Ion D. Sîrbu - ''Condiția intelectualului'' - ''Jurnalul unui jurnalist fără jurnal''

Condiția intelectualului. Intr-un studiu scris în 1945, încercam , prin mijloace simple, eseistice, să aplic cele cîteva puncte de reper, privind starea de luciditate a conștiinței, stărilor confuze și dramatice ce au urmat anilor cumpliți de război și după 23 August. Dacă bine îmi aduc aminte, stabileam atunci patru sau cinci condiții sine qua non ale condiției intelectualului (real sau visat).

A fi intelectual (nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate) înseamnă:

-          În primul rînd, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce privește esențialul a ceea ce se întîmplă în jurul său;

-          - de a fi liber în gîndurile, ideile, valorile, actele sale. Adică capabil de a opta dezinteresat, fără mînie sau prejudecată , pentru soluția cea mai bună, nu pentru el, ci pentru poporul din care face parte, și nu în prezentul imediat, ci privind, cît se poate, înainte, spre un viitor ce se poate deduce logic, sociologic, moral, politic din premisele ce le are în față;

-          De a fi și a rămîne, neabătut, un soldat curajos al valorilor-scop (Adevărul, Binele, Frumosul ), pentru ca ele să nu fie ucise sau mișelește  înlocuite de valorile de mijloc: economicul, politicul, utilul imediat și ieftin;

-          - de a nu pierde dragostea față de poporul de jos, față de realele sale valori și nevoi, în cadrul unui socialism-moral ferit de partide sau politică de arenă;

-          - de a considera istoria patriei tale fără complexe (de superioritate sau inferioritate), fără ură sau răzbunări, în cadrul unei lucide detașări atît față de naționalism, cît și față de cosmopolitismul mânios sau dogmatic.

(‚’’Un tiran ca Hitler sau Stalin, nu poate fi considerat intelectual’’, scriam eu în sus amintitul ’’studiu’’, fapt pentru care Negoițescu a refuzat să-mi publice, de frică, eseul meu în revista proaspăt născută a Cercului Literar de la Sibiu, 1945 ).

Citate din Jurnal ... http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Ion+D.+S%EErbu&d=Jurnalul+unui+jurnalist+f%E3r%E3+jurnal

Teatrul Ion D. Sirbu din Petrosani 

Ion D. Sîrbu – ’’ARCA BUNEI SPERANȚE''

’’Beau ca să pot ierta; beau ca să pot cere iertare. Beau ca să pot iubi; beau ca să pot spune că iubesc. Beau ca să suport mai ușor că nu sunt iubit; beau ca să am un motiv că nu sunt iubit. Beau ca să înțeleg și să fiu înțeles - și mai ales, că neînțelegînd în întregime, să par a fi un neînțeles; ... și mai beau fiindcă uneori mi-e frică și nu am curajul de a suporta frica. Beau fiindcă, dracul știe cum, sunt mereu la început, și, totuși, mereu am sentimentul că totul e sfîrșit.’’

ID Sîrbu – ’’Fișe pentru Iafet, Obligația morală – Din confesiunile unui dramaturg’’



Stagiunea din 1969 - 1970 a Teatrului Tineretului Piatra - Neamt, în al cărei program găsim ARCA BUNEI SPERANȚE  - Ion D. Sîrbu




http://www.teatrultineretuluint.ro/stagiuni/1969.1970/05.html



Revista TEATRUL din 1984 ... la pagina 13, Alice Georgescu semnează cronica spectacolului Arca bunei speranțe de Ion D. Sîrbu.

Arca bunei  speranțe  este o parabolă dramatizată. Autorul îi zice ’’dramă în trei acte’’ și specifică: ’’acțiunea se petrece în zilele noastre’’. Dar cine, citind numele personajelor (bătrînul Noe, bătrîna Noa, Sem, Ham, Iafet) are timp să-l creadă? [ ... ] La bordul Arcei  - ’’vas ultramodern, amestec de transatlantic și distrugător’’ -  se află Noe, cu soția sa, Noa, cu cei trei copii ai lor, Sem, Ham și Iafet, bineînțeles, alături de încărcătura semințiilor zoologice ale legendei. [ ... ] Iafet este arta, poezia, este aspirația spre absolut. Este libertatea care caută o eliberare din paradoxurile de forță ce le reprezintă cei doi frați mai mari ai săi, adică dilema tragică a lumii de a trebui mereu să fie licitată, fie de un tiran fără scrupule, fie de un tehnician ce nu se gîndește decît la arme și distrugere. Pe Arcă, Iafet ar trebui să răspundă de comunicațiile acesteia cu ... universul. Dar nimeni, de nicăieri nu răspunde apelurilor sale disperate. Ajutorul nu poate veni decît din adîncimile sufletului său bolnav – dar mai ales din această unică și imensă forță care este dragostea dintre un bărbat curat și o femeie bună. [ ... ]

Arca bunei speranțe ne vorbește despre viață și moarte, despre om și despre ucigătoarele lui  visuri, spaime, cu accentul caracteristic al eternității.

( N. Carndino, Iafet nu trebuie să moară!, în vol. Arca bunei speranțe. Teatru comentat, București 1982)

Arca bunei speranțe - teatru radiofonic ... audiție plăcută !

http://www.trilulilu.ro/motanyc/f65d871a8f9d88

  

''Motivul spiralei'' Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

Cu adevărat, Ion Dezideriu Sîrbu trebuie administrat în doze mici ... în fiecare zi, un cuvînt, un gest, un fapt, mă duce cu gîndul la una dintre scriiturile sale ... extrem de actual, scriitorul este prezent în viața de toate zilele pentru că, așa cum bine spunea, nimic din ce-i românesc nu-i este străin ... de fiecare dată cînd am citit sau recitit una dintre cărțile sale, am studiat de fapt ... am citit cu creionul în mînă, am făcut notițe, am simțit că mă voi întoarce, mereu și mereu la cuvintele lui, la cărțile lui ...

Îmi amintesc cum m-a fascinat cînd am citit prima oară despre spirală, ... cerc se-nchide, cerc se deschide ...

''Motivul spiralei'' 

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

 <<Cerc se-nchide, cerc se deschide. Obsesia morfologică a culturii noastre, care sufletește ( ca stare și alinare afectivă ) poate că se ondulează în spațiul deal-vale, bine-rău, noroc-nenoroc, ca destin și ființă, ca rost și devenire spre moarte, are cu siguranță drept emblemă și simbol spirala orizontală, ce se închide într-un singur punct. Ține Olimpia acasă, în bucătăria ei, câteva blide de Oboga, frumos smălțuite. Singura decorație a acestor farfurii bine arse este o linie subțire ce se închide într-o spirală de o mare discreție și finețe. De departe, pare că e vorba de cercuri concentrice. Dar nu: ceea ce ni se arată ca o întîlnire de nevăzute planete în jurul unui buric sacru nu este decît fie ieșirea din neantul acestui punct misterios și alergarea calmă spre neantul unde se termină fundul farfuriei, fie sosirea din neantul infinit și înscrierea pe o melcoidă înșurubare, din ce în ce mai mică, spre miezul unde obosește penelul olarului sau răbdarea Deusului oțios. Din paleolitic, această spirală e prezentă, mereu prezentă: șarpele frumos încolăcit, dar al cărui cap nu se vede, și nici coada. Sentimentul paralel al fatalității ce ne învîrte în cerc, dîndu-ne iluzia veșnicei întoarceri, dar de fapt mânându-ne pe o subțire cărare spre nu știm unde ... >>

Farfurie de Oboga  

             

                          Scara in spirală dublă de la muzeul Vatican

LUMEA despre ION D. SÎRBU, MONICA LOVINESCU

LUMEA despre  ION D. SÎRBU,  MONICA LOVINESCU

S-a scris, desigur, în presa literară, despre romanul postum în două volume al lui I: D: Sîrbu, Adio, Europa !  [...]

Nu îndeajuns însă pentru a sublinia situația aparte a romanului: e al doilea manuscris ieșit din sertarele atât de goale ale scriitorilor români. Primul, Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana [...] ținea mai curând de o fabulă kafkiană. Al doilea, semnat de Ion D. Sîrbu, se dezbracă de precauția, elementară a fabulei. Adio, Europa ! dă direct seama de tragedia tării sub ocupație străină și apoi aparent-autohtonă. [...] Original este romanul lui I. D. S. și prin ignorarea superbă a modelelor. Un torent nu ține seama de limite, de maluri, se revarsă. Narațiunea revine aici la funcția ei primordială și înlocuiește mitul ( vezi obsesia lui Mircea Eliade), restituind astfel realității dimensiunea sa abisală. [...]

Pentru tragicomedia din Adio, Europa !  (deriziunea și grotescul enorm, în loc să diminueze tragicul, îl întăresc și îl întristează, dând o coloratură elegiacă și satirei celei mai dezlănțuite), autorul ne oferă mai multe referințe sau chei. Începând cu numele naratorului: Candid. Personajul sau simbolul voltairian e pus acum la încercări, cazne și inițieri pe care nici cu gândul nu și le-ar fi putut închipui în încă-omenescul secol cînd văzuse lumina tiparului. Iar lămuririle optimisto-leibniziene ale lui Pangloss nu pot fi nici ele imaginate în Isarlîcul de turcești dizgrații unde se petrec acțiunea și exilul lui Candid, fost pușcăriaș și viitor ’’nebun’’, client al spitalelor psihiatrice ’’speciale’’. Turcizarea locului, ca și a titulaturii deținătorilor puterii, nu reprezintă aici camuflajul obișnuit din romanele tipărite sub regimul comunist, cînd spre a se pomeni de tarele prezente se evada către alte timpuri sau orizonturi. In Adio, Europa !, e descris clar și fără aluzii comunismul, chiar dacă Moscovei i se mai spune și Înalta Poartă. E, poate, doar un semn al stratificării de ’’turciri’’, întărind transcrierea balcanică a experimentului. Comunismul, ca demonologie, este însă surprins în esența lui, fața de care ’’pașalâcurile’’ noastre anterioare pălesc (acum drept bir se cere firea omului, nu doar bunurile sale).

... Candid nu e Seherezada, dar numai prin povestirea neîntreruptă el și toți cărora li se dă cuvântul (când îl iau nu se mai opresc) se mai pot, dacă nu mântui, cel puțin elibera de o povară. Momentan, deoarece toate Seherazadele vor sfîrși, în cele o mie și una de zile ale impilării degradante, prin a cădea sub iataganul călăului. Funcția soteriologică a povestirii e tot timpul prezentă [...].

O mie și una de nopți, deci. Dar și Țiganiada, grotescul ei dovedindu-se iarăși, neîncăpător pentru un prezent ce nu mai poate fi satirizat, deoarece se prezintă el însuși ca o satiră ce nu mai suportă adăugire. [...]

Poate că, dacă ne-ar fi fost dat să citim romanul lui Ion D. Sîrbu atunci cînd a fost scris, în întunecimile din 1985, ne-am fi mirat cu toții mai puțin de malformațiile post-decembriste, am fi fost mai pregătiți. Nu e însă niciodată prea târziu: orice diagnostic bine pus oferă șansa unei terapeutici adecvate, lectura acestui roman putând reprezenta un prim pas spre realcătuirea unui popor. Iar în literatura noastră el ar putea ocupa un loc asemănător Maestrului și Margaretei de Bulgakov în cea rusă.

Monica Lovinescu, Adio, Europa !,  în vol Insula șerpilor. Unde scurte. VI, Ed Humanitas, București, 1996.

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

<< Mă îndoiesc că ’’angoasele existențiale’’ (noi le naștem, occidentalii le botează) sunt cauzate de anume dereglări ale sistemului nostru neuropsihic: mai degrabă aș fi înclinat să presupun că, așa cum anumite cristale sau metale, cînd trec printr-un fascicul special de radiații sau printr-un cîmp încărcat de electricitate, primesc anumite calități speciale (se adună sau se destramă), calități pe care le pierd de îndată ce ies din mediul respectiv, tot așa și ființele umane au locuri, ceasuri, situații cînd devin mnemoactive și moirante. Iși amintesc brusc, văzîndu-și înainte soarta ce le așteaptă.  A povesti – așa cum au făcut-o Burra și Winter – ar fi singura metodă (menschliches, azlu menschliches ) prin care dăm viață prezentului mort; prin care legăm trecutul de viitor, transformînd curgerea și devenirea timpului în luciditate și stare pe loc. ’’Să povestim, să povestim, fără încetare să povestim!’’ – acesta era ordinul seniorilor din celulă, pivniță sau baracă. Povestirea, ca act de memorie și creație, constituie singurul remediu prin care, folosind lăuta bătrînă a limbii materne, dizolvăm granițele dintre vis și realitate, dintre frică și pieire, dintre je și moi, eu și mine.

... începeam să întrevăd cauza pentru care nu reușeam nicicum să facem vreun film mai bun: fiindcă, tare mă tem, popoarele care povestesc nu au nevoie de imagine. Imaginea e o formă primitivă, naivă, surogată,  a imaginației. Un Sindbad arătînd fotografii, un Ulise proiectînd pentru Penelopa instantanee din război și pace, un Creangă tăcut, combinînd colaje Eastman-color despre satul copilăriei – toate acesteea reprezintă un uriaș salt spre o civilizare a cuvîntului pe care noi, din fericire, sau nefericire, încă nu am reușit al face. Între un neamț sau un american întors din Japonia, cu o mulțime de filme în traistă, și un nenea oarecare scăpat dintr-o audiență la Ilderim sau Osmanescu, diferența e încă uriașă: primii arată ce au făcut, pe unde au umblat, cel din urmă povestește. Cel mai bine am văzut pe front această diferență: pe un neamț, dacă-l întrebai de e însurat, de are copii, acesta își scotea portofelul ascuns și-ți arăta una sau mai multe fotografii. De familie. Pe un alutan, de-l întrebai același lucru, acesta începea să-ți povestească. Despre. Putea să-ți povestească zile întregi, mereu altfel, cu alte multe, tandre sau ridicole amănunte despre acel ghem de memorie și dragoste ce îl avea ascuns în inimă. >>

I. D. Sîrbu, Traversarea cortinei

''... Călătoresc pe clasa a doua, ca să fac o baie în acest mod foarte levantin de a comunica; oamenii nu pot să nu-și povestească ale vieții valuri, cu excepția Ardealului de Nord ( în trenurile de aici se mîrîie și se înjură numai ), în Moldova, Oltenia se povestește și se rîde. Țin minte frontul; dacă întrebai un neamț de este însurat, el scotea o fotografie de familie și ți-o arăta, explicînd pe scurt legenda ei; asta e Mama, asta e Nevastă-mea, aceștia sînt copiii. Atît. Dacă întrebai un oltean ( sau chiar mărginean ), nu avea fotografie, dar era în stare, zile întregi să-ți povestească mereu și mereu altfel despre acest pumn de amintire de sub inimă. Cineva spunea că va trebui să avem și un cincinal în care să ne povestim totul; fiecare, fiecăruia, sine ira et memoria. ( ... ) Liberalismul luminat al Europei( din bibliotecile citite de noi) este un fenomen de miracol și unicitate; dogmatismul fanatic și cruzimea circumucigașă este categoria ce stăpînește azi lumea; sînt îngrozit de ce se întîmplă în Liban, de ce sînt capabili evreii, de ayatollah, de brigăzile de stînga și de dreapta. Am făcut războiul (trei ani linia I), dar eu, fără să fi fost un creștin habotnic, din instinct kantian, nu am tras niciodata cu pușca. Am avut onoarea sau presimțirea că Arma Modernă ( o sabie e altceva; doi inși se bat cu arme egale), un pistol mitralieră e sfîrșitul Comunei din Paris și al atacului Palatului de Iarnă. O grupă de pușcași marini sau un comando bine instruit poate ține în loc întreaga Internațională a II-a (asta era vorba tatălui meu). Jandarmul înarmat, spunea tot el, este dușmanul de moarte al clasei muncitoare. (...) Cred că voi scrie, acum că am terminat podul meu peste Drina (mereu simt invitația ta de a citi pe acest mare scriitor sîrb Yvo Andrici), cred că mă apuc (am și un contract față de o editură) să scriu o carte despre tatăl meu, un proletar biedermayer, de o mare cinste și naivitate. Cartea se va intitula ‚’’Portretul tatălui la bătrînețe’’ și o voi scrie exact la vîrsta la care tata a murit de dorul meu (67 de ani), în 1961.''

1 sept. 1985 scrisoare către Virgil Nemoianu în vol Traversarea Cortinei
Memorialul Ion D. Sirbu

Zîmbete de copii în curtea lui Ion D. Sîrbu, la Petrila

''Zâmbetul copiilor, al fecioarelor, al martirilor, al marilor portrete etc. Este o taină, o stare de grație. O mini-revelație teofanică sau paradiziacă.

Nu derivă și nu premerge râsul. (sub-râs: sous rire. ) Zâmbetul diplomaților, al policiticienilor, al șefilor de tot felul, zâmbetul,  ’’de serviciu’’, cel mandarinal sau episcopal e cu totul altceva. Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar, de necivilizație: nu râdeau decât de lucruri inferioare, în locuri și situații inferioare, doar la bucătărie sau în cercul foarte intim al concubinelor sau curtezan elor. Indienii, care nu cunoșteau râsul, au stabilit totuși, protocolar, diferitele grade de râs:

-         Surâsul mic (doar genele se ridică);

-         Hasita (se arată dinții);

-         Ougahasita (râsul cu lacrimi);

-         Atihasita (râsul cu mîinile pe burtă).

 Râsul politic, oficial, se pare că este un simplu zâmbet, hasita: se arată dinții. Sufletul e absent.''

Ion D. Sîrbu – ’’JURNALUL UNUI JURNALIST FĂRĂ JURNAL’’

Decalog în dialog: Ion D Sîrbu şi Octavian Paler

Octavian paler - Decalog






Decalogul Savării Publice, Ion D. Sirbu - ''Jurnalul unui jurnalist fără jurnal'':

                                                       

·          ´´Să nu mai mințim, să nu ne mai mințim.

·          Să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm.

·          Să nu mai furăm, să nu ne mai furăm.

·          Să nu mai aplaudăm.

·          Să nu ne mai închinăm la nici un portret.

·          Să curățim de rele apele, pămîntul, cuvintele.

·          Să iubim copacii și animalele ca pe noi înșine.

·          Să dezgropăm adevărurile adevărate.

·          Să nu ne mai fie rușine că suntem; în clipa morții să 
          avem dreptul să spunem:  <<Am fost atît cît m-ai
          lăsat Tu să fiu>>.´´

   

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Octavian Paler despre I. D. Sîrbu in Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache

Vă spuneam la ultima noastră întrevedere că mă simt bine, confortabil, cu trecutul meu, dintr-un punct de vedere. N-am făcut, să zicem , nicio porcărie, nicio ticăloșie. Pot să mă uit liniștit în oglinda retrovizoare. Ei bine, nu mă mai simt la fel de ’’confortabil’’ după ce am citit prima parte a cărții dumneavoastră despre Ion D. Sîrbu. Cea consacrată vieții.

Recunosc: știam doar vag cum a arătat viața lui Ion D. Sîrbu. Și nimic despre opera lui. Nu i-am citit, spre rușinea mea, nicio carte. O voi face de-acum înainte. Dar vă mărturisesc că imaginea, fermă și limpede, pe care o impune cartea dumneavoastră m-a impresionat. Mai mult: m-a pus pe gînduri. Nu-mi închipuiam că o asemenea biografie a fost posibilă în România, intr-o vreme cu atîtea derapaje. Convingerile mele despre legăturile noastre cu Miorița sunt, cumva, zdruncinate acum. Așadar s-a putut! A existat cineva care a reușit , de dragul unor principii, să nu trăiască „melcoid”, cum zicea Sîrbu; cineva care  a preferat un eșec exemplar unei cariere de ”acomodat”. Și asta unde ? Intr-o țară unde ratarea e nu numai deplînsă. E socotită „o prostie”.

Nu mai sunt sigur, acum, că experiența mea de viață merită vreun interes. Viața unuia ca I. D. Sîrbu e, realmente, un „roman”. A mea e de tot banală. Am avut o adolescență ternă, cu aventuri romantice închipuite și ușor ridicole. Am trecut printr-un război fără niciun cutremur interior, hoinărind pe la Polul Nord și pe la Polul Sud într-o încăpere bine încălzită. Dramele țării mele nu m-au afectat, cu excepția diktatului de la Viena. Am descoperit că rușii au intrat în România abia cînd ei au ajuns în Lisa, iar în anii următori am fugit de capcanele vreunei implicări, preferînd să  „reabilitez” Evul Mediu. Mitologia mea e mică, egoistă, la nivelul Lisei și al străzii Tufelor de dincolo de bariera „Bacchus”. Dacă o compar cu violenta angajare a lui I. D. Sîrbu, mă simt jenat. Eu am fost nu numai prea „cuminte”, ci și prea puțin tînăr, dacă socotim tinerețea  nu doar o vîrstă, ci și o stare de spirit. Adevărul e că nu m-am revoltat, în toată tinerețea mea, decît prin abținere, prin refuz, prin eschivă. Poate nu e o pură întîmplare că am luat cunoștință foarte tîrziu de atmosfera postbelică în care alți oameni se aprindeau, se delimitau, trădau ori își pregăteau pușcăria, ca I. D. Sîrbu. Tot ce am îndrăznit a fost să nu vreau să cobor sub o anumită limită și să mă folosesc de pretexte pentru a putea șopti, măcar, ceea ce nu era îngăduit de cenzură să strigi. M-am dus pînă la Seneca, făcîndu-i rechizitoriul într-o scrisoare din Scrisori imaginare, ca să denunț colaborarea cu demența. M-am folosit de masca lui Galilei ca să spun ce gîndeam despre inchiziții și m-am retras pe un peron de nicăieri ca să pot fi actual fără riscuri majore. Mereu baricadat în grija de a nu fi prins sub tăvălug.

Și ar mai fi ceva de recunoscut. N-am fost în stare, probabil, de mai mult. Dacă aș lua-o de la capăt, nu cred că aș schimba lucruri esențiale. Aș rămîne un „rac”.Vă spuneam că am lăsat jurnalul A doua poliție să se acopere de praf în vreun sertar uitat fiindcă nu mă atrage să-l recitesc ( în caz că mai există pe undeva ). Acum pot să fiu și mai explicit. Prin anii ’80, după ce am fost dat afară de la „România Liberă” și am avut „tupeul” de a refuza toate ofertele care mi s-au făcut de reinserție în „sistem”, eram foarte mîndru de poziția mea. După ’89, această mîndrie s-a ofilit, treptat. Iar acum mi se pare de-a dreptul bovarică dacă o compar cu realitățile trăite și asumate de I. D. Sîrbu.

Daniel  Cristea – Enache   Convorbiri cu Octavian Paler

I. D. Sîrbu: Adio, Europa !

''Ai fi, îmi spune Lizi, un fel de scriitor nenorocit ce debutezi mereu (fără succes), un socialist fără ideologie și program, un creștin fără confesiune, un filozof fără ''sistemă'' și memorie, un semicetățean tolerat, transilvan refuzat la Cluj, dar neasimilat în Oltenia, un biet român austro-ungar, un filorus antistalinist, un biet comunist contemporan cu fluturii și cu Iosif din Arimatheea, un estetician est-ethic, un liberal îndrăgostit de lanțuri, un sindicalist de unul singur; un neamț anti Willy și antiBrandt, un fel de Don Juan actualmente eunucat de memorie sexuală, un proletar plin de lumpen-diplome universitare, un miner fără lampă și mască de gaze, un miniSocrate ce nu a văzut Atena și nici cartelă de cucută nu are ...'' 

Lumea despre Ion D. Sîrbu, Daniel Cristea-Enache

De la Petrila la Petrini. Viața lui Ion D. Sîrbu în

Pe 17 septembrie 1989, Ion D. Sîrbu se elibera, prin moarte, de chinurile și umilințele unei boli necruțătoare ( cancer la gît ), trecînd împăcat, ba chiar iluminat spre ’’Otopenii de dincolo’’. Acolo va fi fost așteptat cu nerăbdare de vechii lui dascăli și prieteni, care, agitînd stegulețe îi vor fi strigat în cor : *Bine-ai venit, bufonule Gary !* Este modul în care Ion D. Sîrbu alege să vorbească despre propriul sfîrșit. Exact ca un bufon, rîzînd, fără griji, de tot ceea ce pe oamenii obișnuiți îi înspăimîntă, el își privește de sus moartea și o ridiculizează printr-o politizare sui-generis. A muri nu e altceva decît a zbura cu avionul prezidențial spre aeroportul celest, ’’a ateriza’’ acolo ( deși din punct de vedere strict etimologic, este o imposibilitate să aterizezi în altă parte decît pe Pămînt) și a face cu mîna, într-un gest tovărășesc-jovial, din capul scării... Pentru ultima oară în viață, Gary face haz de ( cel mai mare ) necaz, găsind puterea și priceperea de a spune încă o glumă: cea de pe urmă.

Sub gesturile deșuchiate ale bufonului se ascunde însă o mare demnitate. Bolnavul incurabil, chinuit periodic cu citostaticele ’’salvatoare’’, în loc să -și exhibe suferințele reale, își pune imaginația la lucru și creează încă o poveste, o nouă ficțiune, de o logică fără cusur, dar cu termenii inversați. Nu moartea este o nenorocire, cum sîntem obișnuiți să credem, ci viața, cea atît de prețuită, e un șir de nenorociri. Să ne întristăm cînd, în sfîrșit, i se pune capăt ? A muri înseamnă a reveni acasă, la ai tăi, dintr-o ’’vizită de lucru’’ cam obositoare, solicitantă, cam lungă: viața însăși. Jongleria aceast uimitoare îl ajută pe cercetător ( ... ) să privească mai detașat viața lui Ion D. Sîrbu.

UN OM DIN EST , Daniel Cristea-Enache   

Lumea despre I. D. Sîrbu

Ion D. Sîrbu este, indiscutabil, marea revelație a literaturii noastre de după 1989. Adio, Europa ! și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal reprezintă suprema ( deocamdată )răzbunare a libertății de spirit autohton pe experimentul comunist hărăzit acestei părți de lume. Mia de pagini a acestui roman intitulat inițial La condition roumaine rezumă delirant și ludic o epocă ți-o lume într-un paradoxal și copleșitor amestec de Kafka, Ilf și Petrov, de Nietzsch și Gogol, de Caragiale și Cioran, fiind nu doar oglinda nastratinesc-reflectantă, monstruos-ubuescă a fanariotismului ceaușist, dar și o crudă ipăostază a esenței carnavalului românesc. Adio, Europa ! este o sumă de situații epic-teatrale-sociologice de suculență realist-absurdă prin care Isarlîkul ( Craiova ) devine omphalosul unei Românii de bîlci fantast, de pitoresc amarnic și crud pînă la visceralizare.

Dan C. Mihăilescu postfață la Adio, Europa !