Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.

 

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

 

Conform Wikipedia:

Date generale

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia. Conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta tinerețe legionară, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului Moța și Marin (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari și al altor lucrări dedicate mișcării.

 Debutul literar

A debutat absolut la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri.

 Cariera literară

A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 și 1939) - al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe cea mai cunoscută fiind Studențimea și Idealul Spiritual din 1935. A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar și apoi la alte reviste literare: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi ziarul Observatorul). A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu (Vezi biografia completă a poetului din cartea Poezia orală, Timișoara, Editura Vremea, 1994).

 Comandant legionar și director al teatrelor

În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul regimului antonescian, septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În aceasta perioadă, o trupă de actori evrei a înființat în București teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioadă tulbure în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste. Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?^[1] Ulterior, foști demnitari sau susținători ai regimului au subliniat că teatrul a putut să ființeze în toată perioada guvernării antonesciene și că aceasta s-ar fi datorat toleranței regimului antonescian față de cultura evreiască.^[2] Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989^[3].

 Detenția în perioada a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă

După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul inedit Poeme de războiu (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

 Condamnat la moarte pentru o poezie

A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

 Refuzul asistenței medicale

În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanțuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală. O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.

 Ultimul cuvânt al poetului în fața Tribunalului Poporului (procesul din 1945)

„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.^[4].

 Poezia de după gratii

Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.

 Colaborarea forțată

Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitate și silit să colaboreze - ca și Nichifor Crainic, celălalt poet exponențial al închisorilor, sau ca preotul Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei legionare combatante în Spania - la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României), ziar publicat sub supravegherea Securității pentru românii din diasporă, în care Gyr era silit să semneze cu numele său articolele scrise).
Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative. La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

 Mărturii

• Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierahiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”
• Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbarbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)

 Opera

 Poezie

• Liniști de schituri (1924) (volumul de debut)
• Plânge Strâmbă-Lemne (1927)
• Cerbul de lumină (1928)
• Stele pentru leagăn (1936)
• Cununi uscate (1938)
• Corabia cu tufănici (1939)
• Poeme de război (1942)
• Balade (1943)

Poezia Somn este scrisa de Radu Demetrescu Gyr.Aceeasta poezie a fost publicata in anul 1936 in prima editie in volumul Stele pentru Leagan.muzicalitatea poeziei este data de rima.ritm si masura,textul poeziei este structurat in sase strofe si 24 de versuri.

 Conferințe

• Făuritorii unui ideal, București, 1932
• Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935
• Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936

 Prefețe

• Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937
• George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937
• Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937

 Alte scrieri

• Scufița roșie, 1937
• Corabia cu tufănici, 1939
• Eposul popular iugosvav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)

 Volume publicate postum

• Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982
• Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994
• Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993
• Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994
• Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996
• Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
• Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Pragul de piatră, poezii, București, Editura Vremea, 1998
• Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999
• Era o cașa albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000
• Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000
• Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003

 Premii

• Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926,1927,1928,1939).
• Premiul Adamachi al Academiei Române

 Bibliografie

• Adrian Popescu, Lancea frântă. Poezia lui Radu Gyr, eseu, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995
• Ioana Cistelecan, Poezia carcerală, Pitești, Editura Paralela 45, 2000
• Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, E-K, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005
• Claudio Mutti, Mircea Eliade, legiunea și noua inchiziție, București, Editura Vremea, 2001
• Atanasie Berzescu, Lacrimi și sânge (Memorii), Timișoara, Editura Marineasa, 1999
• Ioan Ianolide, Întoarcere la Hristos. Document pentru o lume nouă, București, Editura Cristiana, 2006
• Hotnews Sfinții închisorilor (articol 2007)
• Adevărul literar și artistic, 6 martie 1994
• Rost, nr. 14-15, aprilie-mai 2004

Despre intoleranta si liberatea gandirii ...

Am citit, ieri, în fugă, undeva pe Facebook, o frază ... n-am reţinut-o exact, doar mi-a trecut prin faţa ochilor, apoi a dispărut sau eu n-am mai ştiut unde s-o caut ... ideea era că cei care susţin monarhia ar avea un IQ subliminal, iar dreptul la vot ar trebui să-l aibă numai cei cu IQ de la un anumit % în sus ! Mai tîrziu am întors ideea pe toate feţele ... că eu mă aflam în barca celor cu int...eligenţă redusă, n-ar fi fost o problemă ... dacă e vorba de susţinătorii monarhiei, mă simt minunat, ei sunt o companie onorantă ...
Dar, asta ar însemna un fel de dictatură a unor „presupuse elite”, adică a celor care au „prea multă minte”. Prea mult, ca şi prea puţin de altfel, înseamnă înafara unui echilibru, ... aşadar o structura a cărei balanţă este din start înclinată, adica o dictatură, chiar dacă una „luminată” ... şi atunci mintea mea puţină (conform opiniei acelui domn), s-a dus către un alt personaj care visa o planetă a elitelor şi m-am, gîndit ... n-ar trebui să dăm dreptul la vot numai celor care au peste 1.80 m înălţime, părul blond şi ochii albaştrii ? Adică numai unui procent din populaţia Californiei, sau poate numai atlanţilor, daca Atlantida a existat ?! Sau, poate că gîndul vă duce şi pe voi către un alt personaj care-şi dorea o planeta populată numai de oameni blonzi cu ochi albaştrii ... sau poate că eu tocmai am înţeles esenţa ideei de echilibru, sau esenţa ideeii de democraţie ... chiar dacă eu sunt monarhistă, asta e convingerea mea şi trebuie să am dreptul de a mi-o susţine. Dar sunt dispusă să mor susţinînd dreptul celui de lingă mine, care este esenţial şi fundamental republican, de a-şi exprima liber convingerea!
A bon entendeur, salut!

Redefinirea dizabilităţii

De ce-l arătăm cu degetul,

Necruţător,

Pe cel care are un picior mai scurt ?

Nu-i mai mare defectul

De-a avea o gîndire şchioapă ?

De ce-l numim dizabilitat

Pe cel care nu aude ?

Nu–i mai mare defectul

Celui care aude numai ce-i place ?

De ce strigăm în copilărie

Uite orbul ?!

Nu-i mai nevăzător cel care

Nu vede adevărul

Deşi are vederea perfectă ?

De ce râdem

De cel care nu poate rosti cuvinte

Uitînd că mâinile lui

Când aleargă pe strunele harpei

Cântă muzică pentru îngeri ?!

De ce privim urâţenia dinafară

Ca pe un handicap

Când toată răutatea din lume

Se ascunde îndărătul

Frumuseţii din vitrină,

Iar nobleţea tace modestă

Pe rândul din spate ?!

Sarbatori Fericite !

 

Un Craciun ca in povestile copilariei si un An Nou mai bun !

La multi ani !

Merry Christmas !

Boldog Karacsonyt kivanok !

Joyeux Noel !

Povestea unui pisoiaş, sau despre Arca lui Noe şi Crăciun

Povestea unui pisoiaş, sau despre Arca lui Noe şi Crăciun

In urmă cu ceva timp în scara blocului în care locuiesc a apărut un pisoiaş, nu ştiam cine este, dar era tare blând şi cuminte; am deschis uşa şi imediat a vrut să intre în casă, părea obişnuit să facă asta. Iubitoare de pisici cum sunt mi s-a rupt sufletul cînd pisica mea, o doamnă aristocrată ce se apropie de venerabila vârstă a maturităţii, are 17 ani, a făcut un categoric “Câh” către musafirul din uşă. Dar ... ea este doar o pisică, iar eu, în ciuda convieţuirii îndelungate cu ea, n-am reuşit să învăţ limba pisicească şi nu-i pot explica faptul că un orfan nu-i ameninţă cu nimic situaţia de stăpână a casei; poziţia ei nu mă miră aşadar, cu atît mai mult cu cît, atunci cînd este vorba de animale şi oamenii se împart, belicoşi, în două tabere gata de război civil: prima tabără nu iubeşte, categoric, nici un animal, cea de-a doua se declară zgomotos ”iubitoare de animale”, iubindu-şi însă doar animalele proprii, de mare rasă şi pedigri, gata oricănd să dea afară în frig, cu o lovitura de picior, orice orfan calificîndu-l drept vagabond şi derbedeu.

De departe pisoiaşul vărgat nu era aşa ceva şi în mod evident nu ştia să se apere ... era prea prietenos, blînd şi încrezător în oameni, jungla era ceva necunoscut pentru el.

Am aflat că venea să mănînce la magazinul pentru animale din colţ şi noi încercam să-i oferim un pic de mângâiere şi un strop de lapte cald. Cine ştie ce se întîmplase cu stăpînii lui!

Intr-o zi însă inevitabilul s-a produs ... un şofer al iadului n-a pus piciorul pe frână pentru un biet pisoi şi l-a lovit! Probabil la fel ar fi făcut şi cu un om !!!

L-am căutat în zadar ... două seri am adormit cu greu gândindu-mă la acel sufleţel despre care nu mai ştiam nimic ... era oare în raiul pisicilor sau se stingea cine ştie unde, în ger, temîndu-se să se mai apropie de oameni ...

Până într-o zi, cînd am aflat că venise ... şontâc, şontâc, cu o lăbuţă ruptă în accident, se întorsese la magazinul pentru animale, ştia că acolo găseşte alinare ... şi pe bună dreptate ... a fost preluat de doctoresele de la cabinetul din vecinătate, „Ingerii lui Charlie” pentru motănelul tigrat.

Acum e la adăpost, îi e cald şi bine, mă duc din când în când să-l văd, urmează să fie operat la lăbuţa ruptă şi castrat ... apoi însă, are nevoie de stăpâni şi de o casă pentru totdeauna ...

Poate nu-i scriam povestea dacă nu era decembrie şi nu era Crăciun ... Doamne, Doamne a spus că în Arca lui Noe trebuie să fie din toate animalele cîte două, adică EL le-a făcut şi pe animăluţe şi a vrut să aibă locul lor pe Pământ, EL n-a vrut să împărăţim doar noi, oamenii acest Pământ ! Atunci înseamnă că există şi un Crăciun al animalelor şi trebuie ca Moşul acesta să-i aducă un stăpân motănelului tigrat ... altfel nu este dreptate în lume!

Şi iarăşi poate nu vă spuneam povestea dacă nu mi s-ar fi întîmplat de curînd şi mie ... am avut doi cîini, Bobi şi Roni ... Roni s-a îmbolnăvit şi, cu toată durerea din suflet, am fost nevoiţi să-l adormim ... după plecarea lui Roni, foarte repede, am aflat tot de pe net că Zeta, o căţeluşă lup alsacian, este pentru a doua oară orfană ... am adoptat-o pe Zeta, acum este fericită şi veselă ... dovadă că se poate ...

Motănelul tigrat a primit de la Doamne Doamne a doua şansă ... acum trebuie să primească, de la noi, o familie!

Spuneţi şi voi mai departe povestea aceasta, poate Moş Crăciun îşi va întoarce chipul spre motănelul tigrat, sau, mai simplu, poate nişte părinţi vor vrea să le dăruiască copiilor un motănel cu o poveste despre magia Crăciunului şi despre dragostea de animale!

Eu sau Big Brother Facebook

Eu sau Facebook

Cu ceva vreme în urmă mă declaram fan Facebook zicînd că-mi vine Face-ul ca o mănuşă … şi cam aşa părea … e corespondenţă, e conversaţie, e lume multă şi informaţie aşijderea, sunt prieteni şi stai tot timpul “in priză”, adică eşti ¨up to date¨ …

Toate bune şi frumoase pînă într-o zi cînd primesc un mesaj că cineva a deschis ¨your greeting card¨ şi-mi mulţumeşte … în general îmi felicit prietenii de ziua lor prin viu grai, aşa îmi place, aşa cred că este frumos, mi-e drag să aud vocile prietenilor mei de ziua mea şi de zilele lor … pe facebook trimit mesaje scrise cu mânuţa mea pentru că le vreau personale, nu formalist politicoase … aşadar m-am mirat la primul mesaj, zicând că poate am fost confundată … la al doilea, am devenit deja mai atentă … şi-am constatat că da, trimit nişte greeting card-uri … adică NU, eu nu trimit … Facebook are grijă şi trimite în numele meu ilustrate de felicitare cu balonaşe colorate tuturor prietenilor mei de pe Facebook. Şi-atunci i-am condamnat pe toţi la … felicitare ! Cam aşa s-a întîmplat … am primit o dată o felicitare, mi-a plăcut, am fost întrebată dacă vreau să trimit şi eu felicitări prietenilor mei, am spus da, crezând că v-a trebui să procedez ca de obicei : alegi felicitarea, alegi melodia, adaugi un mesaj şi dai SEND! Ei bine, NU!

Acest Big Brother numit Faceboc mă scuteşte de toate aceste gesturi, le face în locul meu şi vă trimite în numele meu balonaşe colorate de zilele voastre!

M-am liniştit … pot să fiu neglijentă, uitucă, să n-am chef să scriu, să nu vreau să vă felicit, să mor pur şi simplu iar Facebook va continua să vă felicite în numele meu, pentru că nu cred că s-ar gîndi cineva să-l oprească. Are şi alte aplicaţii care vă trimit felicitări cu orice ocazie, de Crăciun, de Anul Nou …

Glumeam cîndva cu un bun prieten şi spuneam ¨n-ai cont pe facebook, nu exişti …¨.

Eu am cont pe Facebook , ce nevoie mai am de mine ???Ei bine, până aici!

Dacă veţi mai primi balonaşe colorate de zilele voastre … enjoy! Dar să ştiţi că nu vi le-am trimis eu , ci Big Brother, dacă nu reuşesc să-l dezactivez!

 

Iar acum mă duc să-l caut pe BB şi să-i vin de hac, înainte să înceapă să semene din ce în ce mai mult cu Creatura, stiţi voi, filmul acela SF …

Pisica alba

Pisica albă
( poem pentru Facebook)
M-am crucificat,
Pe mine şi poezia mea,
Pe pereţi virtuali.
Cuvintelor mele nu le place
Mirosul de sînge proaspăt,
Nici gustul coclit al minciunii.
Se-mperechează isteric cîte două
Schimbînd între ele rime,
Intr-un apoteotic
Distih fără conţinut.
Pisica albă toarce-un blestem.
Eu îl transcriu
Pe-o coală de hîrtie,
Albă,
Ca blana pisicii albe.

Parodie la Mihai Ursachi

Un om avea un sanctuar

Și l-a pângărit.

Cui îi pasă ?

CONFESIUNE

Am adormit la liziera vieţii,

La vama dintre om şi plantă

Pe marginea unui vis.

M –am învelit în aşternut de cîntec

Din flautul zeului Pan.

Nu mai ştiu dacă respir oxigen

Şi-l ard în căminul visului

Hrănindu-mă,

Sau ard pădurea din vis

Hrănind omenirea cu oxigen.

Am adormit la hotarul

Dintre azi şi mîine,

Şi nu-mi mai aduc aminte, dacă

Shakespeare a scris

Visul unei nopţi de vară

In visul meu, sau asta se-ntîmpla

Inainte s-adorm.

In vis mi-e teamă că la trezire

Nu voi mai găsi hîrtie şi creion.

Mi-e teamă că va trebui să scriu numai

In calculatorul pe care, între timp,

L –a inventat Jules Verne

Şi n-am să nimeresc cu degetele tastatura.

Mi-e teamă că va trebui să folosesc

Un deget pentru fiecare literă,

Un veac de singurătate

Pentru fiecare vers.

Mă tem, în vis, că n-au să-mi ajungă

Mîinile, n-am decît două şi doar

Zece degete.

Mă tem în vis că mă voi trezi

Şi voi fi doar o pagină albă.

In fiecare vis mă tem

Că doar am visat

Că pot să scriu.

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

 

 

 

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

Mareste imaginea.

Nu putini sunt aceia care aproape isi inchina viata zidirii unei case imense, cu etaje si garaj, cu dotari cat mai moderne si sisteme de alarma pe masura, in vreme ce biserica la care merg de obicei, pentru botezuri, cununii si alte slujbe, sufera de pe urma lipsurilor materiale.

Astazi, unii ca acestia, auzind de nevoile bisericii, se ascund fara de rusine in spatele unui gand de genul: "Lasa, ca preotii au bani, au masini, etc." Cateva stiri de scandal, precum si o emisiune TV defaimatoare, sunt in stare sa ii faca pe unii ca acestia sa generalizeze mesajul, inchizand ochii asupra bisericii de langa ei.

Ce e drept, bisericile se ridica si astazi, insa nu de putine ori cu bani de la numai cativa oameni instariti, iar nu cu bani de la toti credinciosii. Consider ca putinul celor multi poate fi echivalent cu multul celor putini. Peste toate acestea, precum ne spune Insusi Mantuitorul, mai de folos este putinul dat cu inima curata si cu jertfa, decat multul dat din prisosul unor averi adunate in fel si chip.

"Si privind Iisus, a vazut pe cei bogati, aruncand darurile lor in vistieria templului. Si a vazut si pe o vaduva saraca, aruncand acolo doi bani. Si a zis: Adevarat va spun ca aceasta vaduva saraca a aruncat mai mult decat toti. Caci toti acestia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta insa din saracia ei a aruncat tot ce avea pentru viata" (Luca 21, 1-4).

Sunt de parere ca inima oricarui crestin ar trebui sa marturiseasca hotarat: "Mai intai casa lui Dumnezeu, iar mai apoi casa mea!" Nu spun ca, in maxima saracie fiind, omul trebuie sa se ingrijeasca mai mult de biserica, decat de viata lui, caci intr-un asemenea caz stie Domnul ca este lucru cu anevoie de implinit (nu si imposibil), ci spun ca din lacomie si zgarcenie ajungem uneori sa ne inchim viata caselor noastre si masinilor, iar nu lui Dumnezeu. Ajungem sa ne credem saraci, in vreme ce zidim nebuneste "morminte moderne", case lipsite de duh si de adevar, in care nu se stie cata vreme vom mai locui.

Casele noastre sau Casa lui Dumnezeu ?

In vremea proorocului Agheu, lucrurile nu stateau cu mult diferit fata de cele din vremea noastra. Astfel, in vreme ce evreii isi zideau case cat mai scumpe, "cu peretii lucrati in tablii", templul Domnului se afla in stare de ruina. Dupa reintoarcerea din robie, Templul Domnului din Ierusalim se afla in stare de ruina, iar lucrarile de reconstruire ale acestuia aveau sa fie intarziate, atat de lipsa de unitate si hotarare a poporului evreu intors din exil, cat si de preocuparea evreilor pentru casele proprii, fiecare amanand pe mai tarziu zidirea Casei Domnului.

"Asa zice Domnul Savaot: Poporul acesta graieste: "N-a venit inca vremea ca sa zidim templu Domnului." Atunci a fost cuvantul Domnului catre proorocul Agheu, zicand: "Este oare, timpul, ca voi sa locuiti in casele voastre cu peretii lucrati in tablii, cand templul acesta este in ruina?" Si acum, iata ce zice Domnul Savaot: "Fiti cu bagare de seama la caile voastre! Voi ati semanat mult, dar ati cules putin; ati mancat, dar nu v-ati saturat; ati baut, dar nu v-ati imbatat; v-ati imbracat cu vesminte, dar nu v-au tinut de cald si ati strans simbria voastra ca sa o puneti intr-o punga sparta." Asa graieste Domnul: "Fiti cu bagare de seama la caile voastre! Suiti-va in munte si aduceti lemne ca sa claditi iarasi templul in care voi binevoi si Ma voi preaslavi", zice Domnul. "V-ati asteptat la mult, dar iata ca aveti putin. Ati strans mult, dar Eu am risipit truda voastra! Pentru ce?, zice Domnul Savaot. Din pricina templului Meu care sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui!" (Agheu 1, 2-9)

La randul sau, proorocul David, rege fiind, nu a avut liniste pana ce nu "a aflat locas Domnului"; el nu putea sa se bucure nici macar de stapanirea imparateasca, stiind cum Chivotul Legii se afla in pribegie, "in tarina lui Iaar", iar nu intr-un locas minunat, cat mai vrednic de numele lui Dumnezeu, precum citim in cartea "Psalmi":

"Adu-ti aminte, Doamne, de David si de toate blandetile lui. Cum s-a jurat Domnului si a fagaduit Dumnezeului lui Iacob: Nu voi intra in locasul casei mele, nu ma voi sui pe patul meu de odihna, nu voi da somn ochilor mei si genelor mele dormitare si odihna tamplelor mele, pana ce nu voi afla loc Domnului, locas Dumnezeului lui Iacob. Iatz am auzit de chivotul legii; in Efrata l-am gasit, in tarina lui Iaar" " (Psalm 131, 1-6).

Cine are grija de altul mai intai, pe el se ingrijeste.

Intr-o vreme in care foametea era din ce in ce mai mare, ani de zile nefiind "nici roua, nici ploaie", Sfantul Proroc Ilie a fost trimis de Domnul la o femeie vaduva din localitatea Sarepta. La intalnirea cu femeia vaduva, sfantul a rostit cel mai crunt cuvant cu putinta, pentru acea vreme de foamete: "Adu-mi putina apa ca sa beau!"

"Cnd a ajuns la portile cetatii, iata o femeie vaduva aduna vreascuri si a chemat-o Ilie si i-a zis: "Adu-mi putina apa ca sa beau!" Si s-a dus ca sa-i aduca, dar Ilie a strigat-o si i-a zis: "Adu-mi si o bucata de paine sa mananc!" Ea insa a zis: "Viu este Domnul Dumnezeul tau, n-am nici o faramitura de paine, ci numai o mana de faina intr-un vas si putin untdelemn intr-un urcior. si iata, am adunat cateva vreascuri si ma duc sa o gatesc pentru mine si pentru fiul meu si apoi sa mancam si sa murim!" Atunci i-a zis Ilie: "Nu te teme, ci du-te si fa cum ai zis; dar fa mai intai de acolo o turta pentru mine si adu-mi-o, iar pentru tine si pentru fiul tau vei face mai pe urma. Caci asa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Faina din vas nu va scadea si untdelemnul din urcior nu se va imputina pana in ziua cand va da Domnul ploaie pe pamant!" Si s-a dus ea si a facut asa, cum i-a zis Ilie; si s-a hranit ea si el si casa ei o bucata de vreme. Caci faina din vas n-a scazut si untdelemnul din urcior nu s-a imputinat, dupa cuvantul Domnului, grait prin Ilie" (III Regi 17, 8-16).

Omul trebuie sa iubeasca deci mai intai casa lui Dumnezeu, iar mai apoi casa sa. Si astazi ne rusineaza cei saraci si credinciosi, care pun Casa lui Dumnezeu si nevoile celuilalt mai presus de ale lor, precum vedem in cazul vaduvei din Sarepta Sidonului, care, desi era cuprinsa de o saracie lucie, a dat Sfantului Ilie si ultimul strop de hrana, iar Domnul i-a rasplatit nemasurat, dupa dragostea si credinta ei.

Daca, avand grija de un alt semen, mai mult decat de noi, primim daruri peste daruri de la Dumnezeu, cata binecuvantare nu vom avea daca ne vom ingriji mai intai de Casa Domnului, iar mai apoi de a noastra?!

Domnul sa se milostiveasca spre noi, ca atunci cand va veni Mantuitorul, sa nu fim aflati zidindu-ne nebuneste casele, caci atunci sigur vom auzi: "Templul Meu sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui" (Agheu 1, 9).

Casa lui Dumnezeu sau casele noastre, noi ce asezam mai intai pe lista de prioritati ?!

Teodor Danalache

IMNUL MINERILOR

                                                                                      

                                                                                    

 

În fund de munţi noi des intram,

Cu „NOROC BUN” ne salutam!

Şi când ieşim din sânul lor,

Noi tot „NOROC” strigam in cor!

În mina-i Dumnezeu cu noi ,

Afara-s grijuri şi nevoi!

Deasupra noastră n-avem cer,

C-aşa e viata de miner!

Când plini de praf cu paşi trudiţi,

Ieşim din mina obosiţi,

Ne doare ca-n lumina sa

Pământul ţine-o lume rea.

De-atâtea grijuri si nevoi

Noi ne întoarcem înapoi,

În lumea noastră far-de cer

C-aşa e viata de miner!

Şi moartea vine tot mai des

Să vadă ce-are de cules,

Din lumea noastră far-de cer,

C-aşa e viata de miner!

                 



Manastirea Locurele

Locurele este un locas de rugaciune aflat in mijlocul padurilor din defileul Jiului. Fiind locuit de calugari, fostul Schit Locurele este cunoscut mai ales ca metoc al . Acesta a fost schit pana in anul 1999, dupa aceasta data el fiind ridicat la rangul de manastire. Hramul acestui sfant locas de rugaciune este Schimbarea la Fata, praznuita la 6 august.

Locurele reprezinta, din punct de vedere al asezarii lui si al duhului celor ce-l locuiesc, un model de viata monastica. Manastirea Locurel e se afla intr-o poiana larga din mijlocul padurii, la altitudinea de 780 de metri. Poiana in care este construit schitul are ca strajeri Muntele Sliva la sud si culmile Parangului la nord-est.

Credinciosii care vin sa se roage la Manastirea Lainici si nu urca spre varful Muntelui Gropu, la Manastirea Locurele, au ce regreta. Drumul pietruit spre acesta, pornind putin mai la nord de Manastirea Lainici, este odihnitor si se parcurge usor de catre pelerini.

Din punct de vedere teritorial, schitul apartine de comuna Schela, fiind situat pe o stanca la circa cinci kilometri de Manastirea Lainici, accesul facandu-se pe un drum forestier, uneori greu accesibil pentru autoturisme.

Legat de numele acestui loc, putem spune urmatoarele: Manastirea Locurele isi trage numele de la "Locurel", care inseamna "poienita de munte", dar pisania se refera la sfantul schit cu numele de "Locuri Rele", ceea ce ne face sa presupunem ca, odata cu vremea, prin pronuntie a devenit "Locurele".

Asupra denumirii schitului pot aparea unele confuzii. El nu se numeste schitul "Locuri Rele" cum gresit apare in unele publicatii, denumirea corecta a sa fiind "Locurele", adica "locuri mai mici pentru rugaciune". Schitul Locurele a fost vizitat si de scriitorul Alexandru Vlahuta, acesta fiiind pomenit in a sa lucrare, "Romania Pitoreasca".

Manastirea Locurele - scurt istoric

Schitul Locurele a fost intemeiat intre anii 1850-1852, de doi preoti de mir din Targu Jiu, si anume: Parintii Constantin Cartianu si Costache Lupu Stolojan, calugariti sub numele de Cleopa, respectiv, Luca; ei au ravnit tot timpul o viata sihastreasca.

Primul schit din poienita de la Locurele a fost din lemn, dar intre anii 1855-1859 aceiasi calugari l-au recladit din caramida, asa cum se vede si astazi. Aici s-au nevoit schimnicii iubitori de asceza si liniste, intr-o desavarsita instrainare, tacere, post si neincetata rugaciune. In prezent obstea de aici formeaza o obste cu monahii din Manastirea Lainici.

Biserica de la Locurele s-a sfintit la data de 31 martie 1860, cu hramul "Schimbarea la Fata". Intre anii 1892-1897, schitul a fost reparat si zugravit din nou cu ajutorul si cu binecuvantarea Episcopului Ghenadie Enaceanu al Eparhiei Ramnic - Noul Severin -, si prin staruinta si osardia ieromonahului Dionisie Stefanescu.

Schitul Locurele, parasit in timpul Primului Razboi Mondial, a fost refacut in anul 1957 de Calinic Caravan, staret al Manastirii Lainici. In anul 1996 s-a renovat pardoseala schitului, din scandura, aparand ferestre noi si usi din lemn de stejar. Grija lucrarilor au avut-o ieromonahii Gherescu si Mihail.

Manastirea Locurele - arhitectura

Biserica de la Locurele are forma trilobata, cu o turla pe pridvor, de forma patrata. Catapeteasma bisericii este de zid. Naosul se delimiteaza de pronaos printr-un zid care ajunge pana la plafon si care lasa o deschidere cat o usa mai inalta.

Pridvorul bisericii este inchis si pictat. Usa de la intrarea in pridvor este in doua canaturi, masiva si din lemn. Altarul este luminat de o fereastra pe zidul din rasarit si de cate o fereastra pe zidurile din dreapta si din stanga. Sculptura frumoasa a usilor imparatesti apartine aculptorului M. Dobrita.

Naosul si pronaosul bisericii primesc fiecare lumina de la cate o fereastra din dreapta si din stanga zidurilor, iar pridvorul, de la doua ferestre mai mari decat celelalte, asezate in fata, in dreapta si in stanga usii. Ferestrele bisericutei sunt duble, cu bare metalice intre ele.

Clopotnita manastirii se afla in dreapta bisericii, lipita de zidul acesteia. Clopotnita este din lemn, sustinuta de patru stalpi foarte grosi din zid. Acoperisul ei este din tabla alba si are o streasina foarte larga. Peretii varuiti in alb au, din loc in loc, firide superficiale.

Manastirea Locurele - pictura bisericii

Pictura bisericii este originala, executata in anul 1897 de pictorul Ioan Oprisan. Aceasta se pastreaza bine in pronaos, pe tampla si pe usile imparatesti. La intrarea in pronaos, in dreapta si in stanga, sunt pictati Sfintii Apostoli Petru si Pavel.

Privind tabloul votiv, se mai disting portretele celor doi calugari ctitori, ale episcopilor Calinic si Ghenadie ai Ramnicului - Noului Severin -, al Regelui Carol I, al lui Radu Cartianu si al sotiei Constantina Cartianu, si al lui Dinca A. Scheleru. Acestia din urma au contribuit la renovarea dintre anii 1892-1897.

In fata bisericii, in partea dinspre Apus, este o cladire cu etaj pentru chilii, staretie, trapeza si bucatarie. Din locul unde este asezata biserica, se deschide o perspectiva foarte frumoasa la rasarit, la sud si la apus. In partea nordica vedem numai padurea la poalele careia se afla biserica Manastirii Locurele.

Manastirea Locurele - viata duhovniceasca

"La Schitul Locurele vietuiesc trei calugari, cel mai varstnic dintre ei avand 92 de ani. Se numeste parintele Adrian. De dansul au grija doi calugari mai tineri. In total, la Sfanta Manastire Lainici traiesc 35 de calugari.

Ne gospodarim, avem gradina si animale. Viata noastra se petrece in rugaciune, lucru si odihna. Zilnic, fiecare calugar se roaga aproximativ zece ore. Schimbarea la fata este una dintre cele mai mistice sarbatori din an si este marcata asa cum se cuvine.

De fapt, aceasta sarbatoare este hramul Schitului Locurele, nu al manastirii, insa, cele doua locasuri fiind unul langa altul, sarbatorim si la manastire Schimbarea la fata", a spus Parintele Ioachim de la Manastirea Lainici.

Parintele Firmilian - calugarul de la Locurele

Parintele Firmilian are 37 de ani - in anul 2007 -, dintre care ultimii 12 i-a petrecut in Schitul Locurele. Parintele a parasit calculatoarele, aparatura de ultima generatie, pe care ii placea sa faca diverse experimente, si a intrat la manastire. Calugarul recunoaste ca a venit la Manastirea Locurele datorita Parintelui Adrian Fageteanu, care se retrasese aici.

Parintele spune ca s-a simtit mai mult atras de cele sfinte decat de fizica atomica, domeniu in care e licentiat. Legat de Facultatea de Fizica, pe care a urmat-o, el spune "am intrat in facultate fiind ateu convins... pe parcurs, am inceput sa merg mai des la biserica... in final, am ajuns sa ma calugaresc".

Mai exact, el spune: "am intrat in facultate ateu convins. In cele din urma, am ajuns la manastire. Mai multi din gasca in care eram eu s-au intors la biserica. Fizica m-a adus la religie. Prin exactitatea ei, te duce la Dumnezeu. Fizica este o stiinta foarte legata de lumea concreta."

Parintele si-a gasit vocatia pentru viata monahala in vremea studentiei de la Bucuresti. El a absolvit Facultatea de Fizica si a lucrat un an intr-un institut de cercetare a fizicii atomice din Capitala, dar a renuntat la slujba pentru manastire. El spune simplu "fizica m-a adus la religie.. la varsta de 25 de ani am ales calea rugaciunii, iar de peste 12 ani sunt calugar.. fara sa regret vreodata acest lucru".

Calugarul Firmilian de la Locurele, schit ce apartinea de Manastirea Lainici, a reusit sa aduca lumina in varful muntelui; el a pus la punct un sistem de iluminat cu ajutorul unor panouri solare. Cele doua panouri solare au fost achizitionate pe rand, din cauza lipsei fondurilor banesti. Unul a fost donat, iar celalalt a fost cumparat de calugar, din Bucuresti. Energia solara poate fi produsa chiar si iarna.

Manastirea Locurele - parintele Adrian Fageteanu

Parintele Adrian Fageteanu este unul dintre cei mai varstnici calugari din tara, devenind faimos pe vremea cand era duhovnic la Manastirea Antim din Bucuresti, unde si-a castigat renumele de "apostol al Bucurestilor". Parintele Adrian s-a nascut in Bucovina de Nord si a fost ranit foarte grav in razboi.

Parintele a decis sa se calugareasca la varsta de 31 de ani, dupa ce a fost ranit grav pe front, in apropiere de Stalingrad, fiind la un pas de moarte. Medicii nu-i mai dadeau nici o sansa, dar ceva imprevizibil s-a intamplat atunci. A fost momentul in care Adrian Fageteanu, pe atunci comandantul unei grupe de tunuri, s-a decis sa devina calugar, considerand ca salvarea sa a fost un mesaj de la Dumnezeu.

Marele duhovnic a stat in inchisorile comuniste timp de 12 ani si a decis sa se calugareasca dupa ce a reusit sa se insanatoseasca in urma ranilor frontului. In ciuda tuturor incercarilor la care l-a supus viata, parintele Adrian nu si-a pierdut niciodata credinta si speranta.

Parintele Adrian Fageteanu a venit la Manastirea Lainici in anul 2002. Parintele Adrian Fageteanu s-a intors la manastirea sa de metanie, Manastirea Putna. Decizia sa de a reveni in Bucovina natala se pare ca fost determinata nu numai de dorul firesc pentru locul de bastina, pe care oricine il simte mai acut la apusul vietii, ci si de faptul ca Mitropolit al Moldovei a fost ales unul dintre cei care i-au fost ucenici, Inalt Prea Sfintitul Teofan.

Manastirea Locurele - are nevoie de ajutor

In prezent, lacasul de cult se afla intr-un stadiu avansat de degradare, fiind necesare lucrari de refacere si reabilitare a constructiei. Fondurile necesare insa pentru finalizarea lucrarilor de reparatie nu se pot asigura integral din autofinantari, donatii sau sponsorizari.

Manastirea Locurele, din judetul Gorj, va primi suma de 500 de mii RON pentru lucrari de refacere si reabilitare. Cu acesti bani, acordati din Fondul de rezerva bugetara, lacasul va fi consolidat si, de asemenea, vor fi restaurate pictura si tencuiala exterioara. Proiectul prevede si refacerea aductiunii cu apa si constructia unui gard de imprejmuire din piatra.

Guvernul Romaniei adopta prezenta hotarare: "Art. 1. Se aproba suplimentarea bugetului pe anul 2005, din Fondul de rezerva bugetara la dispozitia Guvernului, prevazut in bugetul de stat pe anul 2005, cu suma de 500 mii RON, la capitolul 59.01 "Cultura, religie si actiuni privind activitatea sportiva si de tineret", titlul 38 "Transferuri", alineatul 40.61 "Sustinerea cultelor", pentru Manastirea Locurele din judetul Gorj".

Vezi: Parintele Adrian Fageteanu - Interviu - VIDEO 

        Despre ecumenism - Parintele Adrian Fageteanu - VIDEO

Manastirea Locurele