Acasa la Sarbu, acasa la mine. Cuvintul cu care am inceput.

Acasa la Sarbu, acasa la mine. Pulbere de suflet


  
Cind Ion Barbu mi-a spus ca trebuie sa scriu in  Nirvana Domniei Sale, numarul patru, m-am speriat. Cind n-ai mai scris de foarte multa vreme decit pentru ochii tai, e greu sa te decizi dintr-o data sa o faci. Cind cineva iti cere sa scrii si accepti, iti asumi o foarte mare responsabilitate. Cind trebuie sa scrii in Nirvana lui Ion Barbu, este o uriasa aventura sa accepti … pentru ca este Ion Barbu, si pentru ca este Petrila lui si a Iui ID Sirbu. Am acceptat pentru ca numai gindul de a o face imi facea inima sa o ia razna intr-un mod incontrolabil, dar mai ales pentru ca am trait in vara asta un miracol, numit intoarcerea la Petrila. Obisnuiesc sa spun despre mine ca sint colonista, chair daca unii imi spun capitalista pentru ca traiesc in satul cu ministrii, cum imi place mie sa-i spun; in realitate, m-am nascut intr-o colonie, nu in Ferdinand ci in colonia miniera din Petrosani, dar la numai citiva ani, am emigrat in petrila. Aici aveam sa cunosc cei mai frumosi ani ai copilariei mele; caci, asa cum spune Sarbul nostru, “…copilaria este o virsta de aur. Ea nici nu e virsta, ci un fel de vesnicie si nemurire. ( Vesnicie in rezumat, nemurire cu termen redus )” si tot el spune ca nimeni nu-si poate uita copilaria. Nimic mai adevarat intre adevarurile lumii. 
Mi-am petrecut aici,primii ani de scoala, pe care eu ii numesc cei 7 ani de acasa, anii mei cei mai frumosi si cei mai bogati, la scoala nr 1 astazi scoala memoriala ID SIRBU. Nu l-am cunoscut pe ID Sirbu in copilaria mea, din pacate. Mai tirziu aveam sa gasesc in biblioteca parintilor mei, Povestile petrilene, sa le citesc cu placere si uimita naivitate si s-a le iau cu mine.
Am plecat din Petrila la sfirsitul scolii, iar de atunci, intoarcerile mele in orasul copilariei, au fost doar furate plimbari singuratice, melancolice si din nu stiu ce motiv, nimanui marturisite. Am plecat cu un noian de vise si asteptari, viata mi-a oferit ce-a vrut sau ce-a avut, am trait si bune si triste, carora le-am facut fata amintindu-mi in momentele cele mai grele, ca undeva in sufletul meu sint copilul din Petrila.D
Dupa 40 ani, in primavara aceasta, drumurile mele au inchis un cerc: m-am intors la petrila si nu singura ci impreuna cu toti absolventii din anul 1970 ai scolii noastre, astazi memoriala ID Sirbu: cei care sintem si cei care s-au grabit sa treaca dincolo, dar cu siguranta de undeva de acolo ne-au insotit; dupa 40 de ani, 40 de oameni am facut posibila, o minune fara precedent, o intilnire cum n-a mai fost vreodata. Nu e usor sa te intilnesti dupa atita timp, miracolul a fost ca dupa primele vorbe schimbate, totul s-a petrecut in mod incredibil ca si cind ne-am fi despartit ieri; toate obstacolele au cazut, s-au ridicat punti si ne-am intors in copilarie cu aceleasi jocuri, ginduri si cuvinte; a fost cea mai frumoasa lectie de dragoste si modestie si a trebuit sa o primesc de la „copii din Petrila”...pe care nu credeam sa-i regasesc vreodata si mai ales sa-i regasesc la fel de buni, de calzi, de ei insisi...si m-am gindit ca pe noi, cei care am trait acolo ne leaga definitiv si definitoriu, urletul sirenei si lacrimile vaduvelor la poarta minei, care reprezinta probabil prima si cea mai profunda amintire inscrisa in mostenirea genetica a fiecaruia dintre noi...
Intorcindu-ma am realizat cit de mult timp mi-a lipsit locul acesta. Ion Barbu mi-a spus intr-o zi, atit de frumos, cind l-am intrebat de ce sintem indragostiti ireparabil de Petrila, de pamintul acesta binecuvintat de Dumnezeu si uitat de oameni, ca Petrila noastra nu este aici, ci ... atunci. Am inteles ca eu iubesc neschimbarea si neclintirea Petrilei…Petrila nu este nici sat, nici, comuna, nici oras… este colonie, spune ID Sirbu; eu cred ca petrila este o stare de spirit. Sintem mai multi cei indragostiti ireparabil de Petrila...de pamintul acesta binecuvintat de Dumnezeu si uitat de oameni. Pentru mine Petrila inseamna leagan, stabilitate, radacini...inseamna ...acasa ! Este singurul loc din lume care-mi aduce lacrimile in ochi, ori de cite ori ii aud numele rostit.
Si mai cred ca eu am plecat de acasa avind in bagaje aceasta stare de spirit, asa cum Napoleon Bunaparte , vorba lui Sirbu, avea bastonul de maresal in tolba. Imi place sa spun despre mine ca sint un om fara cei sapte ani de acasa, pentru ca atunci cind am plecat i-am lasat acasa, la Petrila si-am trait cu dorul de ei asa cum am trait cu dorul de Jiu, de floare, de munte, de nedeie. Acum insa, in mod miraculos, ca in povestile lui Sirbu, Petrila m-a chemat acasa. Am simtit chemarea adincului, pentru ca atunci cind te apropii de inima pamintului nu mai poti trai mult timp departe, o data si o data te cheama inapoi. Se spune ca atunci cind ai atins inima unui om, nu te mai poti desparti de el niciodata. Eu am atins cu miinile si sufletul inima Petrilei si-am inteles ca oricit de departe as pleca ma voi intoarce cindva, cu siguranta, acasa pentru ca aici, acasa, totul este poveste. Am simtit ca aceste cuvinte trebuie spuse si nu oricum si nu oriunde ci acasa la ele, la Petrila.