Povestea unui pisoiaş, sau despre Arca lui Noe şi Crăciun
In urmă cu ceva timp în scara blocului în care locuiesc a apărut un pisoiaş, nu ştiam cine este, dar era tare blând şi cuminte; am deschis uşa şi imediat a vrut să intre în casă, părea obişnuit să facă asta. Iubitoare de pisici cum sunt mi s-a rupt sufletul cînd pisica mea, o doamnă aristocrată ce se apropie de venerabila vârstă a maturităţii, are 17 ani, a făcut un categoric “Câh” către musafirul din uşă. Dar ... ea este doar o pisică, iar eu, în ciuda convieţuirii îndelungate cu ea, n-am reuşit să învăţ limba pisicească şi nu-i pot explica faptul că un orfan nu-i ameninţă cu nimic situaţia de stăpână a casei; poziţia ei nu mă miră aşadar, cu atît mai mult cu cît, atunci cînd este vorba de animale şi oamenii se împart, belicoşi, în două tabere gata de război civil: prima tabără nu iubeşte, categoric, nici un animal, cea de-a doua se declară zgomotos ”iubitoare de animale”, iubindu-şi însă doar animalele proprii, de mare rasă şi pedigri, gata oricănd să dea afară în frig, cu o lovitura de picior, orice orfan calificîndu-l drept vagabond şi derbedeu.
De departe pisoiaşul vărgat nu era aşa ceva şi în mod evident nu ştia să se apere ... era prea prietenos, blînd şi încrezător în oameni, jungla era ceva necunoscut pentru el.
Am aflat că venea să mănînce la magazinul pentru animale din colţ şi noi încercam să-i oferim un pic de mângâiere şi un strop de lapte cald. Cine ştie ce se întîmplase cu stăpînii lui!
Intr-o zi însă inevitabilul s-a produs ... un şofer al iadului n-a pus piciorul pe frână pentru un biet pisoi şi l-a lovit! Probabil la fel ar fi făcut şi cu un om !!!
L-am căutat în zadar ... două seri am adormit cu greu gândindu-mă la acel sufleţel despre care nu mai ştiam nimic ... era oare în raiul pisicilor sau se stingea cine ştie unde, în ger, temîndu-se să se mai apropie de oameni ...
Până într-o zi, cînd am aflat că venise ... şontâc, şontâc, cu o lăbuţă ruptă în accident, se întorsese la magazinul pentru animale, ştia că acolo găseşte alinare ... şi pe bună dreptate ... a fost preluat de doctoresele de la cabinetul din vecinătate, „Ingerii lui Charlie” pentru motănelul tigrat.
Acum e la adăpost, îi e cald şi bine, mă duc din când în când să-l văd, urmează să fie operat la lăbuţa ruptă şi castrat ... apoi însă, are nevoie de stăpâni şi de o casă pentru totdeauna ...
Poate nu-i scriam povestea dacă nu era decembrie şi nu era Crăciun ... Doamne, Doamne a spus că în Arca lui Noe trebuie să fie din toate animalele cîte două, adică EL le-a făcut şi pe animăluţe şi a vrut să aibă locul lor pe Pământ, EL n-a vrut să împărăţim doar noi, oamenii acest Pământ ! Atunci înseamnă că există şi un Crăciun al animalelor şi trebuie ca Moşul acesta să-i aducă un stăpân motănelului tigrat ... altfel nu este dreptate în lume!
Şi iarăşi poate nu vă spuneam povestea dacă nu mi s-ar fi întîmplat de curînd şi mie ... am avut doi cîini, Bobi şi Roni ... Roni s-a îmbolnăvit şi, cu toată durerea din suflet, am fost nevoiţi să-l adormim ... după plecarea lui Roni, foarte repede, am aflat tot de pe net că Zeta, o căţeluşă lup alsacian, este pentru a doua oară orfană ... am adoptat-o pe Zeta, acum este fericită şi veselă ... dovadă că se poate ...
Motănelul tigrat a primit de la Doamne Doamne a doua şansă ... acum trebuie să primească, de la noi, o familie!
Spuneţi şi voi mai departe povestea aceasta, poate Moş Crăciun îşi va întoarce chipul spre motănelul tigrat, sau, mai simplu, poate nişte părinţi vor vrea să le dăruiască copiilor un motănel cu o poveste despre magia Crăciunului şi despre dragostea de animale!
