Postări populare

vineri, 29 iulie 2011

preluare de pe crestinortodox.ro:

Camera 18, cristelnita de botez a parintelui Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt s-a nascut la 29 iulie 1912 in comuna Pantelimon, de langa Bucuresti, intr-o familie evreiasca. Urmeaza cursurile scolii primare in perioada 1919-1929. La liceul "Spiru Haret" ii va avea colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu etc. In anul 1934 isi ia licenta in Drept si Litere la Universitatea din Bucuresti, iar in anul 1936 isi sustine doctoratul in drept constitutional, cu lucrarea "Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Leon Duguit".
Intre 1937-1938 si-a continuat studiile in Elvetia, la Viena, Paris si in Anglia. In 1939 revine in tara si lucreaza ca redactor la "Revista Fundatiilor Regale" de unde este inlaturat in anul 1940, in cadrul actiunii de "purificare etnica" declansata sub guvernarea Antonescu-Sima, urmand o perioada de privatiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944 pana in 1948 revine la "Revista Fundatiilor Regale" depunand o intensa activitate publicistica si critica. Intre 1948 si 1959 sufera o noua perioada de privatiuni alaturi de pleiada intelectualitatii romanesti interbelice si este in cele din urma anchetat in procesul intentat lui Constantin Noica.

La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, si i s-a cerut sa depuna marturie impotriva lui Constantin Noica. Pentru ca refuza, este condamnat la 13 ani de munca silnica, sub acuzatia de "crima de uneltire contra ordinii sociale".
In anul 1960, la 15 martie, in camera nr. 18 a puscariei Jilava, este botezat de ieromonahul Mina Dobzeu, nas de botez fiindu-i Emanuel Vidrascu, coleg de lot, fost sef de cabinet al maresalului Antonescu, iar ca martori ai tainei au participat Alexandru Paleologu, doi preoti romano-catolici, unul fiind chiar monseniorul Ghica, doi preoti uniti si unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" , dupa cum scria el in "Jurnalul fericirii". Este eliberat in august 1964, in urma gratierii generale a detinutilor politici. Dupa eliberarea din detentie, isi desavarseste prin mirungere si primirea sfintei impartasanii, la schitul Darvari din Bucuresti.
Dupa moartea tatalui sau, in anul 1967, a inceput sa caute o manastire unde sa se calugareasca. Nu i-a fost usor sa gaseasca un astfel de loc, deoarce multi inca mai vedeau in el - un fost detinut politic. Refuza chemarea staretului de la Manastirea Cozia, Gamaliel Vaida, pe motiv ca locasul de pe Valea Oltului este prea solicitat de catre turisti.

In anul 1973, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica, ajunge la Manastirea Rohia. Manastirea l-a cucerit din prima zi. Dupa drumuri regulate la Rohia, parintele Serafim Man, i-a spus ca-l va calugari. Este calugarit la 16 august 1980 de parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus.
La manastire indeplineste functia de bibliotecar, punand in ordine cele peste 23.000 de volume ale manastirii, iar in paralel isi intensifica activitatea literara dar si preocuparile legate de viata manastireasca (participarea la slujba, povatuirea pelerinilor si elaborarea predicilor). Volume publicate antum: "Geo Bogza - Un poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului" (1982), "Critica la persoana intai" (1983), "Escale in timp si spatiu" (1987) si "Prin altii spre sine" (1988).
In prefata volumului "Daruind vei Dobandi", Preasfintitul Justinian Chira marturisea: "Nicolae Steinhardt, dupa ce a intrat in Manastirea "Sfanta Ana"-Rohia si a imbracat haina renuntarii si a daruirii totale, venind la mine, m-a intrebat: Mai am voie sa scriu? La aceste cuvinte i-am raspuns: Pana acum ai scris din propriul indemn. De acum inaine, parinte Nicolae, nu numai ca ai voie sa scrii, ci mai mult, primesti ascultarea sa scrii si sa publici mai mult. Si ce ati vrea sa scriu? - m-a intrebat in continuare. Sa scrii tot ce te va inspira Dumnezeu, i-am raspuns. Scrie fara frica, fara retinere, nu ingropa talantul. Ce si cum sa scrii, dumneata stii. Si sunt sigur ca vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor in general, risipind intunericul in care ne aflam.

A trecut la cele vesnice la 29 martie 1989, in spitalul din Baia Mare.

Cea mai importanta parte a operei sale nu a putut fi publicata in timpul vietii sale si a aparut postum datorita conjuncturii politice favorabile creata de revolutia din decembrie 1989 si din aceasta parte necenzurata am extras majoritatea textelor din lucrarea de fata. Aparitii postume: "Jurnalul fericirii" (1991), "Monologul polifonic" (1991), "Daruind vei dobandi" (1992), "Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia raspunde la 365 de intrebari incomode adresate de Zaharia Sangiorzan" (1992 si 1998), "Primejdia marturisirii" (1993) si "Drumul catre iubire" (1999).
"Lucrurile acestea, ale credintei, incep, asadar, demult. Rudolf Otto imparte: mysterium fascinans, mysterium tremendum.

Sa le iau pe rand. Fascinatia pentru mine a inceput aproape dintotdeauna, adica din copilarie, in comuna purtand nume de sfant ori de talhar: Pantelimon. Pe atunci, cu totul in afara orasului. Odata cu lasarea serii, nici un bucurestean nu cuteza sa mai intre in mahala. Isi aveau flacaii gelosi si mandri cartierul lor, domeniu rezervat. Erau si numerosi betivi, de buna seama, cum sa nu fie, zavozi care latrau in tacerea noptii ori se repezeau la trecatori, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, si numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhala, pe credinta fiecaruia ca lumea, in strafundurile ei cele mai tainice, nu-i totusi ostila si rea; ca, la o adicatelea, oamenii nu te vor lasa, ca o bucata de paine si un pahar cu vin tot vei gasi pe undeva; ca - pana-n clipa mortii, se-ntelege - nu vei fi dat afara de la locul si culcusul tau; ca lucruri cu totul de mirare si de-a dreptul infioratoare nu se vor intampla.

La Biserica Capra, asezata mai spre oras, se duceau, duminica si de sarbatori, aproape toti; macar primprejur. Ca proprietari de fabrica si la poftirea preotului Marculescu, mergeau si parintii mei. Biserica, lipsita de orice frumusete, dar incapatoare, avea clopote cu batai prelungi, cu dangat grav, in contrast cu modicitatea locului, batand des, insidios si nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate ca se aflau departe de fabrica, ele au constituit fundalul sonor si emotiv al anilor mei dintai. Ele m-au aparat, macar un timp, si tot ele alungau duhurile rele, grindina si farmecele viclene; imi indulceau, cu sunet, crescandele trasaturi odioase ori derutante ale realitatii: realitatii inconjuratoare, realitatii launtrice (unde imaginea latenta iesita din nedeslusit, trecand de la negativ la pozitiv, incepea sa-mi ranjeasca sfidator).

Mai erau - tin bine minte - si clopotele de Pasti, acelea diferite: nu indemnau spre duiosie, ca la Craciun, ci rascoleau, staruind, tagaduindu-ti pacea.
(De Craciun toate erau bune: si bradul si cozonacii si colindele si micutul prunc Iisus. De Pasti, toate erau ciudate si apasatoare: si postul si prohodul si crucea rea si infricosatorul batut in cuie, Hristos.)
Are orice om cate o ulita a copilariei. A mea acolo a fost, in Pantelimonul cel atat de oarecare, intre Capra si Fundeni - si-n curtea fara capat a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curata, adanc patrunsa de mirosul lemnului taiat si al rumegusului. (Dupa ce ploua, din scanduri si butuci imbibati se raspandeste un parfum intepator.)

Fascinatia unei mahalale romanesti din vremuri bune. Fascinatie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternica - desi cu mijloace atat de modeste. Ce poate fi mai neinsemnat, mai pieritor, decat salcamul curtilor sarmane si carciumile targovetilor mintosi?

De la inceput, din vesnicia copilariei mele. Tremendum a venit mai tarziu, mult mai tarziu, pe cai negingase." (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

joi, 28 iulie 2011

Ion D.Sîrbu, despre râs – Adio, Europa!






''... râsul ca simptom de sănătate sau boală, râsul care inhibă sau defulează, iartă sau pedepseşte, damnează sau mîntuie. Vezi matale, lărgind sfera consideraţiilor noastre, nu putem să nu observăm că, pe scara unei anumite evoluţii ( sau involuţii, sau neevoluţii, sau revoluţii) ontologice, homo ridens apare mult după să zicem, homo faber sau homo lupus, dar înainte de jalnicul, penibilul, încuiatul homo sapiens. După a mea părere, râsul, ca semn de luciditate şi gratuitate, trebuie plasat undeva între homo ludens şi homo fictus: după peşteră şi vînătoare, dar înainte de agrozoocultură. Intre totem şi tabu, adică între o forţă despre care crezi că te păzeşte şi alta de care ştii că trebuie să te păzeşti.( ...) Căci vezi matale, atît râsul, cît şi plânsul, derivă din hipotalamus (deci din structura noastră cea mai veche) şi au drept cauză sentimentul primar al Fricii şi al Mîniei. ... Frica nu e decît mînie neputincioasă, mînia nu ar fi decît frica scăpată din paza fricii. Bun! Râsul şi plânsul, fraţi gemeni, două feţe ale aceleiaşi triste, devalorizate medalii, s-au despărţit mai tîrziu, o dată cu apariția ceremonialurilor monarhice şi religioase. ( ... ) Râsul s-a definit ca râs, deci ca opozant politic al plânsului, în această perioadă de ilegalitate, în care pe scene, în temple, la curţile tiranilor nu erau admise decît încruntarea şi plânsul tragic. Observă, rogu-te, indiferenţa totală a corului din tragediile clasice: e prezent, vede totul, aude totul, comentează dar nu se amestecă. Cei din cor sînt oameni din popor, funcţionează cu ambele cortexuri, le place jocul (ludus), dar încă le e frică de tot ce e ficţiune(fictus). Lacrima lor e amestecată cu râsul, veselia lor fiind o formă a sentimentului absurd şi tragic al existenţei. De cîte ori văd ţărani de-ai noştri aşteptînd prin gări sau pieţe, întrezăresc în privirea lor aiurită ceva din resemnarea şi indiferenţa corului antic, care participă la tragedie, dar nu are nici replică şi nici un fel de putere de decizie. ( ...) Domnule Profesor, cele două mari puteri ale istoriei, religia şi monarhia, nu au iubit râsul, nu l-au aprobat, nu l-au permis în instituţiile lor. E şi firesc: grandoarea, eroismul, jertfele de tot felul ce alcătuiesc toate ceremonialele puterii nu suportă nici chicotitul nici hăhăiala. Fiindcă orice râs e de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează. Arată cu degetul. Sparge oglinda, răstoarnă valorile, face dreptate prin egalizare şi ignorare a ierarhiilor. Un rege care râde are neapărată nevoie de un bufon paratrăsnet, un nenorocit de deştept, ghebos şi cu clopoţei la tichie, care să ia asupra lui otrăvurile periculoase ale ironiei. Regii au rămas, bufonii însă au dispărut ...
Ion D. Sîrbu - Adio, Europa!



Lucian Blaga                                       


''Inainte de a pleca la București, m-am dus la el (Lucian Blaga n.n.) să-mi iau rămas bun. Mi-a spus: <<Ai să-mi lipsești, Gary! >>. <<Știu, i-am spus, am fost Bufonul dumneavoastră>>. <<Da, mi-a răspuns el, stai jos să-ți povestesc ceva despre un bufon pe care l-am văzut eu în Portugalia...>>. <<Acel Bufon, un August-Prostul oarecare, nătîng și sublim, în același timp, trebuia, cu un făraș și o măturice ... să adune de pe prundul circului... un sput de lumină. Da. ( ... ) Bufonul trebuia să adune de pe jos , așa cum aduni o grămadă de gunoi, Lumina de sus. Cu mare grijă făcu o grămadă în mijlocul arenei, apoi mătură această strălucire în fărașul său.Acum umbla cu acest făraș sclipitor, nu știa unde să arunce acest  ¨gunoi¨ , alerga, îl oferea publicului, nimeni nu voia să-l accepte, toți se temeau''
Ion D. Sîrbu – Scrisori către Dumnezeu, ed 1996.

                                                        Cercul Literar de la Sibiu

luni, 25 iulie 2011

Lumea despre Ion D. Sîrbu - Cornel Regman






Perioada 1948 – 1955, căreia îi aparțin povestirile ¨clujene¨ Inceputul călătoriei, Doi intelectuali de rasă, Caz disciplinar, Bivolițele, dar și unele mai tîrzii dezvoltate din sugestii cu rădăcini în provincia nordică ( Șoarecele B, Cum se sparge gheața, Perpetuum mobile), are în Sîrbu pe unul din puținii martori direcți, un fel de strigoi șugubăț și incomod al ¨obsedantului deceniu¨. ( Toate textele amintite aparțin volumului - Șoarecele B și alte povestiri, n.n. ) ... literatura obsedată de deceniul cu pricina este sumbră, catastrofică, înghețat-penalizatoare, iar în satirizarea acelor rînduieli nu se strecoară mai deloc râsul. Râsul-râs, dacă vrem să-l întîlnim, trebuie să-l căutăm nu în anii bilanțurilor tîrzii, cu iz de catafalc, ci în perioada constituirii argumentelor pentru obsesiile viitorului, in acele opere-vestigii ajunse miraculos pînă la noi, care ne confirmă în convingerea că în fața anomaliilor de tot felul care prind ființă ( inclusiv ale vieții literare), o reacție firească, deloc frivolă, e înveselirea.
Am amintit fugitiv de Caragiale. Dar despre o amprentă a spiritului caragialian, într-un sens mai larg, identificată în opera autorului nostru se poate vorbi mai amănunțit. Sînt desigur mai întîi subiectele [...] s-a remarcat deja - și nu era greu – înrudirea dintre ¨pitagogul¨ dr Cornel Cuvici și pedagogul absolut care este Marius Chicoș Rostogan, dar aș putea trimite și la vasta descendență caragialiană care, prin Bassarabescu, Lirițescu, Pătrășcanu, oameni ai catedrei ei înșiși, ține în colimator instituția școlii și pe slujitorii ei. [...] Pe o schemă a umorului de totdeauna, utillizată cu inventivitate și de Caragiale (Două loturi, O noapte furtunoasă), anume încurcătura produsă de inversarea unor cifre sau nume înrudite, se bizuie Bivolițele, înșiruire de secvențe pline de haz, povestind peripețiile prin care eroul, un profesor de liceu, încearcă să scape de impozitul pe animale cu care fusese încărcat din eroare. Toată proza lui (I. D. S. N.n.) e a unui comediograf. Nu atît pentru că șarja, atît de legată de scenă, de bufonadă, e proprie și felului de a fi al Naratorului Sîrbu, care îngroașă, îngrămădește, amalgamează, exagerează, pune în cîrca personajelor povești grotești, execută pe seama și în spatele lor, ca în cea mai histrionească evoluție de comedia dell’arte, strîmbături, imitații, tumbe, cît mai ales pentru că, spre deosebire de epica propriu-zisă care presupune și planuri ¨neglijate¨ detalii în treacăt, menținute în umbră, nedestinate actualizării, cel mult menite să creeze atmosferă sau poate chiar numai să dea senzația adîncimii, este unul dintre aceștia – asișsti la o succesiune de obiecte perfect șlefuite, finisate, fiecare detaliu capătă ...] o însemnătate de prim plan.
Dar de Caragiale și de modalitățile tradiționale ale satirei, I: D. S. – scriitor totuși al epocii Kafka și Orwell – se apropie ca să se și mai depărteze. Intocmai ca într-o mișcare pendulară, în povestirile lui se întîlnește și extrema opusă, o proză care nu seamănă cu nimic din ce s-a scris în trecut la noi. Șoarecele B și Cimex lectularia (de altfel, bucățile cele mai bune din volum) par produsele unui râs știinţifico-fantastic, un râs al himerelor, un gen de umor dezvoltat în preajma laboratoarelor alchimice moderne, unde se prepară utopiile prezentului sau ieșit din familiaritatea primejdioasă cu problemele cosmice sau cu paradoxurile istoriei.
''Cornel Regman, Un maestru al râsului ... himeric, ¨Viața Românească¨, nr 8, 1983.''  

Cornel Regman ( conform Wikipedia
După ce a terminat liceul la Cluj, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Regele Ferdinand” din Cluj (mutată temporar la Sibiu), pe care a absolvit-o în 1942. Și-a luat doctoratul în filologie cu teza Agârbiceanu și demonii (1973).
După terminarea studiilor a lucrat ca profesor de liceu la Cluj, ca redactor la revista Steaua, cercetător științific la Institutul de Lingvistică din București, conferențiar la catedra de Literatură Română a Institutului Pedagogic din Constanța,
A făcut parte, alături de
 Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, NicolaeBalotă,

Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, din

Cercul literar de la Sibiu.



 A fost redactor la ESPLA, cercetător la Institutul de Lingvistică, conferențiar universitar la Institutul Pedagogic din Constanța, precum și redactor la revistele „Viața românească” și „Tomis”, unde a susținut cronica literară.
În perioada 1949-1956 a publicat sub pseudonimul Dan Costa.

     
„E satul meu !
Cel mai drag dintre toate
Copilăria mea !
Comoara cea mai scumpă
Pierdută în zările trecute.
Eşti însăşi viaţa mea
Şi sufletul meu.
Locaş al părinţilor mei
Cel mai curat şi mai sfanț
Pentru o lume întreagă nu te-aş da!
O, Daneş!”
Cornel Regman
                                                                                         


vineri, 22 iulie 2011

CAȚAVƎNƆII ... de azi, de ieri, dintotdeauna ...


CATAVENCII … nu Academia , nu Kamikaze … de mulţi, de foarte mulţi ani … îi citesc pe Caţavenci pur şi simplu. Le-am urmărit Odiseea de obiect licitat, pierdut şi … recîştigat, am crezut eu;  cu forţe proaspete Caţavencii au renăscut precum pasărea Phoenix, cu altă pălărie, dar tot ei, cu aceeaşi ochi de cititor fidel, tot eu.
In dimineaţa asta chiar mi-am spus că revista arată ca pădurea după ploaie, mai verde, mai viguroasă …nu ştiu de ce azi am luat-o de la coadă la cap … deh, minte de femeie; uitasem să vă spun, dragi Caţavenci, port fustă, sunt blondă (făcută, nu născută), am trecut bine de prima tinereţe şi-mi place al naibii să mă copilăresc !?
Cum spuneam am citit dinspre spate spre faţă, maudit soit qui mal y pense, şi citind dialogul Mihai Radu VS Simona Tache, m-am amuzat copios … nu şi mai departe însă, pentru că Futezătorul Radu Alexandru mi-a ridicat semne de întrebare ¨ fără număr¨ a propos de minima decenţă pe care ar trebui să o avem totuşi, chiar şi in paginile Catzavenciene … nu poţi invoca bunul simţ şi poliţia jenei atunci cînd ataci furibund vîrsta, sau kilogramele, sau menopauza unei femei; vîrsta şi kilogramele sunt defecte fizice şi numai copiii se poreclesc între ei, şchiopu', ciungu', orbu' sau grasu' cu un cinism de care nu sunt conştienţi …¨Senectutea menopauzei care îndoaie cîntare dar nu are bunul simţ să nu se mai pisiceasc㨅 menopauza este şi ea o stare biologică, un dat, nu este blamabilă şi nici penibilă, ba mai mult, domnii mei poate interveni la vîrste foarte tinere şi nu afectează nici mintea, nici afectul … aşa cum senectutea nu este o ruşine.
Am înghiţit în sec şi-am trecut mai departe … mi-am zis c-o fi vreo frustrare personală sau că autorul şi Mihaela Tatu or avea ceva rufe de-mpărţit şi vrea autorul să le spele în văzul nostru, al tuturor ... cam aşa sună, nu mai sună de loc amuzant, de loc subtil, de loc ¨academic¨; în limbaj modern aş zice că sună ¨suburban¨ dar nu-mi place expresia şi totuşi sună la fel de nefericit ca expresia ¨suburban¨.
Sună a simplu atac la persoană şi atît. Nu e nici pe departe subtil, ironic, amuzant cum ar trebui să fie... Si remarcați, vă rog că nu am spus nici o vorbă despre Mihaela Tatu ... nici de bine, nici de rău ... deși dacă ar fi să spun, n-ar fi prea multe de bine de spus nici despre această parte, ca să respectăm dictonul: audiatur et altera pars; nu despre această doamnă este vorba însă ci despre Cațavenci ...
Trei pagini mai încolo îmi cad ochi pe Freud şi Barney care spun nici mai mult, nici mai puţin decît ¨Crin, minte de femeie. S-o penetrăm!¨ Nu-l iubesc pe Crin şi în general nu iubesc bărbaţii cu nume de flori cu excepţia lui Viorel … Mureşan. Dar mă simt profundamente jignită de asocierea Crin - minte de femeie !, adică minte proastă, minte second hand, nu-I aşa ? Ei bine, eu sar peste numărul ăsta!
E prea mult pentru o singură zi şi o singură revistă, dragi Academicieni catzavenci!
Au devenit Caţavencii misogini cu toţii ? Ori, ca să păstrez tonul, vine o vreme cînd mai penetrăm doar mintea Crinului ?

Jocul clownului Vasile cu acuareaua


Alcatraz
m-am hotărît să mă-nchid într-o carte
ca-ntr-un Alcatraz al poeziei,
cuvintelor mele o să le placă
mirosul de cerneală şi liniştea odăii,
or să vorbescă-ntre ele tăcînd,
pisica neagră va toarce-ntuneric.


Oglinda

mi-e frică,
mi-e atîta de frică, încît
mi-am lipit pe chip
un zîmbet biruitor.
vă rog,
nu treceți dincolo de el
ca să nu vă-ntîlniți
cu spaima din spatele oglinzii!



Lacrima poetului

Sa facem linişte !
degetele ploii îşi cîntă povestea
pe claviatura timpului,
să facem linişte !
cînd plouă
plînge poetul.




joi, 21 iulie 2011

22 iulie - ziua Sfintei Maria Magdalena

Sfanta Maria Magdalena

Maria Magdalena, sarbatorita pe 22 iulie, era din semintia lui Neftalim, din Magdala Galileei, un sat situat intre orasele Capernaum si Tiberiada.
Maria Magdalena o desfranata?
Evanghelistul Luca mentioneaza ca Hristos a tamaduit-o de sapte demoni. In Evanghelii nu se face nicio mentiune cu privire la cel fel de demoni o posedasera. Unul din temeiurile pentru identificarea ei cu o desfranata, a fost acela ca Maria Magdalena preia imaginea Israelului infidel, descrisa de profeti ca o prostituata in privinta relatiilor sale cu Dumnezeu.
Alt motiv pentru sustinerea afirmatiei ca Maria Magdalena a fost o desfranata, sunt cateva fragmente gnostice, in care este privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

"Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura".
Din diverse texte apocrife reiese ca ea a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul, insa pentru ca acesta a lasat-o pentru a-L urma pe Hristos, Maria Magdalena a devenit prostituata:

"Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate".
Sfanta Maria Magdalena
Maria Magdalena in Evanghelii
In Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentata ca fiind "o femeie din care s-au scos sapte draci", dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19).
Maria Magdalena confundata cu alte femei
A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mantuitorul. Doua sunt numite pacatoase, cea de la evanghelistii Luca si Marcu, pe cand cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazar.
Evanghelistul Luca vorbeste de o femeie pacatoasa care "a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu parul capului ei le stergea si ungea cu mir picioarele Lui" (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeste si el de o femeie pacatoasa, dar care toarna mir de mare pret doar pe capul lui Iisus si nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeste de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu sase zile inainte de Pasti (Ioan 12, 13).
Nu avem nici un motiv sa vedem in femeia pacatoasa (desfranata) pe Maria Magdalena, tinand seama ca in Traditia bisericeasca, in imnologia cultica sau in scrierile Sfintilor Evanghelisti, nu se vorbeste de Maria decat ca a fost izbavita de sapte demoni.

Cea de-a treia femeie a fost vazuta ca fiind Maria din Betania, sora Martei, identificata fara temei scripturistic cu Maria din Magdala.
Maria Magdalena prezenta la rastignirea Mantuitorului
Maria Magdalena este prezenta la procesul lui Hristos, pe drumul Crucii si in momentul rastignirii Mantuitorului. Potrivit relatarii Sfantului Evanghelist Matei, ea a fost prezenta si la punerea Domnului in mormant. Dupa ce mormantul a fost pecetluit, femeile mironosite s-au intors in cetate, insa numai Maria Magdalena si Fecioara Maria au ramas langa mormant pana seara tarziu. Au fost nevoite sa plece pentru ca era vineri si Legea mozaica poruncea ca in ziua sambetei sa se odihneasca.
Maria Magdalena, "apostol al Apostolilor"
Din Evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul - ca Hristos a inviat.

La mormant ajung si Ioan si Petru. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa mearga si sa vesteasca ucenicilor: "Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru".
Maria Magdalena propovaduieste in Biserica primara
Potrivit Traditiei, Maria Magdalena va fi prezenta in Fenicia, Egipt, Siria si Roma, pentru a propovadui invatatura lui Hristos. Se vorbeste si de faptul ca l-a tamaduit pe imparatul Tiberiu (14-37 d.Hr.), care avea un ochi bolnav.

A fost inmormantata intr-o pestera din Efes, loc ce va deveni locas de tamaduire pentru multe neputinte. In anul 899, imparatul Leon al VI-lea Filosoful a poruncit ca moastele Sfintei Maria Magdalena sa fie mutate la Constantinopol, pentru a fi asezate in Manastirea "Sfantul Lazar". Racla cu mana stanga a Sfintei Maria Magdalena este prezenta la Manastirea "Simonos Petra" din Sfantul Munte Athos.
Adrian Cocosila

miercuri, 20 iulie 2011

Amintiri din copilărie - Dinu Apetrei

                                                                  


“Când moare un ACTOR, este un OM mai puţin pe scenă. Nu am pierdut nici un „tren”, dar merg la clasa a II-a. Când eram mic, visam să fiu birjar, mama dorea să fiu medic, să fiu respectat, să am bani. Dacă teatrul ar fi un concurs de atletism, prefer să ajung ultimul – chiar să mătur scena, să păzesc cioburile de talent din teatru. Nu-l invidiez pe nici un actor. Filmele au fost bucuria copilăriei mele. Am jucat la Danieliuc, Dan Piţa şi Manole Marcus. „Iacob” este până acum rolul cel mai „tare”. Nu aş face teatru fără dragoste. Am 5 copii: trei băieţi şi două fete. Îmi respect fosta soţie şi o iubesc nebuneşte pe Firuţa, actuala soţie.” DINU APETREI



Pe Dinu Apetrei l-am cunoscut in clasa a I a, la Petrila. Incepeam împreună şcoala la Scoala Generală nr 1 din Petrila, astăzi Scoala Memorială Ion D. Sîrbu.



Era un copil blond, prea blond ca să fie adevărat, cu niste ochi albaştrii şi ei prea albaştrii. Era un copil cuminte. Am fost colegi pînă în clasa a VIII a. Momentul determinant al acestor ani, care avea să devină una dintre cele mai frumoase amintiri ale existenței mele, a venit tîrziu, la sfîrşitul şcolii … terminam clasa a VIII a şi, ca toţi absolvenţii ne-am organizat petrecerea de absolvire. Pregătiri, rochiţe, carnete de bal, lecţii de dans. Lecţiile de dans le-am făcut cu mama în bucătărie. In ziua petrecerii a venit să mă ia de acasă unul dintre colegi: un băiat blond, prea blond ca să fie adevărat, care avea doi ochi albaştrii şi ei prea albaştrii: Dinu Apetrei a intrat la noi în casă, avînd în mînă un trandafir roşu



şi cît se poate de ceremonios mi-a sărutat mîna pe care i-o întindeam cu graţie … era prima dată în viaţa mea, lungă de altfel, aveam deja 13 ani şi jumătate, cînd un băiat îmi săruta mîna. Iar trandafirul, ei bine trandafirul roşu a rămas floarea mea cea mai dragă pentru toată viaţa. Acum cîteva vreme, departe de anii adolescenţei privindu-mi florile din casă, am realizat că florile mele poartă nume de prieteni … trandafirul roşu ar trebui să-I poarte numele lui Dinu.





A trecut petrecerea, a trecut şi timpul. Şi eu şi Dinu am intrat apoi la Liceul Teoretic din Petroşani;



spun am intrat pentru că pe vremea nostră admiterea la liceu se făcea prin concurs. In următorii patru ani, am fost în continuare colegi de școală. Şi din nou timpul a trecut nepermis de repede şi a venit bacalaureatul şi am pregătit o nouă petrecere de absolvire. Eram de acum mai mari, alegerea rochiţei era mai dificilă , mai ales lungimea ei era un motiv major de dispută cu mama, pentru că atunci ¨se purta mini¨ , iar coafura era şi ea un punct important al pregătirilor. Imi amintesc ca ieri că m-am dus la coafor deşi mama nu a fost de acord. Se pare că ştia mama ce ştia, pentru rezultatul a fost un dezastru … era deja tîrziu, veneau cavalerul meu pe cal alb, să mă conducă la petrcere, cine putea să fie cavalerul meu într-un asemenea moment ? Evident un băiat prea blond ca să fie adevărat , cu nişte ochi albaştrii prea albaştrii şi ei. Da, din nou Dinu Apetrei avea în mînă un trandafir roşu şi din nou, el a fost cavalerul meu, care, fără cal alb m-a condus la balul de absolvire. Nu contează că atunci cînd a intrat în casă eram cu capul sub apă încercînd să repar catastrofa stilistică a coafezei, iar ochii îmi erau umflaţi de plîns, Dinu mi-a întins rîzînd trandafirul roşu şi mi-a spus ¨hai, pieptănă-ţi părul, ce nevoie ai tu de coafor ?¨ … mi-a întins braţul şi-am plecat, din nou  împreună la al doilea bal al vieţii noastre. Dinu era prietenul meu, împărțisem toți anii noștri de școală, 12 ani, care trecuseră pe neobservate, așa cum aveam să aflu că trece viața de fapt ...
Şi ca în poveşti din nou a zburat timpul şi noi am plecat fiecare pe drumul lui, dar destul de aproape. Eram studenţi în capitală eu şi Dinu, eu medicinista tocilară, Dinu artistul boem. De altfel modul în care a intrat Dinu Apetrei la Academia de teatru a fost inedit … îmi amintesc puţin din povestea examenului lui de admitere dar ştiu că luase de undeva ¨de acasă¨, probabil de la momârlanii din zonă, o ţundră şi un toiag ... aşa costumat s-a prezentat Dinu la admitere şi, evident, ¨ a intrat din prima¨ la teatru.
Ne-am văzut în anii care au urmat, fiecare cu viaţa lui nouă, fiecare cu poveştile lui … poveştile lui Dinu ne fascinau pentru că el ne vorbea despre oamenii pe care îi vedeam pe scenă sau la televizor, personajele poveştilor lui erau Catrinel Dumitescu, Diana Lupescu, Mircea Diaconu.
Anii de facultate au trecut repede şi din nou marcam un sfîrşit de etapă: Dinu a terminat primul facultatea … de data asta eram aproape adulţi, Dinu mai mult decît mine … îmi amintesc că m-a invitat la spectacolul lui de absolvire, la teatrul Casandra, teatrul studenţesc …


 Peer Gynt al lui Ibsen era spectacolul, sper că memoria nu mă înşală.
Avea să fie ultima oară cînd îl vedeam pe Dinu Apetrei … terminînd facultatea, Dinu era, deja, primul dintre noi, intrat în vîltoarea vieţii adevărate.
Doi ani mai tîrziu terminam şi eu medicina şi intram în iureşul acesta numit viaţă, care te ia cu el şi te duce fără să-ţi mai lase timp să vezi că piesa asta pe care o joci parcă pe ¨repede înainte¨ , este propria ta viaţă. Şi mereu laşi lucrurile nefăcute şi mereu amîni ceea ce crezi că suferă amînare, pînă cînd într-o zi e prea tîrziu … n-am mai păstrat legătura cu Dinu în anii care au urmat … în 1994, aflam că Dinu nu mai este … cred că a fost prima oară cînd am învăţat o lecţie dură despre viaţă: aceea că prietenii trebuie să-I iubeşti şi să-I păstrezi aproape, atîta timp cît ei sînt aici, în lumea asta palpabilă, să le spui tot ce ai vrea să le spui, să împărtăşeşti cu ei momente, şi bune şi rele, pentru că apoi vine o vreme cînd ai vrea să le spui atîtea lucruri, dar, din păcate, nu mai poţi decît să le şopteşti unei amintiri.
Dinu a fost primul prieten pe care l-am pierdut şi de atunci n-am încetat să regret anii de tăcere, anii în care am fi putut să ne bucurăm de prietenia noastră … mi-a rămas însă bucuria de a fi împărţit cu Dinu momente importante din viaţă, momente de răscruce, momente de bilanţ şi de realizare.



luni, 18 iulie 2011

Nu mi-a mai rămas nimic de făcut

Aș mai avea de făcut două lucruri:
mai intîi, să spun adevărul
despre mine.
Să povestesc tuturor cum m-am urcat,
pe acoperișul de sticlă al celei mai înalte clădiri
din Manhattan,
și  de acolo, am scrutat cu privirea
Pămintul.
Am învățat pe dinafară harta lumii, căutîndu-te.
Nu te-am găsit.
Am cercetat apoi cu luneta,
fiecare stea de pe cer
și fiecare loc din avioanele ce zburau pe deasupra.
Nu erai nicăieri.
Mai tîrziu  am aflat, că studiai
limba sanscrită,
în piramida răsturnată din muzeul Luvru,
și nu te puteam vedea din cauza
bustului lui Ludovic al paisprezecelea.
Apoi ar trebui să spun adevărul despre tine,
să povestesc tuturor cum te-ai ascuns,
în cupola circului de stat,                                 
avînd cu tine doar dalta și un boț de marmură,
și-ai stat acolo trei zile si trei nopți,
născînd intr-o dimineață din secolul viitor
Capodopera.
Acum, chiar nu mi-a mai rămas nimic de făcut.
Am sa-mi iau bocancii, de firmă, of course,
și-am să mă urc cu ei, pe acoperișul de sticlă
al celei mai inalte clădiri din Manhattan.
Iar acolo, am s-aprind focul in șemineu,
am să mă așez la biroul antique
din lemn de cireș,
și-am să scriu!
                                                     
      


luni, 11 iulie 2011

100 de ani de Cioran

Ion D. Sirbu despre Emil Cioran - ¨Jurnalul unui jurnalist fără jurnal ¨
<<E. M. Cioran. Nu am reușit să apuc decît două cărți ale lui: Précis de décomposition și  Histoire et utopie.
Este – judecîndu-l în comparație cu Blaga – un excelent cioplitor de pietre. Dar nu va ridica niciodată o catedrală. Nici măcar o casă a sa. Nu știu de ce seamănă – după a mea părere – cu acei bătrîni pensionari care își consumă ultimii 30 de ani de liberă și lucidă viață, prewgătindu-și, cu minuție și fanatism, cripta și testamentul. Deși nu au urmași.
Filosofia devine filosofare în clipa în care scriitura devine literatură, iar metaforele, simple găselnițe stilistice. Cioran e un mare poet al limbii (și al gîndirii prin limbă), și-a făcut o specialitate și o manieră de a trăi, supraviețuind tuturor ispitelor și chemărilor sale spre dispariție sau sinucidere.
Cine-l mai crede ? Toată lumea îl gustă. Pecine mai convinge ? Lumea îl știe un mare jongleur, funambul, bufon al morții. Un iconoclast al filosofiei care, din cioburile a ceea ce a spart cu bună știință, îți construiește, în inconștient, icoana propriului destin, utopia propriei mântuiri. >>

DILEMA VECHE  
Pesimismul jubilatoriu - fragmente dintr-un colocviu
- fragmente dintr-un colocviu -



Institutul Cultural Român din Paris a invitat 19 specialişti europeni să-l gîndească pe Cioran la o sută de ani de la naştere, în cadrul colocviului internaţional „Cioran – pesimismul jubilatoriu“, organizat în inima Salonului Cărţii pe 18 şi 19 martie 2011. După două zile dense în comunicări şi dezbateri, moştenirea lui Cioran îmi pare a fi dublu fertilă: opera sa naşte alţi scriitori (exegeţii săi), iar „lecţiile“ sale vibrează încă, profund actuale. Fragmentele care urmează reprezintă un decupaj subiectiv a trei dintre intervenţiile din colocviu. (Cristina Hermeziu)

Roland Jaccard
„Curiozitatea sa nu cunoştea limite“ 
Dacă omul e un virus periculos, atunci Cioran era un pacient ireproşabil. Renunţase la fumat, nu punea gura pe alcool, mînca legume fierte. S-ar fi lăsat mai curînd răstignit, decît să guste un pic de frişcă. Avea o teorie specială în privinţa medicilor: trebuia să fie evrei. Ceilalţi erau, în cel mai bun caz, nişte veterinari, iar în cel mai rău – nişte măcelari. Ceea ce contrasta flagrant cu declaraţiile unui Cioran român de dinainte de război, însă cum noi habar n-aveam de trecutul său, nimic nu ne şoca. Şi subscriam la acest filosemitism înfocat. 
Seratele petrecute pe rue de l’Odéon erau de o veselie nebună. Chiar dacă nici nu se atingea de ele, bucatele şi vinurile cele mai rafinate se succedau, spre marea plăcere a lui Cioran, care le gusta prin procură. Iar cînd îi părăseam, pe la 2 dimineaţa, noi eram epuizaţi, pe cînd Simone şBouéţ şi Cioran ar fi vrut să prelungească întîlnirea pînă în zori. Ştiu că s-ar ofusca dacă ar fi printre noi, auzindu-mă că vorbesc despre el ca despre un increvable, dar chiar aşa era. (...) Se interesa sincer de sănătatea prietenilor şi cel mai mic guturai îl alarma: suna frecvent ca să recomande medicamente şi să dea sfaturi. (...) 
Curiozitatea sa nu cunoştea limite, cu excepţia domeniului cinematografic. Renunţase din cauza problemelor cu vederea. Avea eleganţa să nu pomenească de bolile care te lovesc fără milă odată cu înaintarea în vîrstă: Parkinson, Alzheimer, prostată... Cît despre sinucidere, mi-a mărturisit într-o zi că renunţase şi la asta. Era prea bătrîn ca să se mai omoare. Îi părea rău că n-a făcut-o cînd era mai tînăr şi ştia că avea să plătească. Preţul a fost într-adevăr enorm! Nu-i mai rămînea decît să se prefacă a fi încă acolo, fiind deja în altă parte. (...)
La ultima noastră seară petrecută împreună, erau prezenţi François George, Linda Lê, Simone Boué, dar Cioran era deja în altă parte. El, tot timpul atît de viu, de mucalit, de provocator şi de amuzant, asculta fără să audă, privea fără să vadă... ca un manechin de paie, ca Peter Altenberg la Café Central. Să fi fost singur cu el şi un pic mai curajos decît sînt, l-aş fi strîns de gît! Începeau pentru el cinci ani de nesfîrşită decădere. (...) După ce ispăşise faptul de a nu fi făcut destule eforturi ca să nu se nască, avea să ispăşească succesivii paşi înapoi din faţa sinuciderii atît de lăudate. Exil şi ispăşire: la asta se rezumă condiţia umană. Cioran a cunoscut exilul prin destinul său de apatrid. Ispăşirea este cheia operei sale. Este ceea ce conferă operei sale, dincolo de filonul umoristic aflat undeva între Sacha Guitry şi Woody Allen, o dimensiune tragică. Vandal al Carpaţilor, ditirambist al lui Hitler, zelot al neantului, împătimit al cuvîntului, prieten atît de fidel – Cioran n-a avut altă şansă decît să capituleze în faţa celor patru A: amnezie, apraxie, afazie, agnozie, toate aduse de Alzheimer. Fără îndoială, ar fi preferat ataraxia, el, care recomanda trei remedii în caz de tristeţe: să rămîi sub plapumă ascultînd fado, să te scufunzi într-un dicţionar sau un tratat de gramatică, să te plimbi printr-un cimitir.  
Nici nu mai contează remediile. Ca noi toţi, Cioran se va fi petrecut şi el, cîţiva ani, prin acest univers aberant, şlefuitor de formule pe care le-am păstrat aidoma unor fragmente de eternitate.
traducere din franceză de Cristina HERMEZIU  

                                                                                                                                                                                        

sâmbătă, 9 iulie 2011

Petrila, personaj de poveste



     Răzvan Rădulescu ( conform Wikipedia.org )s-a născut la 23 octombrie 1969, la București. Este absolvent al Facultății de Litere, și al secției de Regie de operă a Academiei de Muzică. 

A publicat  

  • Închipuita existență a lui Raul Rizoiu (nuvelă) în antologia Tablou de familie
  • Viața și faptele lui Ilie Cazane (roman) (1997)
  • Teodosie cel Mic (roman), Editura Polirom, 2006
      
  • A fost co-scenarist al filmelor lui Cristi Puiu, Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu. A scris, în colaborare cu Cristi Puiu, scenariul filmului lui Lucian Pintilie, Niki și Flo și scenariul filmului lui Didi Danquart, Offset.
  • Co-scenarist, alături de Alex Baciu și Radu Muntean, al filmelor regizate de Radu Muntean Hîrtia va fi albastră, Boogie, Marți după Crăciun
  • Co-scenarist alături de Alex Baciu la filmul lui Radu Gabrea Călătoria lui Gruber
  • Regizor și scenarist al filmului Felicia inainte de toate (împreuna cu partenera sa de viață Melissa de Raaf)
           
Scenariul pentru „Niki și Flo” e publicat în format electronic de Respiro
                                               


Nu l-am citit pe Micul Teodosie la vremea lui, recunosc. L-am găsit in vitrina librăriei, am plecat cu el acasă şi atît; cu harta aceea ciudată pe copertă, cu titlul care te ducea cu gîndul la Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie şi apoi îţi trezea un hohot de rîs … fiul său Teodosie, dar … cel Mic ? Părea că vine de undeva din altă lume si da, vine din lumea romanului science fiction. Citisem viața şi faptele lui Ilie Cazane şi îi cunoşteam lui Răzvan Rădulescu “ faptele de arme” din cinematografie. Aşadar ştiam că se mişcă la fel de bine în lumea lung metrajului epic, ca şi în cea a lung metrajului cinematografic. Şi totuşi, m-am învîrtit in jurul lui Teodosie o bucată de vreme cu gîndul că trebuie să-i vină vremea şi momentul, că am nevoie de un timp anume ca să mă transpun în lumea copilăriei, pentru că Teodosie cel Mic mă ducea cu gîndul la lumea copilăriei.
Mai aveam un motiv să amîn momentul şi plăcerea pe care o anticipam lecturii; citisem in librărie prima pagină a cărții și mă fascinase descrierea minuțioasă a vîrtejului de aer care se transforma în “ front mișcător de Frunze, praf și crengi” și care ezita între a o lua spre est, acolo unde Furnicile Verzi pun temelia mărețului canal Filiași – Marea Noastră, sau, dimpotrivă, spre vest, pentru a mătura in calea lui fragilele construcții de agrement ale Furnicilor Vinete și schelele minelor de sare din Petrila.”Numai menționarea numelui orașului Petrila era un motiv in plus pentru a dori un timp special, între mine, roman si copilăria mea de data asta , copilărie petrecută nicăieri in altă parte decît la Petrila. Aveam insă să revin la Teodosie mult mai tîrziu decît credeam, doar în vara trecută, cînd Micul Teodosie, mare de acum, lua, impreună cu autorul său, premiul pentru literatură al Uniunii Europene. Nu neg că de astă dată m-am aplecat cu mai multă curiozitate asupra cărții și am purces cu infinită curiozitate să-i urmez povestea.
La început am crezut că mă aflu pe tărîmul fermecat al poveștilor; Vrăjitorul din Oz, sau Alice in tara minunilor, păreau a fi prieteni buni cu copilul prinț care stă în balansoar, se declară bolnav și își dorește căpșuni; la rîndul lor, Pisicîinele, Bufnița Kaliopi și Minotaurul Samoil îmi aminteau de Omul de Tinichea, Iepurele Alb și Pisica din Cheshire.                                                    
Pe măsură ce înaintam însă în lectură, lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate și începeam să mă întreb dacă citesc scenariul unui film SF, sau, pendulez între visul unui adult care se întoarce în somn asupra copilăriei, dar prezentul politic și social nu-i lasă intreagă bucuria visării și visul unui copil, care adormit in camera de zi, printre adulți, își visează jumătate visul – poveste și jumătate reprezentarea onirică a discuțiilor celor mari și a știrilor de la televizor.
Fără îndoială avem de a face cu un parcurs epic ca la carte.
Teodosie este Micul Prinț Moștenitor, este Inălțimea sa Teodosie cel Mic, care urmează a-și lua în stăpînire regatul, la maturitate; deocamdată, insă, el pare a fi doar un copil, de a cărui educație este responsabil Pisicîinele Gavril, în calitate de “Tutore Plenipotențiar al Prințului Moștenitor“ și nu numai el; în timpul somnului de după-amiază, obligatoriu pentru toți copii, deci și pentru prinț, chiar dacă se petrece in scorbura unui copac, sau într-o tigaie în așternut de aluat, Teodosie se bucură de compania Fantomei Otilia, cea cu toalete extravagante ca împletite din “cordoane de prize”. Fantoma Otilia are la rîndul ei, certe  atribuții pedagogice  în viața micului prinț și cu aprobarea tacită a Pisicîinelui, îl răpește în somn pe Teodosie ducîndu-l să cunoască “diverși locuitori marcanți ai regatului”.                                                                                
O dată cu Teodosie cel Mic facem și noi cunoștință, pe rînd, cu personajele poveștii.
Bufnița Kaliopi, care are o căpșunărie, Minotaurul Samoil care stăpînește ciupercăria, Oliviu Somnul Protector, stăpînul Lacului Rece.
Vizitele cu Fantoma Otilia sînt fantastice; ne plimbăm cu căpșuna Montgolfier a Bufniței Kaliopi, pe care scrie mare, cu vopsea galbenă MICHELIN și din care Micul Prinț vede ZIDUL – un zid de apărare, pe care l-au construit străbunii săi și care se vede de pe lună; ne plimbăm și cu iPlan-ul Minotaurului Samoil, altă mașină zburătoare, replică a montgolfierului Bufniței Kaliopi, știut fiind că cei doi sînt vechi inamici; de altfel există și o vale a CĂPERCILOR pentru că nu putea fi nici a căp-șunilor, nici a ciu-percilor; mai aflăm că fiecare din cei doi inamici ireconciliabili desfășoară experiențe genetice de cultivare a căpșunilor si ciupercilor, experiențe la fel de secrete ca secretul lui Polichinelle. Ce contează că, spre finalul cărții, cei doi, Bufnița Kaliopi și Minotaurul Samoil, trăiesc “o pasiune tomnatică”, consumată nici mai mult, nici mai puțin decît într-o stațiune balneo-climaterică, “la motelul nelipsit din orice stațiune de odihnă și tratament, acela care poartă însuși numele stațiunii, anume la motelul Petrila.”
Idilică viziunea pe care ți-o creează povestea asupra orașului: “de deasupra celor mai înalți brazi, Petrila se vede în întregime: nu este un oraș mare și nici foarte bine sistematizat. Zona stațiunii arată mai curînd ca o aglomerare heteroclită de construcții, spații verzi, alei și scuaruri, dispuse indiferent fată de cursul apei, destul de sinuos și acesta ( rîul Sărat începe să curgă impetuos, într-o albie rectilinie, de-abia în aval, acolo unde se varsă spre Golful Balenei ). Se vede, aproape de malul apei, o piațetă cu chioșcul în care se cîntă muzica militară, o promenadă anemică mărginită de balustradă rîului și un mic spațiu îngrădit, cu mese de grădină și scaune”. Așadar Petrila este o stațiune balneoclimaterică în care ne ducem la odihnă și tratament, unde vin “turiști din toate colțurile regatului și aceasta pentru că una din procedurile faimoase de tratament presupune inhalarea ore în șir a aerului de salină”. Frumoasă imagine, frumoasă speranță pentru viitor!
Facem cunostință mai departe și cu Otto, Ducele de Nord, care complotează împreună cu Oliviu Somnul Protector, acesta din urmă făcîndu-și intrarea în scenă ca “desemnat de tatăl Excelenței Voastre ca Protector al Lacului Rece, funcție pe care o voi îndeplini pînă la majoratul Domniei Voastre.”
Mai departe narațiunea se țese alert, ca o pînză de păianjen, fără a-i lipsi nici un ingredient. Din cînd în cînd ne sînt date spre lectură scrisori: ale “Conspiratorilor”, sau ale “Frățietății”, despre care abia la final vom afla că este condusă în taină de Bufnița Kaliopi, ba chiar și o scrisoare a autorului către editorul său care nu este ”nici umilă, nici sireată, nici plină de subînțelesuri”, ci doar “o dare de seamă a situației în care romanul și personajele sale se află în acest moment.”
Nu lipsește nici acțiunea, ba chiar, în final, avem un război adevărat, în care se infruntă mașinile de război ale lui Otto, ducele din Nord, cu armatele Pisicîinelui, în care luptă Montgolfierul Bufniței Kaliopi condus de Kaliopi insăși, care regretă că nu are asupra ei un “couteau suisse”, și iPlan-ul Minotaurului Samoil, evident pilotat de minotaur în persoană.
Ce este trist, este faptul că, la finalul romanului, se moare cu adevărat. Eroii mor și nu se mai ridică, deși știm că “pisicile au șapte vieți, iar pisicîinele trei și jumătate”; te simți solidar în durere cu Teodosie cel Mic și ai vrea să te întorci împreuna cu el în lumea copilăriei, în care nimeni nu moare, nici măcar nesuferitul Oliviu, Somnul Protector. Mesajul este acela că Teodosie se maturizează brusc și împreună cu cititorul realizează că în lumea reală se moare cu adevărat, că învingătorul trebuie să-și numere morții, să-și ascundă lacrimile  și să meargă mai departe, dar și că lumea copilariei și a visului nu moare niciodată și că ușa spre poveste rămîne întotdeauna întredeschisă …
Spirit ludic neîntrecut Răzvan Rădulescu ne regalează în acest roman pentru copii și adulți cu alternanțe de planuri reale și fictive, care ne fac să zîmbim, dacă nu să rîdem copios.
Intîlnim așadar în roman, un Guvernator al Turnului, turn în care va fi închis, prizonier, Teodosie; avem un admirabil monolog al unei furnici verzi din Filiași, care este un bun tovarăș de drum pentru micul Teodosie, deoarece ‘’este în general un bun ascultător, la fel de bun pe cît este de bun povestitor.”
Otto, Ducele din Nord, citește “ Ghidul tinerilor despoți “ ( Editura Humanitas, Bucuresti, 1993 ).
Avem, evident și o partidă a generalilor, și un general Marin Căciulata, care trădează și la final se sinucide cu arma din dotare; anunțul îl face simplu Pisicîinele Gavril : “Generalul Marin Căciulata s-a sinucis !”
In războiul declanșat se moare și mor “oameni, peşte si furnică”.
Avem în roman și un “colectiv de savanți de la Institutul de Cercetări pentru Salinitatea Apei din Petrila și de la Universitatea de studii Navale din Filiași”.
Nu lipsește din narațiune nici temnicerul Pisicîinelui, Dinulescu sau Nea Dino  cu care Pisicîinele discută literatură: romanul  “După 20 de ani “ al lui Alexandre Dumas, colecția Biblioteca pentru toți, în traducerea lui Marcel Gafton; hotărît lucru lui Nea Dino îi place mai mult Joyce pentru că “a scris romane mai plicticoase”.
De departe insă personajul cel mai fabulos se dovedește a fi Marele Monstruleț. Temutul, admiratul, dar mai ales misteriosul personaj cu voce de tunet si apariție de uriaș, se dovedește a fi companionul cel mai potrivit al micului prinț. El insuși mic, precum Alice in Țara Minunilor, dar cu o reputație și cu îndatoriri mărețe, se simte aproape de micul prinț, căruia îi și mărturisește, de fapt, adevărul despre sine.Asistăm sau ascultăm cu urechile minții o adorabilă conversație între doi copii care știu să citească numai cu litere mari, citim titlurile cărților din biblioteca Monstrulețului care ne mai fac incă o dată , dacă mai era nevoie , proba colosalului simț al umorului de care dă dovadă Răzvan Rădulescu – citim “ CAPRA SI CEI TREI IEZI AI EI CUMINTI “ povestea caprei care după ce și-a pierdut doi copii, a înfiat alți doi în locul lor și i-a instruit să nu deschidă ușa în lipsa ei ; apoi s-a angajat în exploatarea cărbunelui și după cîțiva ani de muncă in subteran, s-a căptușit cu un saturnism de toată frumusețea; cărbunele avea plumb. Citim și “MICUL PRINCIPE” – varianta pentru copii a Principelui lui Machiavelli și “ DIN LUMEA CELOR CARE N-AU CUVIINȚĂ “ – un cod al bunelor maniere pe dos și așa mai departe … ANIMALE LA PINDA” de Breban, “ELOGIUL NEBUNIEI” de Erasmus de Amsterdam, “EMIL ZOLA – JACUZZI “, si J. LACAN – SCUFITA ROSIE SI ALTE POVESTIRI DESPRE SUBCONSTIENT”, ba chiar “EMIL SI DEDECTIVII “ cu “d” de la deducție. E atîta candoare și atîta frumusețe în temutul Gheridemon care-i cere lui Teodosie să-l pună la locul lui pe raftul bibliotecii, mărturisindu-i că el este un demon de gheridon , care scoate flăcări pe nări ocazional și poate fi cumpărat din magazine, ambalat într-o cutie pe care scrie “Made in China “. Dar, spre sfîrșitul romanului, Gheridemonul își reia ținuta de gigant și vocea de tunet , iar ficțiunea continuă.
Romanul se desfașoară alternînd planurile, ca o peliculă cinematografică , ținîndu-l pe cititor cu sufletul la gură pînă la final, care se situează, magistral, într-o perfectă simetrie cu începutul, în spațiul fizic al Bucureștiului, în Cișmigiu și cofetăria Lămîița, lăsîndu-ți pină la urmă senzația că vezi la o masă în cofetărie un puști, care, privindu-și prăjitura din față, a închis pentru o clipă ochii și numai pe retina lui s-a proiectat povestea lui Teodosie. Sau poate adultul de astăzi, reîntors in cofetăria copilăriei, a închis ochii și pentru o clipă doar, și-a lăsat imaginația să zburde, proiectîndu-și pe retină filmul aventurilor lui Teodosie și întorcîndu-se astfel in propria copilărie. Și-ți lasă un miros de vanilie, și-un dor de copilărie și-un gust amar pentru că s-a terminat … și nu știi exact ce ți-ai dori de fapt, să nu se fi terminat romanul, sau să nu se fi dărîmat definitiv podul de piatră către copilul din tine.
Micul Teodosie este, fără îndoială, un roman pentru copii și deopotrivă pentru bunici … pe mine, cu siguranță, superba poveste a lui Teodosie cel Mic mă face sa aștept cu nerăbdare următorul roman al lui Răzvan Rădulescu.