria patriei tale fără complexe (de superioritate sau inferioritate), fără ură sau răzbunări, în cadrul unei lucide detașări atît față de naționalism, cît și față de cosmopolitismul mânios sau dogmatic.

(‚’’Un tiran ca Hitler sau Stalin, nu poate fi considerat intelectual’’, scriam eu în sus amintitul ’’studiu’’, fapt pentru care Negoițescu a refuzat să-mi publice, de frică, eseul meu în revista proaspăt născută a Cercului Literar de la Sibiu, 1945 ).

Citate din Jurnal ... http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Ion+D.+S%EErbu&d=Jurnalul+unui+jurnalist+f%E3r%E3+jurnal

Teatrul Ion D. Sirbu din Petrosani 

Ion D. Sîrbu – ’’ARCA BUNEI SPERANȚE''

’’Beau ca să pot ierta; beau ca să pot cere iertare. Beau ca să pot iubi; beau ca să pot spune că iubesc. Beau ca să suport mai ușor că nu sunt iubit; beau ca să am un motiv că nu sunt iubit. Beau ca să înțeleg și să fiu înțeles - și mai ales, că neînțelegînd în întregime, să par a fi un neînțeles; ... și mai beau fiindcă uneori mi-e frică și nu am curajul de a suporta frica. Beau fiindcă, dracul știe cum, sunt mereu la început, și, totuși, mereu am sentimentul că totul e sfîrșit.’’

ID Sîrbu – ’’Fișe pentru Iafet, Obligația morală – Din confesiunile unui dramaturg’’



Stagiunea din 1969 - 1970 a Teatrului Tineretului Piatra - Neamt, în al cărei program găsim ARCA BUNEI SPERANȚE  - Ion D. Sîrbu




http://www.teatrultineretuluint.ro/stagiuni/1969.1970/05.html



Revista TEATRUL din 1984 ... la pagina 13, Alice Georgescu semnează cronica spectacolului Arca bunei speranțe de Ion D. Sîrbu.

Arca bunei  speranțe  este o parabolă dramatizată. Autorul îi zice ’’dramă în trei acte’’ și specifică: ’’acțiunea se petrece în zilele noastre’’. Dar cine, citind numele personajelor (bătrînul Noe, bătrîna Noa, Sem, Ham, Iafet) are timp să-l creadă? [ ... ] La bordul Arcei  - ’’vas ultramodern, amestec de transatlantic și distrugător’’ -  se află Noe, cu soția sa, Noa, cu cei trei copii ai lor, Sem, Ham și Iafet, bineînțeles, alături de încărcătura semințiilor zoologice ale legendei. [ ... ] Iafet este arta, poezia, este aspirația spre absolut. Este libertatea care caută o eliberare din paradoxurile de forță ce le reprezintă cei doi frați mai mari ai săi, adică dilema tragică a lumii de a trebui mereu să fie licitată, fie de un tiran fără scrupule, fie de un tehnician ce nu se gîndește decît la arme și distrugere. Pe Arcă, Iafet ar trebui să răspundă de comunicațiile acesteia cu ... universul. Dar nimeni, de nicăieri nu răspunde apelurilor sale disperate. Ajutorul nu poate veni decît din adîncimile sufletului său bolnav – dar mai ales din această unică și imensă forță care este dragostea dintre un bărbat curat și o femeie bună. [ ... ]

Arca bunei speranțe ne vorbește despre viață și moarte, despre om și despre ucigătoarele lui  visuri, spaime, cu accentul caracteristic al eternității.

( N. Carndino, Iafet nu trebuie să moară!, în vol. Arca bunei speranțe. Teatru comentat, București 1982)

Arca bunei speranțe - teatru radiofonic ... audiție plăcută !

http://www.trilulilu.ro/motanyc/f65d871a8f9d88

  

De ce am pagină Facebook

Da, mă recunosc incorigibilă ... întotdeauna mi-a plăcut să-mi împart/ împărtășesc lecturile cu ceilalți. Nu de puține ori în viață, am fost în situația de a cumpăra nu o dată, ci de două, de trei ori o carte pe care am pierdut-o împrumutînd-o ... și totuși o cumpăram din nou și o împrumutam din nou pentru că nu puteam rezista unei dorințe, mai puternică decît aceea de a avea cartea numai pentru mine: dorința de a împărți cartea și plăcerea lecturii. Am crezut întotdeauna despre carte, ca și despre bani, că trebuie să circule ... mi-a plăcut întotdeauna să dau cartea din mînă în mînă, ca să împart cu cît mai mulți bogăția obținută din lectură. A strînge de dragul de a strînge numai pentru tine, bunuri materiale sau spirituale, mi s-a părut întotdeauna sindromul Hagi Tudose. A împărți înseamnă a te bucura de fiecare dată, din nou, cu bucuria nouă a celui mai proaspăt cititor, pentru că despre bucuria lecturii vorbeam.

Mi se întîmplă uneori să răspund unor tineri care-mi cer sfatul, cu  trimitere spre carte – o lectură te poate învăța cum să ieși din capcanele propriei existențe, sau cum să accepți inacceptabilul, sau îți stă pur și simplu aproape pînă trece durerea.

Așa se face că mie, Facebook mi-a venit ca o mănușă, vorba francezului ... Am apăsat aproape cu voluptate pe butonul SHARE ( in dicționar to share = a împărți, a împărtăși, a distribui, așadar verbul meu preferat ), dînd astfel bilet numai dus, către lume, atît gîndurilor mele despre ... cît, mai ales, lucrurilor înțelepte și frumoase pe care le găseam în lecturile mele zilnice.

La început eram mai puțini și Facebook arăta altfel ... In anul care a trecut de cînd am eu  Facebook, deci exist, Facebook s-a schimbat mult,  s-a ’’îmbogățit’’ cu tot felul de jocuri, cauze și aplicații, uneori adevărate capcane nu tocmai plăcute, dar, mai ales, toată lumea s-a împrietenit cu toată lumea, tinzînd fiecare, nu știu de ce, către închiderea listei cu cei 5 000 de prieteni.

Eu recunosc am început să-mi limitez lista de prieteni ...

Dar mi-am păstrat bucuria de a împărți cu cei pe care îi am bucuria lucrurilor frumoase. Nu mă pot stăpîni să încerc continuu să-mi transform pagina  ’’F’’   într-un loc în care, cei care trec, să găsească un dram de cultură, o carte bună, o muzică bună, o invitație la un spectacol bun, și de ce nu, un loc în care fiecare să primească de ziua lui, multe , multe felicitări ca într-o familie mare. Mi-am mobilat pagina așa cum mi-am decorat întotdeauna locurile în care am trăit sau am muncit ... cu lucruri personale, cu lucruri pe care le cred frumoase, cu muzica mea, cu cărțile mele ... și-a devenit un loc cald, primitor, în care prietenii mei vin și pleacă, uneori  în absența mea, lăsînd sau nu, un semn al trecerii lor. Și eu trec, lăsînd uneori, o urmă a trecerii mele ... prin paginile vieții lor.

De asta spun că sînt incorigibilă ... mereu și mereu voi încerca să dau din mînă-n mînă lucrurile frumoase, chiar dacă știu că risc ca ele să nu se mai întoarcă la mine. Dar știu și că nu se vor pierde de tot ... întotdeauna, o sămînță măcar prinde rod și frumusețea merge mai departe.    

''Motivul spiralei'' Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

Cu adevărat, Ion Dezideriu Sîrbu trebuie administrat în doze mici ... în fiecare zi, un cuvînt, un gest, un fapt, mă duce cu gîndul la una dintre scriiturile sale ... extrem de actual, scriitorul este prezent în viața de toate zilele pentru că, așa cum bine spunea, nimic din ce-i românesc nu-i este străin ... de fiecare dată cînd am citit sau recitit una dintre cărțile sale, am studiat de fapt ... am citit cu creionul în mînă, am făcut notițe, am simțit că mă voi întoarce, mereu și mereu la cuvintele lui, la cărțile lui ...

Îmi amintesc cum m-a fascinat cînd am citit prima oară despre spirală, ... cerc se-nchide, cerc se deschide ...

''Motivul spiralei'' 

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

 <<Cerc se-nchide, cerc se deschide. Obsesia morfologică a culturii noastre, care sufletește ( ca stare și alinare afectivă ) poate că se ondulează în spațiul deal-vale, bine-rău, noroc-nenoroc, ca destin și ființă, ca rost și devenire spre moarte, are cu siguranță drept emblemă și simbol spirala orizontală, ce se închide într-un singur punct. Ține Olimpia acasă, în bucătăria ei, câteva blide de Oboga, frumos smălțuite. Singura decorație a acestor farfurii bine arse este o linie subțire ce se închide într-o spirală de o mare discreție și finețe. De departe, pare că e vorba de cercuri concentrice. Dar nu: ceea ce ni se arată ca o întîlnire de nevăzute planete în jurul unui buric sacru nu este decît fie ieșirea din neantul acestui punct misterios și alergarea calmă spre neantul unde se termină fundul farfuriei, fie sosirea din neantul infinit și înscrierea pe o melcoidă înșurubare, din ce în ce mai mică, spre miezul unde obosește penelul olarului sau răbdarea Deusului oțios. Din paleolitic, această spirală e prezentă, mereu prezentă: șarpele frumos încolăcit, dar al cărui cap nu se vede, și nici coada. Sentimentul paralel al fatalității ce ne învîrte în cerc, dîndu-ne iluzia veșnicei întoarceri, dar de fapt mânându-ne pe o subțire cărare spre nu știm unde ... >>

Farfurie de Oboga  

             

                          Scara in spirală dublă de la muzeul Vatican

LUMEA despre ION D. SÎRBU, MONICA LOVINESCU

LUMEA despre  ION D. SÎRBU,  MONICA LOVINESCU

S-a scris, desigur, în presa literară, despre romanul postum în două volume al lui I: D: Sîrbu, Adio, Europa !  [...]

Nu îndeajuns însă pentru a sublinia situația aparte a romanului: e al doilea manuscris ieșit din sertarele atât de goale ale scriitorilor români. Primul, Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana [...] ținea mai curând de o fabulă kafkiană. Al doilea, semnat de Ion D. Sîrbu, se dezbracă de precauția, elementară a fabulei. Adio, Europa ! dă direct seama de tragedia tării sub ocupație străină și apoi aparent-autohtonă. [...] Original este romanul lui I. D. S. și prin ignorarea superbă a modelelor. Un torent nu ține seama de limite, de maluri, se revarsă. Narațiunea revine aici la funcția ei primordială și înlocuiește mitul ( vezi obsesia lui Mircea Eliade), restituind astfel realității dimensiunea sa abisală. [...]

Pentru tragicomedia din Adio, Europa !  (deriziunea și grotescul enorm, în loc să diminueze tragicul, îl întăresc și îl întristează, dând o coloratură elegiacă și satirei celei mai dezlănțuite), autorul ne oferă mai multe referințe sau chei. Începând cu numele naratorului: Candid. Personajul sau simbolul voltairian e pus acum la încercări, cazne și inițieri pe care nici cu gândul nu și le-ar fi putut închipui în încă-omenescul secol cînd văzuse lumina tiparului. Iar lămuririle optimisto-leibniziene ale lui Pangloss nu pot fi nici ele imaginate în Isarlîcul de turcești dizgrații unde se petrec acțiunea și exilul lui Candid, fost pușcăriaș și viitor ’’nebun’’, client al spitalelor psihiatrice ’’speciale’’. Turcizarea locului, ca și a titulaturii deținătorilor puterii, nu reprezintă aici camuflajul obișnuit din romanele tipărite sub regimul comunist, cînd spre a se pomeni de tarele prezente se evada către alte timpuri sau orizonturi. In Adio, Europa !, e descris clar și fără aluzii comunismul, chiar dacă Moscovei i se mai spune și Înalta Poartă. E, poate, doar un semn al stratificării de ’’turciri’’, întărind transcrierea balcanică a experimentului. Comunismul, ca demonologie, este însă surprins în esența lui, fața de care ’’pașalâcurile’’ noastre anterioare pălesc (acum drept bir se cere firea omului, nu doar bunurile sale).

... Candid nu e Seherezada, dar numai prin povestirea neîntreruptă el și toți cărora li se dă cuvântul (când îl iau nu se mai opresc) se mai pot, dacă nu mântui, cel puțin elibera de o povară. Momentan, deoarece toate Seherazadele vor sfîrși, în cele o mie și una de zile ale impilării degradante, prin a cădea sub iataganul călăului. Funcția soteriologică a povestirii e tot timpul prezentă [...].

O mie și una de nopți, deci. Dar și Țiganiada, grotescul ei dovedindu-se iarăși, neîncăpător pentru un prezent ce nu mai poate fi satirizat, deoarece se prezintă el însuși ca o satiră ce nu mai suportă adăugire. [...]

Poate că, dacă ne-ar fi fost dat să citim romanul lui Ion D. Sîrbu atunci cînd a fost scris, în întunecimile din 1985, ne-am fi mirat cu toții mai puțin de malformațiile post-decembriste, am fi fost mai pregătiți. Nu e însă niciodată prea târziu: orice diagnostic bine pus oferă șansa unei terapeutici adecvate, lectura acestui roman putând reprezenta un prim pas spre realcătuirea unui popor. Iar în literatura noastră el ar putea ocupa un loc asemănător Maestrului și Margaretei de Bulgakov în cea rusă.

Monica Lovinescu, Adio, Europa !,  în vol Insula șerpilor. Unde scurte. VI, Ed Humanitas, București, 1996.

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

<< Mă îndoiesc că ’’angoasele existențiale’’ (noi le naștem, occidentalii le botează) sunt cauzate de anume dereglări ale sistemului nostru neuropsihic: mai degrabă aș fi înclinat să presupun că, așa cum anumite cristale sau metale, cînd trec printr-un fascicul special de radiații sau printr-un cîmp încărcat de electricitate, primesc anumite calități speciale (se adună sau se destramă), calități pe care le pierd de îndată ce ies din mediul respectiv, tot așa și ființele umane au locuri, ceasuri, situații cînd devin mnemoactive și moirante. Iși amintesc brusc, văzîndu-și înainte soarta ce le așteaptă.  A povesti – așa cum au făcut-o Burra și Winter – ar fi singura metodă (menschliches, azlu menschliches ) prin care dăm viață prezentului mort; prin care legăm trecutul de viitor, transformînd curgerea și devenirea timpului în luciditate și stare pe loc. ’’Să povestim, să povestim, fără încetare să povestim!’’ – acesta era ordinul seniorilor din celulă, pivniță sau baracă. Povestirea, ca act de memorie și creație, constituie singurul remediu prin care, folosind lăuta bătrînă a limbii materne, dizolvăm granițele dintre vis și realitate, dintre frică și pieire, dintre je și moi, eu și mine.

... începeam să întrevăd cauza pentru care nu reușeam nicicum să facem vreun film mai bun: fiindcă, tare mă tem, popoarele care povestesc nu au nevoie de imagine. Imaginea e o formă primitivă, naivă, surogată,  a imaginației. Un Sindbad arătînd fotografii, un Ulise proiectînd pentru Penelopa instantanee din război și pace, un Creangă tăcut, combinînd colaje Eastman-color despre satul copilăriei – toate acesteea reprezintă un uriaș salt spre o civilizare a cuvîntului pe care noi, din fericire, sau nefericire, încă nu am reușit al face. Între un neamț sau un american întors din Japonia, cu o mulțime de filme în traistă, și un nenea oarecare scăpat dintr-o audiență la Ilderim sau Osmanescu, diferența e încă uriașă: primii arată ce au făcut, pe unde au umblat, cel din urmă povestește. Cel mai bine am văzut pe front această diferență: pe un neamț, dacă-l întrebai de e însurat, de are copii, acesta își scotea portofelul ascuns și-ți arăta una sau mai multe fotografii. De familie. Pe un alutan, de-l întrebai același lucru, acesta începea să-ți povestească. Despre. Putea să-ți povestească zile întregi, mereu altfel, cu alte multe, tandre sau ridicole amănunte despre acel ghem de memorie și dragoste ce îl avea ascuns în inimă. >>

I. D. Sîrbu, Traversarea cortinei

''... Călătoresc pe clasa a doua, ca să fac o baie în acest mod foarte levantin de a comunica; oamenii nu pot să nu-și povestească ale vieții valuri, cu excepția Ardealului de Nord ( în trenurile de aici se mîrîie și se înjură numai ), în Moldova, Oltenia se povestește și se rîde. Țin minte frontul; dacă întrebai un neamț de este însurat, el scotea o fotografie de familie și ți-o arăta, explicînd pe scurt legenda ei; asta e Mama, asta e Nevastă-mea, aceștia sînt copiii. Atît. Dacă întrebai un oltean ( sau chiar mărginean ), nu avea fotografie, dar era în stare, zile întregi să-ți povestească mereu și mereu altfel despre acest pumn de amintire de sub inimă. Cineva spunea că va trebui să avem și un cincinal în care să ne povestim totul; fiecare, fiecăruia, sine ira et memoria. ( ... ) Liberalismul luminat al Europei( din bibliotecile citite de noi) este un fenomen de miracol și unicitate; dogmatismul fanatic și cruzimea circumucigașă este categoria ce stăpînește azi lumea; sînt îngrozit de ce se întîmplă în Liban, de ce sînt capabili evreii, de ayatollah, de brigăzile de stînga și de dreapta. Am făcut războiul (trei ani linia I), dar eu, fără să fi fost un creștin habotnic, din instinct kantian, nu am tras niciodata cu pușca. Am avut onoarea sau presimțirea că Arma Modernă ( o sabie e altceva; doi inși se bat cu arme egale), un pistol mitralieră e sfîrșitul Comunei din Paris și al atacului Palatului de Iarnă. O grupă de pușcași marini sau un comando bine instruit poate ține în loc întreaga Internațională a II-a (asta era vorba tatălui meu). Jandarmul înarmat, spunea tot el, este dușmanul de moarte al clasei muncitoare. (...) Cred că voi scrie, acum că am terminat podul meu peste Drina (mereu simt invitația ta de a citi pe acest mare scriitor sîrb Yvo Andrici), cred că mă apuc (am și un contract față de o editură) să scriu o carte despre tatăl meu, un proletar biedermayer, de o mare cinste și naivitate. Cartea se va intitula ‚’’Portretul tatălui la bătrînețe’’ și o voi scrie exact la vîrsta la care tata a murit de dorul meu (67 de ani), în 1961.''

1 sept. 1985 scrisoare către Virgil Nemoianu în vol Traversarea Cortinei
Memorialul Ion D. Sirbu

Zîmbete de copii în curtea lui Ion D. Sîrbu, la Petrila

''Zâmbetul copiilor, al fecioarelor, al martirilor, al marilor portrete etc. Este o taină, o stare de grație. O mini-revelație teofanică sau paradiziacă.

Nu derivă și nu premerge râsul. (sub-râs: sous rire. ) Zâmbetul diplomaților, al policiticienilor, al șefilor de tot felul, zâmbetul,  ’’de serviciu’’, cel mandarinal sau episcopal e cu totul altceva. Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar, de necivilizație: nu râdeau decât de lucruri inferioare, în locuri și situații inferioare, doar la bucătărie sau în cercul foarte intim al concubinelor sau curtezan elor. Indienii, care nu cunoșteau râsul, au stabilit totuși, protocolar, diferitele grade de râs:

-         Surâsul mic (doar genele se ridică);

-         Hasita (se arată dinții);

-         Ougahasita (râsul cu lacrimi);

-         Atihasita (râsul cu mîinile pe burtă).

 Râsul politic, oficial, se pare că este un simplu zâmbet, hasita: se arată dinții. Sufletul e absent.''

Ion D. Sîrbu – ’’JURNALUL UNUI JURNALIST FĂRĂ JURNAL’’

Despre prieteni și prietenie

  

Toată viața am crezut că am o percepție ciudată și personală asupra prieteniei și prietenilor.

Am spus mereu că sunt privilegiată, sau că Dumnezeu m-a iubit, pentru că avînd o familie puțin numeroasă, mi-a dat în viață prieteni.

Nu sunt mulți oamenii pe care-i numesc prieteni, îmi ajung degetele să-i număr și-i am, pe majoritatea, de atît de mulți ani, încît le-am uitat numărul.

Cred că prieteniile adevărate se construiesc la vîrste tinere, cînd sufletele ne sînt încă curate și minciuna, sub toate formele ei, este încă departe de ne-a fi pervertit.

Prieteni îmi sunt oamenii cu care am râs în viață, dar cu care am învățat să și plîng. Eu nu strig .. sau nu strigam ... eu sopteam celor ce-mi erau aproape .. "da-mi umarul tau sa pling pe el, spune-mi "o sa fie bine" si cind va fi bine, nu ma voi rusina de lacrimile mele, pentru ca mi le-a vazut un prieten ... te voi iubi in continuare si mai mult pentru ca-mi esti prieten si de plins si de ris ... de asta te numesc prieten"!

Credința mea în prietenie și mai ales in fidelitatea ei, merge atît de departe, încît îmi apăr prietenii pînă în pînzele albe. Poate fi ușor să-ți faci prieteni, dar, cu siguranță, este greu să-i păstrezi.

Nu m-am rușinat niciodată de prietenii mei, iar credința mea în ei a mers, cred, pînă la capăt, atunci cînd am putut să le recunosc și să le accept și greșelile sau derapajele, ca făcînd parte din condiția umană. Și pentru că e la modă să vorbim despre dosarele CNSAS aș putea accepta că unul dintre prietenii mei a semnat la un anumit moment un contract cu Diavolul; am acceptat și cînd am aflat că unul dintre prietenii mei  este gay ... pot să ascult argumente și să înțeleg motive, pot să accept, nu să iert, pentru că a ierta nu este un atribut omenesc. Poate tocmai pentru că am ajuns la vîrsta la care nu-ți mai faci prieteni, încerci doar să-i păstrezi pe cei pe care-i ai.

Pînă nu de mult, nu știam unde să caut rădăcinile acestui atașament total și poate straniu, gata să treacă de orice limite, față de oamenii pe care-i numesc prieteni, cu atît mai mult cu cît, nu de puține ori, am fost privită cu superioară indulgență pentru vederile pe care le exprimam.

De curînd am găsit însă un fragment dintr-un interviu al lui Ion D. Sîrbu și am înteles, așa cum am înțeles și alte trăiri și convingeri care-mi păreau a fi în mine ca o zestre genetică.

M-am născut și am crescut într-o colonie minieră, aceeași în care a trăit scriitorul și abia acum înțeleg că acolo, am respirat cu toții, nu numai cărbune ci și solidaritate umană.

Dar să-l ascultăm pe Ion D. Sîrbu:

’’Acum, la bătrânețe (scrie în 1985, n.n.) pot să afirm fără să roșesc, că am avut noroc în ceea ce privește prietenii și prieteniile. Din naștere, și datorită copilăriei mele petrecute într-o severă colonie minerească, am crescut cu acest talent de a avea, de a păstra (cu orice risc)și de a nu trăda niciodată o prietenie. (...) Pentru mine ortac înseamnă un contract de destin, de viață și de moarte. Dar pe front, în tranșee, sau în barăcile prizonieratului, se legau asemenea atașări sufletești totale...’’

Un scriitor este o investiție a limbii acestui pământ – interviu realizat de Elena Ștefănescu, ’’Suplimentul literar și artistic al Scânteii Tineretului ’’ 1985.

Decalog în dialog: Ion D Sîrbu şi Octavian Paler

Octavian paler - Decalog






Decalogul Savării Publice, Ion D. Sirbu - ''Jurnalul unui jurnalist fără jurnal'':

                                                       

·          ´´Să nu mai mințim, să nu ne mai mințim.

·          Să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm.

·          Să nu mai furăm, să nu ne mai furăm.

·          Să nu mai aplaudăm.

·          Să nu ne mai închinăm la nici un portret.

·          Să curățim de rele apele, pămîntul, cuvintele.

·          Să iubim copacii și animalele ca pe noi înșine.

·          Să dezgropăm adevărurile adevărate.

·          Să nu ne mai fie rușine că suntem; în clipa morții să 
          avem dreptul să spunem:  <<Am fost atît cît m-ai
          lăsat Tu să fiu>>.´´

   

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

In urma cu un an ... și acum, la Petrila!

"Acasa la Sarbu, acasa la mine. Pulbere de suflet."

''Cind Ion Barbu mi-a spus ca trebuie sa scriu pentru Nirvana Sociala, m-am speriat. Cind n-ai mai scris de foarte multa vreme decit pentru ochii tai, e greu sa te decizi dintr-o data sa o faci. Cind cineva iti cere sa scrii si accepti, iti asumi o foarte mare responsabilitate. Cind trebuie sa scrii in Nirvana lui Ion BARBU, este o uriasa aventura sa accepti … pentru ca este Ion Barbu, si pentru ca este Petrila lui si a Iui ID Sirbu. Am acceptat pentru ca numai gindul de a scrie imi facea inima sa o ia razna intr-un mod incontrolabil, dar mai ales pentru ca am trait in vara asta un miracol, numit intoarcerea la Petrila. Obisnuiesc sa spun despre mine ca sint colonista, chiar daca unii imi spun capitalista pentru ca traiesc in satul cu ministrii, cum imi place mie sa-i spun; in realitate, m-am nascut intr-o colonie, nu in Ferdinand,ci in colonia miniera din Petrosani, dar la numai citiva ani, am emigrat in Petrila. Aici aveam sa cunosc cei mai frumosi ani ai copilariei mele; caci, asa cum spune Sîrbul nostru, “…copilaria este o virsta de aur. Ea nici nu e virsta, ci un fel de vesnicie si nemurire. ( Vesnicie in rezumat, nemurire cu termen redus )” si tot el spune ca nimeni nu-si poate uita copilaria. Nimic mai adevarat intre adevarurile lumii.

Mi-am petrecut aici,primii ani de scoala, pe care eu ii numesc cei 7 ani de acasa, anii mei cei mai frumosi si cei mai bogati, la Scoala Generala nr 1, astazi Scoala Memoriala ID SIRBU. Nu l-am cunoscut pe ID Sirbu in copilaria mea, din pacate. Mai tirziu aveam sa gasesc in biblioteca parintilor mei, Povestile Petrilene, sa le citesc cu placere si uimita naivitate si sa le iau cu mine.

Am plecat din Petrila la sfirsitul scolii, iar de atunci, intoarcerile mele in orasul copilariei, au fost doar furate plimbari singuratice, melancolice si din nu stiu ce motiv, nimanui marturisite. Am plecat cu un noian de vise si asteptari, viata mi-a oferit ce-a vrut sau ce-a avut, am trait si bune si triste, carora le-am facut fata amintindu-mi in momentele cele mai grele, ca undeva in sufletul meu sint copilul din Petrila.

Dupa 40 ani, in primavara aceasta, drumurile mele au inchis un cerc: m-am intors la Petrila si nu singura, ci impreuna cu toti absolventii din anul 1970 si nu numai, ai scolii noastre, astazi memoriala ID Sirbu: cei care sintem si cei care s-au grabit sa treaca dincolo, dar, cu siguranta, de undeva de acolo, ne-au insotit; dupa 40 de ani, 40 de oameni am facut posibila, o minune fara precedent, o intilnire cum n-a mai fost vreodata. Nu e usor sa te intilnesti dupa atita timp, miracolul a fost ca dupa primele vorbe schimbate, totul s-a petrecut in mod incredibil ca si cind ne-am fi despartit ieri; toate obstacolele au cazut, s-au ridicat punti si ne-am intors in copilarie cu aceleasi jocuri, ginduri si cuvinte; a fost cea mai frumoasa lectie de dragoste si modestie si a trebuit sa o primesc de la „copii din Petrila”...pe care nu credeam sa-i regasesc vreodata si mai ales sa-i regasesc la fel de buni, de calzi, de ei insisi...si m-am gindit ca pe noi, cei care am trait acolo ne leaga definitiv si definitoriu, urletul sirenei si lacrimile vaduvelor la poarta minei, care reprezinta, probabil, prima si cea mai profunda amintire inscrisa in mostenirea genetica a fiecaruia dintre noi...

Intorcindu-ma am realizat cit de mult timp mi-a lipsit locul acesta. Ion Barbu mi-a spus intr-o zi, atit de frumos, cind l-am intrebat de ce sintem indragostiti ireparabil de Petrila, de pamintul acesta binecuvintat de Dumnezeu si uitat de oameni, ca Petrila noastra nu este aici, ci ... atunci! Am inteles ca eu iubesc neschimbarea si neclintirea Petrilei…Petrila nu este nici sat, nici, comuna, nici oras… este colonie, spune ID Sirbu; eu cred ca Petrila este o stare de spirit. Sintem mai multi cei indragostiti ireparabil de Petrila...de pamintul acesta binecuvintat de Dumnezeu si uitat de oameni! Pentru mine Petrila inseamna leagan, stabilitate, radacini...inseamna ...ACASA ! Este singurul loc din lume care-mi aduce lacrimile in ochi, ori de cite ori ii aud numele rostit.

Si mai cred ca eu am plecat de acasa avind in bagaje aceasta stare de spirit, asa cum Napoleon Bunaparte , vorba lui Sirbu, avea bastonul de maresal in tolba. Imi place sa spun despre mine ca sint un om fara cei sapte ani de acasa, pentru ca atunci cind am plecat, i-am lasat acasa, la Petrila si-am trait cu dorul de ei asa cum am trait cu dorul de Jiu, de floare, de munte, de nedeie. Acum insa, in mod miraculos, ca in povestile lui Sirbu, Petrila m-a chemat acasa. Am simtit chemarea adincului, pentru ca atunci cind te apropii de inima pamintului nu mai poti trai mult timp departe, o data si o data te cheama inapoi. Se spune ca atunci cind ai atins inima unui om, nu te mai poti desparti de el niciodata. Eu am atins cu miinile si sufletul inima Petrilei si-am inteles ca oricit de departe as pleca ma voi intoarce cindva, cu siguranta, acasa, pentru ca aici, acasa, totul este poveste. Am simtit ca aceste cuvinte trebuiau spuse si nu oricum si nu oriunde ci acasa la ele, la Petrila.''

In urmă cu un an, scriam cu emoție și teamă aceste rînduri ... între timp miracolul a continuat, cel puțin pentru mine .... am continuat să scriu, mi-am făcut cont pe Facebook, așadar ''exist'', mai mult chiar, am un blog, adică ''locul de unde'' - nu cred că e greu de ghicit unde este pentru mine locul de unde ... și mă bucură să-l știu citit de cîțiva prieteni a căror părere contează enorm pentru mine ...

Am revenit la Petrila, în acest an care a trecut, de fiecare dată cînd a fost posibil și am poposit, tot de fiecare dată, la Casa Memorială ID.Sîrbu. Faptul că a fost posibil, mi-a demonstrat că unele minuni țin mai mult de trei zile ... astăzi, după un an de la revedere, sînt colonistă ''cu acte în regulă '' și mă întorc de fiecare dată în colonie cu sentimentul acela incredibil, dar posibil, de întoarcere ACASĂ.
Si în această lună mai, am fost la Petrila ... casa Sîrbu se pregătește de ... ''vara care va veni... '', a îmbrăcat haine noi, iar curtea este veselă si răsună de glasuri de copii ... pe Sîrbu nu-l mai dor, cred, copiii altora ... sînt sigură că, de undeva, de acolo, din ''Otopenii de dincolo'', lumea aceea mai bună, unde se distrează cu prietenii lui dragi pe care i-a regăsit, ne privește și zîmbește subtil ... în curtea din strada Ion D. Sîrbu, fostă Zorilor, fostă Malinovski, fostă Ferdinand,  viața merge mai departe ... și cred că tumultul și zvonul ei îl bucură pe Gary ...
Casa Sîrbu și-a deschis și în această primăvară porțile ... oaspeții sînt așteptați cu dragoste, zîmbet și o vorbă bună ... eu una, abia aștept să văd ce ne mai pregătește Maestrul Barbu in această vară !

Octavian Paler despre I. D. Sîrbu in Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache

Vă spuneam la ultima noastră întrevedere că mă simt bine, confortabil, cu trecutul meu, dintr-un punct de vedere. N-am făcut, să zicem , nicio porcărie, nicio ticăloșie. Pot să mă uit liniștit în oglinda retrovizoare. Ei bine, nu mă mai simt la fel de ’’confortabil’’ după ce am citit prima parte a cărții dumneavoastră despre Ion D. Sîrbu. Cea consacrată vieții.

Recunosc: știam doar vag cum a arătat viața lui Ion D. Sîrbu. Și nimic despre opera lui. Nu i-am citit, spre rușinea mea, nicio carte. O voi face de-acum înainte. Dar vă mărturisesc că imaginea, fermă și limpede, pe care o impune cartea dumneavoastră m-a impresionat. Mai mult: m-a pus pe gînduri. Nu-mi închipuiam că o asemenea biografie a fost posibilă în România, intr-o vreme cu atîtea derapaje. Convingerile mele despre legăturile noastre cu Miorița sunt, cumva, zdruncinate acum. Așadar s-a putut! A existat cineva care a reușit , de dragul unor principii, să nu trăiască „melcoid”, cum zicea Sîrbu; cineva care  a preferat un eșec exemplar unei cariere de ”acomodat”. Și asta unde ? Intr-o țară unde ratarea e nu numai deplînsă. E socotită „o prostie”.

Nu mai sunt sigur, acum, că experiența mea de viață merită vreun interes. Viața unuia ca I. D. Sîrbu e, realmente, un „roman”. A mea e de tot banală. Am avut o adolescență ternă, cu aventuri romantice închipuite și ușor ridicole. Am trecut printr-un război fără niciun cutremur interior, hoinărind pe la Polul Nord și pe la Polul Sud într-o încăpere bine încălzită. Dramele țării mele nu m-au afectat, cu excepția diktatului de la Viena. Am descoperit că rușii au intrat în România abia cînd ei au ajuns în Lisa, iar în anii următori am fugit de capcanele vreunei implicări, preferînd să  „reabilitez” Evul Mediu. Mitologia mea e mică, egoistă, la nivelul Lisei și al străzii Tufelor de dincolo de bariera „Bacchus”. Dacă o compar cu violenta angajare a lui I. D. Sîrbu, mă simt jenat. Eu am fost nu numai prea „cuminte”, ci și prea puțin tînăr, dacă socotim tinerețea  nu doar o vîrstă, ci și o stare de spirit. Adevărul e că nu m-am revoltat, în toată tinerețea mea, decît prin abținere, prin refuz, prin eschivă. Poate nu e o pură întîmplare că am luat cunoștință foarte tîrziu de atmosfera postbelică în care alți oameni se aprindeau, se delimitau, trădau ori își pregăteau pușcăria, ca I. D. Sîrbu. Tot ce am îndrăznit a fost să nu vreau să cobor sub o anumită limită și să mă folosesc de pretexte pentru a putea șopti, măcar, ceea ce nu era îngăduit de cenzură să strigi. M-am dus pînă la Seneca, făcîndu-i rechizitoriul într-o scrisoare din Scrisori imaginare, ca să denunț colaborarea cu demența. M-am folosit de masca lui Galilei ca să spun ce gîndeam despre inchiziții și m-am retras pe un peron de nicăieri ca să pot fi actual fără riscuri majore. Mereu baricadat în grija de a nu fi prins sub tăvălug.

Și ar mai fi ceva de recunoscut. N-am fost în stare, probabil, de mai mult. Dacă aș lua-o de la capăt, nu cred că aș schimba lucruri esențiale. Aș rămîne un „rac”.Vă spuneam că am lăsat jurnalul A doua poliție să se acopere de praf în vreun sertar uitat fiindcă nu mă atrage să-l recitesc ( în caz că mai există pe undeva ). Acum pot să fiu și mai explicit. Prin anii ’80, după ce am fost dat afară de la „România Liberă” și am avut „tupeul” de a refuza toate ofertele care mi s-au făcut de reinserție în „sistem”, eram foarte mîndru de poziția mea. După ’89, această mîndrie s-a ofilit, treptat. Iar acum mi se pare de-a dreptul bovarică dacă o compar cu realitățile trăite și asumate de I. D. Sîrbu.

Daniel  Cristea – Enache   Convorbiri cu Octavian Paler