Ion D. Sirbu - Traversarea cortinei

Se apropie ziua morților, mă voi duce la Petrila ...

să îmi văd locul de veci, voi aprinde aici, în acest bîlci al deșertăciunilor, cîteva lumînări duiose; din fericire, mă simt bine ( ... ), meditez ( transcendent, imanent, permanent-repetent ), scriu cu zor la Candidul meu care va fi o Balcaniadă, ce mi-e un veac de singurătate, ce mi-e alt veac de colectivă, literatură bună să iasă; mi-a plăcut mult ce mi-a spus un popă de țară oltenească, zice, poți să le vorbești de orice, numai de înviere nu, nici să nu mai audă că trebuie să o începem de la început, toate ''prostiile astea'' ți le spun totuși fiindcă mă obsedează teribila frumusețe a cimitirelor ardelene luminate de lumina lumînărilor de 
1 Noiembrie ...

Craiova, 25 oct. 1982 din vol ''Traversarea cortinei'' scrisoare către Virgil Nemoianu.

¨In Petrila, dorm în cimitir nu numai părinţii, moşii şi strămoşii mei, dorm şi toate temele, dramele, eroii din romanele şi piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.¨

... fericit nu am fost decît în copilărie, acasă, la Petrila, și acum în singurătatea acestei bătrîneți ce meditează despre ratarea lumii șu pieirtea limbii și neamului meu.

[...] Aș dori să fiu dus la Petrila, lîngă părinții mei. Dar cine mai aprobă azi un camion dintr-un județ în altul? Aș dori sș-mi cînte fanfara minerilor: dar mai există această fanfară ? Mai am eu dreptul la ea ?¨              ¨

I D Sîrbu - ¨Jurnalul unui jurnalist fără jurnal¨

"Petrila, periferia culturala europeana" ( un proiect de Ion Barbu ):

http://petrilafeeria.tripod.com/index.html

Dar, în 1947, în decembrie,I.D.Sîrbu îi scria, cu infinită tristețe lui Deliu Petroiu:
¨de Crăciun nu merg acasă. Visul nostru de iarnă cade: ce să caut eu, cu leșul meu alcoolizat, lîngă umbrele copilariei mele mari, și alături de naivitatea adulativă a bătrânilor?¨

în volumul Iarna bolnavă de cancer, p 25

AMINTIRI DIN COPILARIA MEA

Aveam cam șase ani când am emigrat împreună cu părinții mei la Petrila ...

Locuiam acum într-o casă tare frumoasă vis-a-vis de cimitir; dacă la început mă speria ideea, după putină vreme cimitirul a devenit locul unde îmi petreceam destul de multă vreme ; îmi plăcea să citesc numele pietrelor funerare si să-mi imaginez o viață pentru purtătorii lor ... cred că și stăteam de vorbă cu ei

(Colonia Râsa-Plansa, un proiect de Ion Barbu) ... îmi luam o carte și treceam strada, în cimitir ... citeam, uneori cu voce tare, interpretam roluri ... nimeni nu-mi dădea replica ... dar nici nu mă contrazicea nimeni; eram mulțumită în liniștea celor de dincolo.


Dar casa de pe strada Republicii era cu siguranță un univers întreg pentru fetița care eram și care, în scurtă vreme s-a transformat într-o adevarată castelană ... căci, cum altfel putea fi fetița care trăia în casa cea mare cît un castel ... casa era cu adevărat mare; cu parter și etaj, imi oferea luxul camerei proprii, unde puteam citi pînă tîrziu în noapte, scăpînd de multe ori de vigilența mamei printr-un truc cît se poate de simplu, cu veioza sub plapumă ... cu o curte mare, cu două porți și două intrări, casa era plină de mister ... nu pot să uit cu cîtă mîndrie treceam în fiecare seară să închid sau să verific ambele porți; se lăsa seara, se lungeau umbrele și casa se transforma în castelul Cenușăresei, iar eu prelungeam clipele întîrziind în întuneric,  dînd frâu liber imaginației, dar evident numai pînă cînd în curte își mai făceau de lucru adulții, pentru că altfel castelana o lua la fugă spre luminile casei cît o țineau picioarele ... în fond nu era decît o fetiță cu bucle castanii care se temea de întuneric.
 Casele acelea, trei la număr, sînt și acum la intrarea în Petrila ... le văd de fiecare dată cînd mă întorc acasă, dar n-am intrat niciodată în curtea casei noastre ... de altfel nu știu cine-i sînt proprietarii, iar pe dinafară arată cu totul altfel decît castelul copilăriei mele .

In curtea casei mele era copacul magic ... un cireș mare, bătrîn, care-și răsfira crengile deasupra curții pînă în dreptul ferestrei dormitorului, în așa fel încît adormeam uitîndu-mă la el și mă trezeam primăvara cu crengile ninse  de floare bătîndu-mi în geam. La început eram tare mică și cireșul uriaș, pe masură ce am crescut, am învățat să mă urc în el, iar el mă primea ca un bunic ce primește copii în brațele lui; mă așezam pe o creangă și citeam ...
Casele erau duplexuri, iar în casă cu noi stăteau două surori: Cristina și Lucica; Cristina era mare, era deja domnișoară, nu se juca cu noi, ieșea seara cu băieții; Lucica avea să devină tovarășa mea de nebunii ...
Cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam împreună, jucăndu-ne în curtea reunită a celor doua case ... din luna mai începea sezonul de fructe și bucuria noastră cea mare era să le culegem împreună; eu aveam cireșele de mai și vișinele, Lucica avea cireșe pietroase și galbene; Lucica a avut întotdeauna și un Rex ... un lup uriaș, pe care tatăl ei îl ținea legat în lanț și care, ori de cîte ori treceam pe lîngă el încerca să guste din mine ... n-a reușit, dar cîteva scame de rochița tot reușea să-mi smulgă ... drama începea o dată cu micile noastre certuri; atunci, poarta dintre cele două curți se închidea și nu o dată jucăriile au zburat peste gard pentru a consfinți despărțirea; nu pot să uit o zi care debutase bine ... aveam o galetușă de metal pentru copii,

 albastră cu un desen : cele două rațuște care trag de o râmă; era porția noastră de fructe și în dimineața respectivă o umplusem ochi cu vișine înainte de-a izbucni cearta; nu mai știu care a fost motivul disputei, ar fi de mirare la cîte-au fost, dar, în momentul culminant galetușa era pe aleea din curte ... a urmat inevitabila poartă trîntită și zăvorul tras, jucăriile și-au luat zborul de o parte și alta a gardului, iar cele două fetițe s-au așezat pe jos, fiecare în curtea ei, de o parte și alta a porții, nu cumva cineva să o deschidă ... a durat mult supărarea, pînă către seară, iar galetușa cu vișine a rămas uitată pe alee pînă-n asfințit ... spre seară, portița s-a deschis, jucăriile s-au infrățit din nou, iar vișinele, Doamne, niciodată n-au fost atît de bune ... de atunci îmi place să las vișinele în bătaia soarelui înainte de a le mînca ... au gust de soare și copilarie.

Cireșul din curtea casei nu era doar un copac, el era tovarășul și prietenul nostru, îi vorbeam și așteptam să ne raspundă... o făcea în felul lui, mișcînd din ramuri ...
Cea mai frumoasa poveste din copilăria mea este legată de cireș ... cred că datorită lui și acum imi place să-mi pun cercei în urechi, în mai, cînd se coc cireșele; ne fascina copacul pe toți, iar eu mi-l amintesc mereu ... imi place sa fotografiez copaci, probabil în amintirea lui, a cireșului ... pe trunchiul lui bătrîn avea o scorbură ca o ureche, mereu în ascultare ... acolo ne așezam cînd ne jucam de-a ascunzișul, dar de acolo a plecat și povestea noastră, a mea, a Lucicăi și a cireșului ... într-o zi am început să le spunem copiilor mai mici cu care ne jucam, povestea lui Piticot

 și a castelul vrăjit din scorbura cireșului ... se făcea că, noaptea, intram în scorbura copacului și acolo se deschideau încăperile magice ale unui castel ... le văd și acum, erau uriașe săli de bal cu coloane maiestuoase și parchet lucios pe care alunecau în sunetul unei muzici divine, prinți și prințese în ținute de vis ... sigur povestea stimula imaginația tuturor celor mici, iar pe noi ne distra interesul lor; așa se face că am născocit un fel de „intrare” în castelul din cireș ... fiecare copil trebuia să-i scrie o scrisoare lui Piticot și să o lase în scorbura cireșului ... mai apoi Piticot avea să-i aleagă pe cei care vor primi „pașaportul” pentru lumea basmelor. Nu știu cum s-a sfîrșit povestea, cu siguranță singurele care am citit scrisorile copiilor am fost noi, cele doua vînzătoare de iluzii ... iar răspunsuri, nu știu dacă au primit copiii, dar, cu siguranță, ceva a rămas din jocul nostru. In primăvara aceasta, acasă din nou la Petrila, am întîlnit una din fetițele care au ascultat cu ochi măriți de curiozitate povestea castelului din cireș ... mare mi-a fost mirarea cînd prima ei întrebare a fost „îți amintești cînd ne spuneai povești cu Piticot ?” Da, îmi amintesc și sînt sigură că undeva, acolo sus, Lucica zîmbește împreună cu Piticot.
Am crescut împreună, eu și Lucica, Pucița îi spuneam noi, după cum își stîlcea numele cînd era foarte mică ...
Impreună am aflat multe din tainele universului și ea care era mai mare și o avea pe Cristina înainte mergătoare, se grăbea să-mi împărtășească și mie tot ce trebuie să știe o domnisoară în devenire ... cu Lucica am dezbătut taina lui Moș Crăciun, dar eu n-am crezut-o cînd mi-a spus că Moșul nu există și pentru că pe vremea aceea la școala mică era învățătoare și sora tatălui meu, am dat buzna în cancelarie, toată un hohot de plăns cerîndu-i să mă mintă în continuare ... a făcut-o, draga mea mătușă, dar, în acea iarnă, am așteptat ca părinții mei să plece de acasă și am răscolit toate dulapurile din casă pînă cînd am găsit ceasul pe care i-l cerusem Moșului și pe care ai mei îl ascunseseră destule de bine, dar nu suficient, în fundul dulapului ... am suferit, dar bucuria ceasului de mînă, era prea mare pentru copilul din mine și lacrimile s-au uscat destul e repede. Ceasul cred că mai există și acum în casa mamei mele, iar școala mică există și ea, am văzut-o în vara aceasta și am mai văzut-o și în alți ani … intrînd în curte am închis ochii o clipă doar și-am auzit clinchetul clopoțelului, rîsetele cristaline ale copiilor ce eram  și am simțit nu numai căldura sobei din clasă ci și căldura din sufletul blînd al doamnei Ponta, învățătoarea noastră.
Tot Lucica mi-a povestit cum, la un moment, dat fetele devin domnișoare și domnișoarele femei, dar asta era destul de greu de crezut și i-am cerut lămuriri ... bunicului ?!
Pe vremea aceea, Petrila avea două Alimentare și un birt „La trei păduchi”; la birt se mai întîmpla să ne trimită  părinții după țigări, tatăl meu fuma pe atunci ... la alimentara de jos, care era foarte aproape de casă, ( pînă-n strada Minei, care împărțea cumva universul copilăriei în două) ,  ne trimiteau toată ziua mamele noastre la cumpărături, evident cumpărăturile includeau și ciocolata cu rom, de un leu și cincizeci de bani, pentru noi; cu alimentara de sus era o problemă ... acolo se plimbau copii mai mari, fetele cu băieții, noi nu aveam voie să mergem la''Complex'',

( ''Complexul'' copilariei mele în ''Frumosul din Petrila adormită'' , un proiect de Ion Barbu )

 așa se chema, astăzi este cartierul 8 Martie, decît duminica după-amiaza cînd, de altfel, aveam voie să mergem și la film, la clubul minerilor. Nu exista miraj mai mare decît complexul acela pentru noi … evident, era mirajul lucrurilor interzise ... într-o zi, spre înserat, mama mea mă trimite pînă la Alimentara să cumpăr un pachet de unt, accentuîndu-mi „la alimentara de jos” ... eu, ca să nu-mi fie chipurile  urît,  o chem pe prietena mea, Lucica, să mergem împreună ... pe drum ne vine ideea minunată să dăm o fugă pînă la complex ... zis și făcut; dăm fuguța, cumpărăm untul, ne întoarcem, nimic altceva decît gustul aventurii; dar ghinion ... cineva îi și spune mamei că ne-a văzut ... eh, atunci e atunci, interogatoriul, evident răspunsul era pregătit „nu era unt la alimentara de jos” , cin'să te creadă ?! De atunci, avea mama grijă să nu i se mai termine untul din casă ... In ce mă privește pe mine, pe măsură ce creșteam se aspreau și măsurile de siguranța în jurul meu; așa se face că la un moment dat trebuia să ofer o garanție de onorabilitate tuturor ieșirilor mele … garanția era colega mea de bancă și buna mea prietenă  Rodica; era suficient ca mama să știe că mergeam împreună, iar dacă mama Rodicăi, draga de ea, o asigura pe mama că sîntem în siguranță pentru că băieții, Rodica are trei frați, au grijă de noi, nu mai aveam nici o problemă … la vremea aia nu cred că băieții ne-au avut grija vreodată, eram niște puștoaice care nu puteau decît să-i încurce, dar cine știe poate era de ajuns faptul că erau prin preajmă ... ce e ciudat, e că această garanție funcționează chiar si azi … da, oricît de ciudat ar părea, în vara asta telefonul magic al Rodicăi de data asta, a functionat din nou.
Tot impreuna am descoperit, Lucica și cu mine și o parte din comorile literaturii universale ... Cristina, sora Lucicăi citea Decameronul

 ... noi, nu scăpam din ochi nici o mișcare de-a ei că , deh, ne grăbeam s-o ajungem din urmă ... așa că într-o zi, am inhățat cartea și -am tulit-o cu ea peste drum, în cimitir ... acolo eram în siguranță; n-am priceput noi mare lucru, dar eram extrem de mîndre de faptele noastre ...
Nu-mi mai amintesc cum am reușit într-o zi să dispărem de acasă cu cîteva țigări și o cutie de chibrituri; unde să te duci cu ele să nu te prindă nimeni ... cu cît era riscul mai mare cu atît era și curiozitatea noastră mai mare ... ne-am dus pe malul Jiului ... mi-amintesc că erau niște tufe de scaieți uscați, suficient de înalte ca să ne ascundem în ele... acolo am fumat prima oară, cu Lucica; nu-mi amintesc gustul țigării nici dacă ne-a înnecat fumul, dar clipa n-am s-o uit niciodată ...

Prietenia cu fumul albastru am reluat-o mai apoi, cînd eram studentă în primul an la medicină și o altă prietenă, Elena, venise la ora de anatomie cu un pachet de Kent ( ni-l dăduse tatăl ei, care era doctor, să scăpăm de mirosul îngrozitor al sălii de disecție ); i-am povestit tatălui meu și de atunci îmi trimitea, ascunse între alte lucruri, pachete de țigări „bune”, pe principiul că „dacă e să fumeze, fumează oricum'', măcar să nu fumeze ''Carpați fără filtru'', asta era justificarea in fața mamei.  Cînd mergeam acasă, în vacanțe, îmi beam cafeaua cu tata și fumam amîndoi o țigara ... mă simțeam bine, mă simțeam matură, fumînd împreună cu tata și mama nu avea loc de-ntors, eram doi fumători.. Probabil de acolo mi-a rămas dragul cafelei vorbite în fum de țigară ... și acum, rotocoalele albastre îmi aduc o stare de bine, de amintire, de timp regăsit. Nimic pe lumea asta nu mi-ar fi refuzat tatăl meu … și cu riscul de a repeta a nu știu cîta oară ceea ce spun, nu regret multe lucruri din cele făcute în viață, dar cu siguranță, regret multe lucruri pe care din naivitate, din siguranța de sine a omului tînăr care crede că are tot timpul din lume, nu le-am făcut … și cel mai mult regret că nu am petrecut mai mult timp cu tatăl meu … învăț acum multe lucruri despre el din cuvintele celor care l-au cunoscut, mulți dintre ei au lucrat cu el, au rîs cu el, au petrecut cu el poate mai mult timp decît mine !?Tata a iubit Petrila, a fost primul lui loc de muncă și cred că mi-a transmis o parte din dragostea pentru orașul acesta ... mai mult tatăl meu m-a dus într-o zi de sărbătoare în mină ...  

 am coborît în abataj, cu colivia și am urcat pe suitori ... în salopetă, cu casca pe cap, cu cizmele în picioare și înaintînd de-a bușilea pe suitor, în spațiul acela îngust,  în care nu poți înainta altfel, lipită de filonul de cărbune, am simțit inima Pământului cum bate ... și n-am uitat niciodată ... nu știu dacă era inima Pămîntului sau a mea, lipită de Pământ dar un sentiment asemănător n-am mai trăit decît o dată în viață: atunci cînd am ținut în mînă, cu adevărat, într-o intervenție chirurgicală, inima unui om.
Și iar mă-ntorc cu gîndul la copilărie și ea, copilăria mă duce înapoi la Petrila.

Ion D. Sîrbu – ’’ARCA BUNEI SPERANȚE''

’’Beau ca să pot ierta; beau ca să pot cere iertare. Beau ca să pot iubi; beau ca să pot spune că iubesc. Beau ca să suport mai ușor că nu sunt iubit; beau ca să am un motiv că nu sunt iubit. Beau ca să înțeleg și să fiu înțeles - și mai ales, că neînțelegînd în întregime, să par a fi un neînțeles; ... și mai beau fiindcă uneori mi-e frică și nu am curajul de a suporta frica. Beau fiindcă, dracul știe cum, sunt mereu la început, și, totuși, mereu am sentimentul că totul e sfîrșit.’’

ID Sîrbu – ’’Fișe pentru Iafet, Obligația morală – Din confesiunile unui dramaturg’’



Stagiunea din 1969 - 1970 a Teatrului Tineretului Piatra - Neamt, în al cărei program găsim ARCA BUNEI SPERANȚE  - Ion D. Sîrbu




http://www.teatrultineretuluint.ro/stagiuni/1969.1970/05.html



Revista TEATRUL din 1984 ... la pagina 13, Alice Georgescu semnează cronica spectacolului Arca bunei speranțe de Ion D. Sîrbu.

Arca bunei  speranțe  este o parabolă dramatizată. Autorul îi zice ’’dramă în trei acte’’ și specifică: ’’acțiunea se petrece în zilele noastre’’. Dar cine, citind numele personajelor (bătrînul Noe, bătrîna Noa, Sem, Ham, Iafet) are timp să-l creadă? [ ... ] La bordul Arcei  - ’’vas ultramodern, amestec de transatlantic și distrugător’’ -  se află Noe, cu soția sa, Noa, cu cei trei copii ai lor, Sem, Ham și Iafet, bineînțeles, alături de încărcătura semințiilor zoologice ale legendei. [ ... ] Iafet este arta, poezia, este aspirația spre absolut. Este libertatea care caută o eliberare din paradoxurile de forță ce le reprezintă cei doi frați mai mari ai săi, adică dilema tragică a lumii de a trebui mereu să fie licitată, fie de un tiran fără scrupule, fie de un tehnician ce nu se gîndește decît la arme și distrugere. Pe Arcă, Iafet ar trebui să răspundă de comunicațiile acesteia cu ... universul. Dar nimeni, de nicăieri nu răspunde apelurilor sale disperate. Ajutorul nu poate veni decît din adîncimile sufletului său bolnav – dar mai ales din această unică și imensă forță care este dragostea dintre un bărbat curat și o femeie bună. [ ... ]

Arca bunei speranțe ne vorbește despre viață și moarte, despre om și despre ucigătoarele lui  visuri, spaime, cu accentul caracteristic al eternității.

( N. Carndino, Iafet nu trebuie să moară!, în vol. Arca bunei speranțe. Teatru comentat, București 1982)

Arca bunei speranțe - teatru radiofonic ... audiție plăcută !

http://www.trilulilu.ro/motanyc/f65d871a8f9d88

  

De ce am pagină Facebook

Da, mă recunosc incorigibilă ... întotdeauna mi-a plăcut să-mi împart/ împărtășesc lecturile cu ceilalți. Nu de puține ori în viață, am fost în situația de a cumpăra nu o dată, ci de două, de trei ori o carte pe care am pierdut-o împrumutînd-o ... și totuși o cumpăram din nou și o împrumutam din nou pentru că nu puteam rezista unei dorințe, mai puternică decît aceea de a avea cartea numai pentru mine: dorința de a împărți cartea și plăcerea lecturii. Am crezut întotdeauna despre carte, ca și despre bani, că trebuie să circule ... mi-a plăcut întotdeauna să dau cartea din mînă în mînă, ca să împart cu cît mai mulți bogăția obținută din lectură. A strînge de dragul de a strînge numai pentru tine, bunuri materiale sau spirituale, mi s-a părut întotdeauna sindromul Hagi Tudose. A împărți înseamnă a te bucura de fiecare dată, din nou, cu bucuria nouă a celui mai proaspăt cititor, pentru că despre bucuria lecturii vorbeam.

Mi se întîmplă uneori să răspund unor tineri care-mi cer sfatul, cu  trimitere spre carte – o lectură te poate învăța cum să ieși din capcanele propriei existențe, sau cum să accepți inacceptabilul, sau îți stă pur și simplu aproape pînă trece durerea.

Așa se face că mie, Facebook mi-a venit ca o mănușă, vorba francezului ... Am apăsat aproape cu voluptate pe butonul SHARE ( in dicționar to share = a împărți, a împărtăși, a distribui, așadar verbul meu preferat ), dînd astfel bilet numai dus, către lume, atît gîndurilor mele despre ... cît, mai ales, lucrurilor înțelepte și frumoase pe care le găseam în lecturile mele zilnice.

La început eram mai puțini și Facebook arăta altfel ... In anul care a trecut de cînd am eu  Facebook, deci exist, Facebook s-a schimbat mult,  s-a ’’îmbogățit’’ cu tot felul de jocuri, cauze și aplicații, uneori adevărate capcane nu tocmai plăcute, dar, mai ales, toată lumea s-a împrietenit cu toată lumea, tinzînd fiecare, nu știu de ce, către închiderea listei cu cei 5 000 de prieteni.

Eu recunosc am început să-mi limitez lista de prieteni ...

Dar mi-am păstrat bucuria de a împărți cu cei pe care îi am bucuria lucrurilor frumoase. Nu mă pot stăpîni să încerc continuu să-mi transform pagina  ’’F’’   într-un loc în care, cei care trec, să găsească un dram de cultură, o carte bună, o muzică bună, o invitație la un spectacol bun, și de ce nu, un loc în care fiecare să primească de ziua lui, multe , multe felicitări ca într-o familie mare. Mi-am mobilat pagina așa cum mi-am decorat întotdeauna locurile în care am trăit sau am muncit ... cu lucruri personale, cu lucruri pe care le cred frumoase, cu muzica mea, cu cărțile mele ... și-a devenit un loc cald, primitor, în care prietenii mei vin și pleacă, uneori  în absența mea, lăsînd sau nu, un semn al trecerii lor. Și eu trec, lăsînd uneori, o urmă a trecerii mele ... prin paginile vieții lor.

De asta spun că sînt incorigibilă ... mereu și mereu voi încerca să dau din mînă-n mînă lucrurile frumoase, chiar dacă știu că risc ca ele să nu se mai întoarcă la mine. Dar știu și că nu se vor pierde de tot ... întotdeauna, o sămînță măcar prinde rod și frumusețea merge mai departe.    

''Motivul spiralei'' Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

Cu adevărat, Ion Dezideriu Sîrbu trebuie administrat în doze mici ... în fiecare zi, un cuvînt, un gest, un fapt, mă duce cu gîndul la una dintre scriiturile sale ... extrem de actual, scriitorul este prezent în viața de toate zilele pentru că, așa cum bine spunea, nimic din ce-i românesc nu-i este străin ... de fiecare dată cînd am citit sau recitit una dintre cărțile sale, am studiat de fapt ... am citit cu creionul în mînă, am făcut notițe, am simțit că mă voi întoarce, mereu și mereu la cuvintele lui, la cărțile lui ...

Îmi amintesc cum m-a fascinat cînd am citit prima oară despre spirală, ... cerc se-nchide, cerc se deschide ...

''Motivul spiralei'' 

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

 <<Cerc se-nchide, cerc se deschide. Obsesia morfologică a culturii noastre, care sufletește ( ca stare și alinare afectivă ) poate că se ondulează în spațiul deal-vale, bine-rău, noroc-nenoroc, ca destin și ființă, ca rost și devenire spre moarte, are cu siguranță drept emblemă și simbol spirala orizontală, ce se închide într-un singur punct. Ține Olimpia acasă, în bucătăria ei, câteva blide de Oboga, frumos smălțuite. Singura decorație a acestor farfurii bine arse este o linie subțire ce se închide într-o spirală de o mare discreție și finețe. De departe, pare că e vorba de cercuri concentrice. Dar nu: ceea ce ni se arată ca o întîlnire de nevăzute planete în jurul unui buric sacru nu este decît fie ieșirea din neantul acestui punct misterios și alergarea calmă spre neantul unde se termină fundul farfuriei, fie sosirea din neantul infinit și înscrierea pe o melcoidă înșurubare, din ce în ce mai mică, spre miezul unde obosește penelul olarului sau răbdarea Deusului oțios. Din paleolitic, această spirală e prezentă, mereu prezentă: șarpele frumos încolăcit, dar al cărui cap nu se vede, și nici coada. Sentimentul paralel al fatalității ce ne învîrte în cerc, dîndu-ne iluzia veșnicei întoarceri, dar de fapt mânându-ne pe o subțire cărare spre nu știm unde ... >>

Farfurie de Oboga  

             

                          Scara in spirală dublă de la muzeul Vatican

ECLIPSA

Luna aleargă după soare

Noapte de noapte, ca o nalucă,

Despletită,

Demachiată,

Dezbrăcată,

Cu cearcăne verzi de oboseală

Pînă la jumătatea feţei ei rotunde

De lună plină.

Uneori, spre dimineaţă,

Luna-l ajunge din urmă pe soare

Şi-l acoperă cu umbra ei lunatică,

Fantomatică,

Precum a nefericitului prinţ de Danemarca.

Şi vîrcolacii se-nghesuie, fac coadă,

Sa vadă.

Hai, să le-arătăm oamenilor eclipsa!

Iar oamenii stau cuminţi pe pământ,

Ca piesele de fildeş  pe-o tablă de şah

Privind prin cioburi de sticlă  afumată,

Jocul de-a v-aţi ascunselea al soarelui

Cu luna…

Si soarele stă şi luna pluteşte,

Ca o meduză sătulă şi fericită,

Care tocmai şi-a  devorat prada ilicită.

Dar luna nebuna e naivă,

Nu ştie că nici un vis nu durează,

Că  la oapte va fi din nou trează
Că va goni iar, antisportiva,

In jurul pământului, cu viteza gîndului,

Alergînd dupa soare, ca să-l coboare,

Să mai arate atunci cînd poate,

O nouă eclipsă în formă de paralipsă.

LUMEA despre ION D. SÎRBU, MONICA LOVINESCU

LUMEA despre  ION D. SÎRBU,  MONICA LOVINESCU

S-a scris, desigur, în presa literară, despre romanul postum în două volume al lui I: D: Sîrbu, Adio, Europa !  [...]

Nu îndeajuns însă pentru a sublinia situația aparte a romanului: e al doilea manuscris ieșit din sertarele atât de goale ale scriitorilor români. Primul, Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana [...] ținea mai curând de o fabulă kafkiană. Al doilea, semnat de Ion D. Sîrbu, se dezbracă de precauția, elementară a fabulei. Adio, Europa ! dă direct seama de tragedia tării sub ocupație străină și apoi aparent-autohtonă. [...] Original este romanul lui I. D. S. și prin ignorarea superbă a modelelor. Un torent nu ține seama de limite, de maluri, se revarsă. Narațiunea revine aici la funcția ei primordială și înlocuiește mitul ( vezi obsesia lui Mircea Eliade), restituind astfel realității dimensiunea sa abisală. [...]

Pentru tragicomedia din Adio, Europa !  (deriziunea și grotescul enorm, în loc să diminueze tragicul, îl întăresc și îl întristează, dând o coloratură elegiacă și satirei celei mai dezlănțuite), autorul ne oferă mai multe referințe sau chei. Începând cu numele naratorului: Candid. Personajul sau simbolul voltairian e pus acum la încercări, cazne și inițieri pe care nici cu gândul nu și le-ar fi putut închipui în încă-omenescul secol cînd văzuse lumina tiparului. Iar lămuririle optimisto-leibniziene ale lui Pangloss nu pot fi nici ele imaginate în Isarlîcul de turcești dizgrații unde se petrec acțiunea și exilul lui Candid, fost pușcăriaș și viitor ’’nebun’’, client al spitalelor psihiatrice ’’speciale’’. Turcizarea locului, ca și a titulaturii deținătorilor puterii, nu reprezintă aici camuflajul obișnuit din romanele tipărite sub regimul comunist, cînd spre a se pomeni de tarele prezente se evada către alte timpuri sau orizonturi. In Adio, Europa !, e descris clar și fără aluzii comunismul, chiar dacă Moscovei i se mai spune și Înalta Poartă. E, poate, doar un semn al stratificării de ’’turciri’’, întărind transcrierea balcanică a experimentului. Comunismul, ca demonologie, este însă surprins în esența lui, fața de care ’’pașalâcurile’’ noastre anterioare pălesc (acum drept bir se cere firea omului, nu doar bunurile sale).

... Candid nu e Seherezada, dar numai prin povestirea neîntreruptă el și toți cărora li se dă cuvântul (când îl iau nu se mai opresc) se mai pot, dacă nu mântui, cel puțin elibera de o povară. Momentan, deoarece toate Seherazadele vor sfîrși, în cele o mie și una de zile ale impilării degradante, prin a cădea sub iataganul călăului. Funcția soteriologică a povestirii e tot timpul prezentă [...].

O mie și una de nopți, deci. Dar și Țiganiada, grotescul ei dovedindu-se iarăși, neîncăpător pentru un prezent ce nu mai poate fi satirizat, deoarece se prezintă el însuși ca o satiră ce nu mai suportă adăugire. [...]

Poate că, dacă ne-ar fi fost dat să citim romanul lui Ion D. Sîrbu atunci cînd a fost scris, în întunecimile din 1985, ne-am fi mirat cu toții mai puțin de malformațiile post-decembriste, am fi fost mai pregătiți. Nu e însă niciodată prea târziu: orice diagnostic bine pus oferă șansa unei terapeutici adecvate, lectura acestui roman putând reprezenta un prim pas spre realcătuirea unui popor. Iar în literatura noastră el ar putea ocupa un loc asemănător Maestrului și Margaretei de Bulgakov în cea rusă.

Monica Lovinescu, Adio, Europa !,  în vol Insula șerpilor. Unde scurte. VI, Ed Humanitas, București, 1996.

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

Ion D. Sîrbu – Adio, Europa !

<< Mă îndoiesc că ’’angoasele existențiale’’ (noi le naștem, occidentalii le botează) sunt cauzate de anume dereglări ale sistemului nostru neuropsihic: mai degrabă aș fi înclinat să presupun că, așa cum anumite cristale sau metale, cînd trec printr-un fascicul special de radiații sau printr-un cîmp încărcat de electricitate, primesc anumite calități speciale (se adună sau se destramă), calități pe care le pierd de îndată ce ies din mediul respectiv, tot așa și ființele umane au locuri, ceasuri, situații cînd devin mnemoactive și moirante. Iși amintesc brusc, văzîndu-și înainte soarta ce le așteaptă.  A povesti – așa cum au făcut-o Burra și Winter – ar fi singura metodă (menschliches, azlu menschliches ) prin care dăm viață prezentului mort; prin care legăm trecutul de viitor, transformînd curgerea și devenirea timpului în luciditate și stare pe loc. ’’Să povestim, să povestim, fără încetare să povestim!’’ – acesta era ordinul seniorilor din celulă, pivniță sau baracă. Povestirea, ca act de memorie și creație, constituie singurul remediu prin care, folosind lăuta bătrînă a limbii materne, dizolvăm granițele dintre vis și realitate, dintre frică și pieire, dintre je și moi, eu și mine.

... începeam să întrevăd cauza pentru care nu reușeam nicicum să facem vreun film mai bun: fiindcă, tare mă tem, popoarele care povestesc nu au nevoie de imagine. Imaginea e o formă primitivă, naivă, surogată,  a imaginației. Un Sindbad arătînd fotografii, un Ulise proiectînd pentru Penelopa instantanee din război și pace, un Creangă tăcut, combinînd colaje Eastman-color despre satul copilăriei – toate acesteea reprezintă un uriaș salt spre o civilizare a cuvîntului pe care noi, din fericire, sau nefericire, încă nu am reușit al face. Între un neamț sau un american întors din Japonia, cu o mulțime de filme în traistă, și un nenea oarecare scăpat dintr-o audiență la Ilderim sau Osmanescu, diferența e încă uriașă: primii arată ce au făcut, pe unde au umblat, cel din urmă povestește. Cel mai bine am văzut pe front această diferență: pe un neamț, dacă-l întrebai de e însurat, de are copii, acesta își scotea portofelul ascuns și-ți arăta una sau mai multe fotografii. De familie. Pe un alutan, de-l întrebai același lucru, acesta începea să-ți povestească. Despre. Putea să-ți povestească zile întregi, mereu altfel, cu alte multe, tandre sau ridicole amănunte despre acel ghem de memorie și dragoste ce îl avea ascuns în inimă. >>

Lucian Blaga - "Vei plânge mult ori vei zâmbi?"

Eu nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

I. D. Sîrbu, Traversarea cortinei

''... Călătoresc pe clasa a doua, ca să fac o baie în acest mod foarte levantin de a comunica; oamenii nu pot să nu-și povestească ale vieții valuri, cu excepția Ardealului de Nord ( în trenurile de aici se mîrîie și se înjură numai ), în Moldova, Oltenia se povestește și se rîde. Țin minte frontul; dacă întrebai un neamț de este însurat, el scotea o fotografie de familie și ți-o arăta, explicînd pe scurt legenda ei; asta e Mama, asta e Nevastă-mea, aceștia sînt copiii. Atît. Dacă întrebai un oltean ( sau chiar mărginean ), nu avea fotografie, dar era în stare, zile întregi să-ți povestească mereu și mereu altfel despre acest pumn de amintire de sub inimă. Cineva spunea că va trebui să avem și un cincinal în care să ne povestim totul; fiecare, fiecăruia, sine ira et memoria. ( ... ) Liberalismul luminat al Europei( din bibliotecile citite de noi) este un fenomen de miracol și unicitate; dogmatismul fanatic și cruzimea circumucigașă este categoria ce stăpînește azi lumea; sînt îngrozit de ce se întîmplă în Liban, de ce sînt capabili evreii, de ayatollah, de brigăzile de stînga și de dreapta. Am făcut războiul (trei ani linia I), dar eu, fără să fi fost un creștin habotnic, din instinct kantian, nu am tras niciodata cu pușca. Am avut onoarea sau presimțirea că Arma Modernă ( o sabie e altceva; doi inși se bat cu arme egale), un pistol mitralieră e sfîrșitul Comunei din Paris și al atacului Palatului de Iarnă. O grupă de pușcași marini sau un comando bine instruit poate ține în loc întreaga Internațională a II-a (asta era vorba tatălui meu). Jandarmul înarmat, spunea tot el, este dușmanul de moarte al clasei muncitoare. (...) Cred că voi scrie, acum că am terminat podul meu peste Drina (mereu simt invitația ta de a citi pe acest mare scriitor sîrb Yvo Andrici), cred că mă apuc (am și un contract față de o editură) să scriu o carte despre tatăl meu, un proletar biedermayer, de o mare cinste și naivitate. Cartea se va intitula ‚’’Portretul tatălui la bătrînețe’’ și o voi scrie exact la vîrsta la care tata a murit de dorul meu (67 de ani), în 1961.''

1 sept. 1985 scrisoare către Virgil Nemoianu în vol Traversarea Cortinei
Memorialul Ion D. Sirbu