Postări populare

joi, 26 mai 2011

Despre prieteni și prietenie

  
Toată viața am crezut că am o percepție ciudată și personală asupra prieteniei și prietenilor.
Am spus mereu că sunt privilegiată, sau că Dumnezeu m-a iubit, pentru că avînd o familie puțin numeroasă, mi-a dat în viață prieteni.
Nu sunt mulți oamenii pe care-i numesc prieteni, îmi ajung degetele să-i număr și-i am, pe majoritatea, de atît de mulți ani, încît le-am uitat numărul.
Cred că prieteniile adevărate se construiesc la vîrste tinere, cînd sufletele ne sînt încă curate și minciuna, sub toate formele ei, este încă departe de ne-a fi pervertit.
Prieteni îmi sunt oamenii cu care am râs în viață, dar cu care am învățat să și plîng. Eu nu strig .. sau nu strigam ... eu sopteam celor ce-mi erau aproape .. "da-mi umarul tau sa pling pe el, spune-mi "o sa fie bine" si cind va fi bine, nu ma voi rusina de lacrimile mele, pentru ca mi le-a vazut un prieten ... te voi iubi in continuare si mai mult pentru ca-mi esti prieten si de plins si de ris ... de asta te numesc prieten"!
Credința mea în prietenie și mai ales in fidelitatea ei, merge atît de departe, încît îmi apăr prietenii pînă în pînzele albe. Poate fi ușor să-ți faci prieteni, dar, cu siguranță, este greu să-i păstrezi.
Nu m-am rușinat niciodată de prietenii mei, iar credința mea în ei a mers, cred, pînă la capăt, atunci cînd am putut să le recunosc și să le accept și greșelile sau derapajele, ca făcînd parte din condiția umană. Și pentru că e la modă să vorbim despre dosarele CNSAS aș putea accepta că unul dintre prietenii mei a semnat la un anumit moment un contract cu Diavolul; am acceptat și cînd am aflat că unul dintre prietenii mei  este gay ... pot să ascult argumente și să înțeleg motive, pot să accept, nu să iert, pentru că a ierta nu este un atribut omenesc. Poate tocmai pentru că am ajuns la vîrsta la care nu-ți mai faci prieteni, încerci doar să-i păstrezi pe cei pe care-i ai.
Pînă nu de mult, nu știam unde să caut rădăcinile acestui atașament total și poate straniu, gata să treacă de orice limite, față de oamenii pe care-i numesc prieteni, cu atît mai mult cu cît, nu de puține ori, am fost privită cu superioară indulgență pentru vederile pe care le exprimam.
De curînd am găsit însă un fragment dintr-un interviu al lui Ion D. Sîrbu și am înteles, așa cum am înțeles și alte trăiri și convingeri care-mi păreau a fi în mine ca o zestre genetică.
M-am născut și am crescut într-o colonie minieră, aceeași în care a trăit scriitorul și abia acum înțeleg că acolo, am respirat cu toții, nu numai cărbune ci și solidaritate umană.
Dar să-l ascultăm pe Ion D. Sîrbu:
’’Acum, la bătrânețe (scrie în 1985, n.n.) pot să afirm fără să roșesc, că am avut noroc în ceea ce privește prietenii și prieteniile. Din naștere, și datorită copilăriei mele petrecute într-o severă colonie minerească, am crescut cu acest talent de a avea, de a păstra (cu orice risc)și de a nu trăda niciodată o prietenie. (...) Pentru mine ortac înseamnă un contract de destin, de viață și de moarte. Dar pe front, în tranșee, sau în barăcile prizonieratului, se legau asemenea atașări sufletești totale...’’
Un scriitor este o investiție a limbii acestui pământ – interviu realizat de Elena Ștefănescu, ’’Suplimentul literar și artistic al Scânteii Tineretului ’’ 1985.




video