Ion D. Sîrbu s-a născut, așa cum povestește, la 28 iunie 1919, într-o zi <<de pomină>>, la Petrila. Am putea povesti și repovesti tot ce știm, ce am citit, sau ce am auzit prin viu grai, despre scriitorul Ion D. Sîrbu ... poate că așa s-ar cuveni în această zi ... dar, așa cum spune un alt cetățean de vază al coloniei miniere Petrila, dirijorul Ludovic Bacs, atunci cînd vorbeai cu Gary, <<te lua cu el, uitai să mai scoți și tu o vorbă>> , aș spune eu... atunci cînd vorbește Ion D. Sîrbu și viorile tac ... Să-l ascultăm ...
¨M-am născut, așadar, în <<colonia>> (nu comuna: Nota bene !) Petrila, la 28 iunie 1919.
( O dată <<de pomină>>, povestea rîzînd tatăl meu, deoarece în aceeași zi, la aceeași oră, împlinindu-se fix cinci ani de la atentatul de la Sarajevo, s-a semnat tratatul de la Versailles: a doua zi, pe dealul Livezeni, sub Parâng, cum era și firesc, se organizase prima <<nedeie>> a României Mari, tata s-a dus să facă cinste ortacilor săi, seara s-a întors cu hainele ferfeniță, plin de vînătăi. Vesel, povestea: <<Nici n-au terminat popii cu slujbele- și s-a încins bătaia: s-au bătut românii cu ungurii, regățenii cu ardelenii, ortodocșii cu greco-catolicii, catolicii cu reformații, muncitorii cu domnii, socialiștii vechi cu socialiștii noi... Am încercat să-i împac – n-am reușit!>>¨
ID Sîrbu – ’’In loc de autobiografie’’
¨Tatăl meu era unicul fiu al lui Nicolae Sîrbu, miner analfabet, singurul din imensa noastră familie care nu știa decît românește. Eram a cincea generație de mineri, se pare că strămoșii neamului Sîrbilor au venit, prin 1860, de prin părțile Bradului (Cristior, Gura-Barza).
Tatăl meu vorbea curent și egal cele trei limbi ale coloniei ( româna, maghiara, nemțeasca, în ambele lor forme: <<cea de mină și cea de casină>>), citea și cînta în ele, pe stradă și acasă, conversa ca și mama întotdeauna în limba celui cu care se întîlnea. Era cîntăreț și chefliu, îi plăcea să organizeze baluri; ca să fie pace le deschidea cu <<țarina de la Abrud>>, continua cu csardașul și cu <<Steyerisch>> ... era copilăros, naiv, un romantic de baricade.¨
ID Sîrbu – ’’In loc de autobiografie’’
Mama mea se trăgea din coloniștii aduși de Maria Tereza în Banat. După tată era germană, după mamă era cehoaică, vorbea ambele limbi (în dialect). Ea se considera ¨bemoaică¨, ceea ce , în graiul bănățean, însemna <<von Bohmen>> - din Boemia. Ca fată s-a numit Katherine Glaser, surorile o strigau fie Kathi, fie Kacena, pe cehește ...¨
¨Mama, în fiecare seară, după ce ne culca, pleca, nu în vizită, ci <<în povești>>. [...] Mama, catolică rurală, bătea regulat, pe jos, lungile ei pelerinaje: la Lupeni, Hațeg, Radna. Venea obosită, dar fericită. Plină de lumină.¨
’’La filme, cînd eram copil, mergeam cu Mama: ea mă ținea de mînă pe întuneric, eu îi citeam la ureche textul. Și acum îi simt mîna, e lîngă mine ...’’’’Am ieșit în 1963 – am primit domiciliu la Petrila... Mama mă aștepta în casa în caremă născusem; am lucrat ca vagonetar pînă în primăvara lui 1964... ’’ [...] ’’Mamei mele – s-o fotografiați, figura ei exprimă toată istoria Văii Jiului – i-am pus numele pe o carte, De ce plînge mama?.’’
ID Sîrbu – ’’Jurnalul unui jurnalist fără jurnal’’ și ’’Scrisori către bunul Dumnezeu și alte texte’’
In concediile sale, Tata pleca <<la coasă>>, la momârlani. Stătea cîte două săptămîni la Băniţa, Baru-Mare sau Merișor.¨
ID Sîrbu – ’’In loc de autobiografie’’
’’Toată Valea Jiului e o familie mare. Și eu, în fond, mi-am dedicat cărțile,piesele, filmele acestei mari familii căreia îi datorez totul: mâdria, înțelepciunea, răbdarea, munca, speranța ... Tot!’’
(ID Sîrbu ’’Valea Jiului, o cetate de suflete tari’’ interviu consemnat de Bujor Bogdan în Steagul Roșu, Petroșani 12 ianuarie 1974, inclus în vol. ’’Atlet al mizeriei – In loc de autobiografie ’’
¨In amatae matris memoriae. Se împlinesc azi, 13 nov. 1985, zece ani de cînd am înmormântat-o pe divina mea Mumă. Avea peste 90 de ani.
In absența mea și a sorei mele, după pomana de cuviință, casa mamei rămânând goală, ’’vecinii’’ (pentru care Mama a fost o adevărată Cruce Roșie) au spart lacătele și au jefuit toată ograda. Au cărat totul. Cu securile au spart șopronul, cotețul pridvorul.... Au golit cămara de cărbuni, șopronul cu lemne, fostul atelir al tatălui meu. (Ca în Zorba Grecul, la moartea Bubulinei). Am mers cu sora mea să vedem dezastrul. Am plâns un pic-apoi am împărțit toată zestrea ei din casă: oale, haine, albituri etc. La aceeași vecini.¨
¨Cînd în 1963, fiind nevoit să îmbrac hainele de șut ale tatălui meu, care murise abia de 3 ani, și să intru ca simplu vagonetar în mina strămoșilor mei, ea [Mama n.n.] pregătindu-mă ca și pe tata, atît a avut să-mi spună <<Vezi, ai fost mare profesor, ziarist, filozof, tot aici te-ai întors. Miner te-ai născut, mina e soarta ta. Din Valea asta nu poate pleca nimeni...>>¨
I D Sîrbu – ’’Jurnalul unui jurnalist fără jurnal’’
¨Doamne cît de săraci, de curați și de fericiți am fost noi, în casa asta proletară de pe ulița Zorilor, (fostă Malinovski), numărul 6.¨
Am avut trei limbi materne (corect românește am învățat la grădiniță și primară): am avut o morală paternă teribilă, ea fiind și azi zestrea din care mă hrănesc. (Chiar dacă, din cauza ei, mi-am nenorocit cariera și viața.) Nu am avut o ogradă, pământ, proprietate: dar am avut o curte, o casă, o grădină. Petrila nu era nici sat, nici oraș, nici comună: era colonie. Problemele ei sociale mi-au ținut loc de peisaj și folclor,
Mina a fost țarina, accidentele și grevele erau marile evenimente istoriceale vieții noastre, iar idealul socialist – naiv și romantic- al tatălui meu a constituit religia ce am respirat-o alături de rugăciunile catolice ale mamei mele.
¨In Petrila, dorm în cimitir nu numai părinţii, moşii şi strămoşii mei, dorm şi toate temele, dramele, eroii din romanele şi piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.¨
¨Copilăria mea a fost sublim-infinitul timp al fericirii din istoria mea. ¨ ... fericit nu am fost decît în copilărie, acasă, la Petrila, și acum în singurătatea acestei bătrîneți ce meditează despre ratarea lumii șu pieirea limbii și neamului meu. [...] Aș dori să fiu dus la Petrila, lîngă părinții mei. Dar cine mai aprobă azi un camion dintr-un județ în altul? Aș dori să-mi cînte fanfara minerilor: dar mai există această fanfară ? Mai am eu dreptul la ea ?¨
Din scrisorile ce Ion D. Sîrbu le adresează lui Ion Negoițescu, lui Virgil Nemoianu și Marianei Șora (Traversarea cortinei [...]), putem lua cunoștință de un personaj in statu nascendi . Mai întîi, desigur, transpare prin rîndurile lor, omul aievea, ale cărui întîmplări, atitudini, sentimente, reflecții, doleanțe, resignări, revolte, compun un strat real, un document autobiografic care trebuie luat ca atare, adică drept un aport obiectiv la textul istoriei unei epoci anume. Dar din mărturisirile acestui ins real, care nu era doar un important scriitor, a cărui adevărată dimensiune s-a relevat, din păcate, postum, ci și un neîntrerupt coseur, mai mult: un actor ce se interpreta magnific pe sine, iese la iveală, treptat, precum miezul unui fruct decojit, o ființă fictivă.
Realul alcătuiește un pretext al ficțiunii, precum în creație, în genere. Epistolele lui ID Sîrbu reprezintă locul de intersecție al ambelor posturi. Parcurgîndu-le ne dăm seama că nu-l putem înțelege pe un personaj fără celălalt. Insul real vine cu o suprafață consistentă, mată, ce adăpostește conținutul moral-vizionar al insului literar (fictiv).
[...] Liantul dintre cele două ipostaze: firește, conștiința literară. [...]
’’Lumea mare’’ este epoca inicvă a unui totalitarism pe cît de aberant, pe atît de prelungit [...]. Ca personaj în carne și oase, Ion D. Sîrbu scrîșnește din dinți și geme de revoltă în fața acestei integrări silite într-însa, care-l împiedică a se rosti, a se împlini ca personalitate cu extrem de bogate virtualităţi. Dar manifestarea sa formală nu e indignarea, ci ludicul. Stilizarea tragi-comică îi absoarbe și totodată îi difuzează umorile în eterul artei. Omul de teatru primește loviturile sorții cu o specifică demnitate, înscenînd, înscenîndu-se [...].
Ludicul e, în condițiile date, manifestarea de ‚’’liberalism’’ a autorului, recte adeziunea sa la Europa [...].
De asemenea, în lotul personajului real intră confruntarea lui Ion D. Sîrbu, de regulă critică, adesea ’’certăreață’’ pînă la tonul pamfletar, cu contemporanii și cu înaintașii. Prin mijlocirea ’’ficțiunii’’ lor.
[...] scriitorul se delimitează, se definește în statutul său intelectual și social. E o căutare de sine ocolită prin celălalt.
Gheorghe Grigurcu, I. D. Sîrbu ca personaj, Viața românească, anul XCIII, nr 3,martie 1998
In general nu-mi place să vorbesc despre politică, o evit; pentru că tot românul se pricepe la medicină, fotbal și politică, mi-am propus de multă vreme să nu vorbesc decît despre lucrurile la care chiar mă pricep. Și cum la politică chiar nu mă pricep, tac, în cea mai mare parte a timpului cînd se vorbește politică.
Poate se trage și de la faptul că nu am nici un dram de considerație pentru politichia dîmbovițeană, iar alta nu cunosc. De mult i-am catalogat pe oamenii politici din țara mea, drept ¨toți o apă și-un pământ¨ și mai am și proasta convingere că pînă și această ¨damă de moravuri ușoare¨, care este politica, ar merita să fie făcută de oameni care au pregătirea necesară pentru asta, nu de toate țațele, care-și varsă of-ul, frustrările, mitocănia și miștocăreala, oțărîndu-se în fața națiunii în fiecare seară, pe ecranele televizoarelor.
Mă rog, vorba românului, asta avem cu asta defilăm, și la urma urmelor cum bine mai zicea cineva am telecomandă, n-am decît să schimb canalul.
Acum vreo două seri însă, l-am văzut pe președintele României, vorbind despre Majestatea Sa Regele Mihai, spunînd, în direct, la o oră de maximă audiență, că abdicarea a fost ¨ un act de trădare a interesului naţional¨, mai mult n-am mai auzit prea bine în seara aceea pentru că am simțit exact ce spunea Andreea Pora a doua zi, că am primit un cap în gură ... nu regele, eu am primit un cap în gură, de la președintele țării mele. Atît de tare m-a durut încît n-am mai auzit continuarea ... ¨doar pentru că unul a fost slugă la ruşi îl iertăm de toate păcatele?¨ și nici despre disculparea generalului Antonescu și culpabilizarea regelui nu am auzit prea mult ... eram șocată, indignată, mă făcuse knock-out ! Aveam să citesc a doua zi și în zilele următoare în presă, din nou și din nou, năucitoarele afirmații ale președintelui.
Cumva președintele nu mai este președinte și vorbește în nume personal, nu mai reprezintă statul român ?
Am un respect infinit pentru instituția monarhiei, iar privirea mea a stăruit întotdeauna îndelung aspra regatului britanic, Belgiei sau regatului monegasc, nu asupra Rusiei sau mai tinerei națiuni de dincolo de ocean. Monarhia înseamnă stabilitate și legitimitate.
Am avut șansa de a învăța istorie adevărată, chiar dacă spusă în șoaptă. Iubesc Casa Regală a României care este un simbol și o garanție a apartenenței noastre la marea familie a statelor europene.
Palma pe care am primit-o în direct, la televizor, de la președintele țării nu a fost pe obrazul regelui Mihai, ci pe al nostru, al românilor și al României.
M-am întrebat și eu, ca omul de rînd unde sînt consilierii președintelui, nu m-am întrebat de ce nu l-a învățat nimeni istorie. Mai cunosc români ca Traian Băsescu, am încercat să le explic, să le dau cărți de istorie să citească ... inutil, m-am izbit de un zid de vehemență, de niște oameni obtuzi, ¨narrow minded¨cum spune americanul, care nu văd în fața ochilor decît istoria pe care o știu ei , care începe și se sfîrșește cu cele 47 de vagoane de tren încărcate cu bogății cu care ar fi plecat regele. Dar ei nu sînt președinții României, pot avea păreri personale, ei nu reprezintă statul român.
M-am întrebat și eu de ce a făcut-o, dacă a urmărit ceva, dacă avea ceva de cîștigat dintr-un asemenea atac imund și grobian la adresa instituției monarhice care este, repet, un simbol și de la care ar avea de învățat despre onoare, dragoste de țară, dedicație și curaj.
Cred că Traian Băsescu nu a cîștigat nimic și nu a pierdut nimic pentru că nu mai prea are ce pierde, tot ce avea de pierdut cred că a pierdut deja, așadar a fost un gest gratuit și inutil.
Singurii care pierd sîntem noi, românii și imaginea României în lume.
Cred că Traian Băsescu tocmai a făcut, acum două seri, cea mai monumentală gafă politică din ultimii douăzeci de ani asigurîndu-și în felul acesta intrarea și în cartea de istorie."
Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 24 iunie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor si sub denumirea de Sanziene sau Dragaica.
Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.
Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.
Ioan este nume iudaic - "Iohanan" prescurtare din Iehohanan si inseamna "Dumnezeu s-a milostivit".
Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul - data sarbatorii
Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar - loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10-a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.
Ioan Botezatorul - "cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor"
Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: "Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el" (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.
Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este "cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca l-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele "cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el", ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri". El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma "imparatia cerurilor" la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.
O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: "Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici". De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar "in parte" sau "ca in oglinda, in ghicitura", pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi "fata catre fata", "deplina", dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).
Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: "Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii". De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind "botezul cu Duh Sfant si cu foc" este "mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu".
Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul
Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.
Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.
Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.
Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.
Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.
Moartea Sfantului Ioan Botezatorul
Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.
Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul
Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).
Condiția intelectualului. Intr-un studiu scris în 1945, încercam , prin mijloace simple, eseistice, să aplic cele cîteva puncte de reper, privind starea de luciditate a conștiinței, stărilor confuze și dramatice ce au urmat anilor cumpliți de război și după 23 August. Dacă bine îmi aduc aminte, stabileam atunci patru sau cinci condiții sine qua non ale condiției intelectualului (real sau visat).
A fi intelectual (nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate) înseamnă:
-În primul rînd, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce privește esențialul a ceea ce se întîmplă în jurul său;
-- de a fi liber în gîndurile, ideile, valorile, actele sale. Adică capabil de a opta dezinteresat, fără mînie sau prejudecată , pentru soluția cea mai bună, nu pentru el, ci pentru poporul din care face parte, și nu în prezentul imediat, ci privind, cît se poate, înainte, spre un viitor ce se poate deduce logic, sociologic, moral, politic din premisele ce le are în față;
-De a fi și a rămîne, neabătut, un soldat curajos al valorilor-scop (Adevărul, Binele, Frumosul ), pentru ca ele să nu fie ucise sau mișeleșteînlocuite de valorile de mijloc: economicul, politicul, utilul imediat și ieftin;
-- de a nu pierde dragostea față de poporul de jos, față de realele sale valori și nevoi, în cadrul unui socialism-moral ferit de partide sau politică de arenă;
-- de a considera istoria patriei tale fără complexe (de superioritate sau inferioritate), fără ură sau răzbunări, în cadrul unei lucide detașări atît față de naționalism, cît și față de cosmopolitismul mânios sau dogmatic.
(‚’’Un tiran ca Hitler sau Stalin, nu poate fi considerat intelectual’’, scriam eu în sus amintitul ’’studiu’’, fapt pentru care Negoițescu a refuzat să-mi publice, de frică, eseul meu în revista proaspăt născută a Cercului Literar de la Sibiu, 1945 ).
Se apropie ziua morților, mă voi duce la Petrila ...
să îmi văd locul de veci, voi aprinde aici, în acest bîlci al deșertăciunilor, cîteva lumînări duiose; din fericire, mă simt bine ( ... ), meditez ( transcendent, imanent, permanent-repetent ), scriu cu zor la Candidul meu care va fi o Balcaniadă, ce mi-e un veac de singurătate, ce mi-e alt veac de colectivă, literatură bună să iasă; mi-a plăcut mult ce mi-a spus un popă de țară oltenească, zice, poți să le vorbești de orice, numai de înviere nu, nici să nu mai audă că trebuie să o începem de la început, toate ''prostiile astea'' ți le spun totuși fiindcă mă obsedeazăteribila frumusețe a cimitirelor ardelene luminate de lumina lumînărilor de 1 Noiembrie ...
Craiova, 25 oct. 1982 din vol ''Traversarea cortinei'' scrisoare către Virgil Nemoianu.
¨In Petrila, dorm în cimitir nu numai părinţii, moşii şi strămoşii mei, dorm şi toate temele, dramele, eroii din romanele şi piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.¨
... fericit nu am fost decît în copilărie, acasă, la Petrila, și acum în singurătatea acestei bătrîneți ce meditează despre ratarea lumii șu pieirtea limbii și neamului meu.
[...] Aș dori să fiu dus la Petrila, lîngă părinții mei. Dar cine mai aprobă azi un camion dintr-un județ în altul? Aș dori sș-mi cînte fanfara minerilor: dar mai există această fanfară ? Mai am eu dreptul la ea ?¨ ¨
I D Sîrbu - ¨Jurnalul unui jurnalist fără jurnal¨ "Petrila, periferia culturala europeana" ( un proiect de Ion Barbu ):
Dar, în 1947, în decembrie,I.D.Sîrbu îi scria, cu infinită tristețe lui Deliu Petroiu: ¨de Crăciun nu merg acasă. Visul nostru de iarnă cade: ce să caut eu, cu leșul meu alcoolizat, lîngă umbrele copilariei mele mari, și alături de naivitatea adulativă a bătrânilor?¨
Aveam cam șase ani când am emigrat împreună cu părinții mei la Petrila ... Locuiam acum într-o casă tare frumoasă vis-a-vis de cimitir; dacă la început mă speria ideea, după putină vreme cimitirul a devenit locul unde îmi petreceam destul de multă vreme ; îmi plăcea să citesc numele pietrelor funerare si să-mi imaginez o viață pentru purtătorii lor ... cred că și stăteam de vorbă cu ei
(Colonia Râsa-Plansa, un proiect de Ion Barbu)... îmi luam o carte și treceam strada, în cimitir ... citeam, uneori cu voce tare, interpretam roluri ... nimeni nu-mi dădea replica ... dar nici nu mă contrazicea nimeni; eram mulțumită în liniștea celor de dincolo.
Dar casa de pe strada Republicii era cu siguranță un univers întreg pentru fetița care eram și care, în scurtă vreme s-a transformat într-o adevarată castelană ... căci, cum altfel putea fi fetița care trăia în casa cea mare cît un castel ... casa era cu adevărat mare; cu parter și etaj, imi oferea luxul camerei proprii, unde puteam citi pînă tîrziu în noapte, scăpînd de multe ori de vigilența mamei printr-un truc cît se poate de simplu, cu veioza sub plapumă ... cu o curte mare, cu două porți și două intrări, casa era plină de mister ... nu pot să uit cu cîtă mîndrie treceam în fiecare seară să închid sau să verific ambele porți; se lăsa seara, se lungeau umbrele și casa se transforma în castelul Cenușăresei, iar eu prelungeam clipele întîrziind în întuneric, dînd frâu liber imaginației, dar evident numai pînă cînd în curte își mai făceau de lucru adulții, pentru că altfel castelana o lua la fugă spre luminile casei cît o țineau picioarele ... în fond nu era decît o fetiță cu bucle castanii care se temea de întuneric. Casele acelea, trei la număr, sînt și acum la intrarea în Petrila ... le văd de fiecare dată cînd mă întorc acasă, dar n-am intrat niciodată în curtea casei noastre ... de altfel nu știu cine-i sînt proprietarii, iar pe dinafară arată cu totul altfel decît castelul copilăriei mele .
In curtea casei mele era copacul magic ... un cireș mare, bătrîn, care-și răsfira crengile deasupra curții pînă în dreptul ferestrei dormitorului, în așa fel încît adormeam uitîndu-mă la el și mă trezeam primăvara cu crengile ninse de floare bătîndu-mi în geam. La început eram tare mică și cireșul uriaș, pe masură ce am crescut, am învățat să mă urc în el, iar el mă primea ca un bunic ce primește copii în brațele lui; mă așezam pe o creangă și citeam ... Casele erau duplexuri, iar în casă cu noi stăteau două surori: Cristina și Lucica; Cristina era mare, era deja domnișoară, nu se juca cu noi, ieșea seara cu băieții; Lucica avea să devină tovarășa mea de nebunii ... Cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam împreună, jucăndu-ne în curtea reunită a celor doua case ... din luna mai începea sezonul de fructe și bucuria noastră cea mare era să le culegem împreună; eu aveam cireșele de mai și vișinele, Lucica avea cireșe pietroase și galbene; Lucica a avut întotdeauna și un Rex ... un lup uriaș, pe care tatăl ei îl ținea legat în lanț și care, ori de cîte ori treceam pe lîngă el încerca să guste din mine ... n-a reușit, dar cîteva scame de rochița tot reușea să-mi smulgă ... drama începea o dată cu micile noastre certuri; atunci, poarta dintre cele două curți se închidea și nu o dată jucăriile au zburat peste gard pentru a consfinți despărțirea; nu pot să uit o zi care debutase bine ... aveam o galetușă de metal pentru copii,
albastră cu un desen : cele două rațuște care trag de o râmă; era porția noastră de fructe și în dimineața respectivă o umplusem ochi cu vișine înainte de-a izbucni cearta; nu mai știu care a fost motivul disputei, ar fi de mirare la cîte-au fost, dar, în momentul culminant galetușa era pe aleea din curte ... a urmat inevitabila poartă trîntită și zăvorul tras, jucăriile și-au luat zborul de o parte și alta a gardului, iar cele două fetițe s-au așezat pe jos, fiecare în curtea ei, de o parte și alta a porții, nu cumva cineva să o deschidă ... a durat mult supărarea, pînă către seară, iar galetușa cu vișine a rămas uitată pe alee pînă-n asfințit ... spre seară, portița s-a deschis, jucăriile s-au infrățit din nou, iar vișinele, Doamne, niciodată n-au fost atît de bune ... de atunci îmi place să las vișinele în bătaia soarelui înainte de a le mînca ... au gust de soare și copilarie.
Cireșul din curtea casei nu era doar un copac, el era tovarășul și prietenul nostru, îi vorbeam și așteptam să ne raspundă... o făcea în felul lui, mișcînd din ramuri ... Cea mai frumoasa poveste din copilăria mea este legată de cireș ... cred că datorită lui și acum imi place să-mi pun cercei în urechi, în mai, cînd se coc cireșele; ne fascina copacul pe toți, iar eu mi-l amintesc mereu ... imi place sa fotografiez copaci, probabil în amintirea lui, a cireșului ... pe trunchiul lui bătrîn avea o scorbură ca o ureche, mereu în ascultare ... acolo ne așezam cînd ne jucam de-a ascunzișul, dar de acolo a plecat și povestea noastră, a mea, a Lucicăi și a cireșului ... într-o zi am început să le spunem copiilor mai mici cu care ne jucam, povestea lui Piticot
și a castelul vrăjit din scorbura cireșului ... se făcea că, noaptea, intram în scorbura copacului și acolo se deschideau încăperile magice ale unui castel ... le văd și acum, erau uriașe săli de bal cu coloane maiestuoase și parchet lucios pe care alunecau în sunetul unei muzici divine, prinți și prințese în ținute de vis ... sigur povestea stimula imaginația tuturor celor mici, iar pe noi ne distra interesul lor; așa se face că am născocit un fel de „intrare” în castelul din cireș ... fiecare copil trebuia să-i scrie o scrisoare lui Piticot și să o lase în scorbura cireșului ... mai apoi Piticot avea să-i aleagă pe cei care vor primi „pașaportul” pentru lumea basmelor. Nu știu cum s-a sfîrșit povestea, cu siguranță singurele care am citit scrisorile copiilor am fost noi, cele doua vînzătoare de iluzii ... iar răspunsuri, nu știu dacă au primit copiii, dar, cu siguranță, ceva a rămas din jocul nostru. In primăvara aceasta, acasă din nou la Petrila, am întîlnit una din fetițele care au ascultat cu ochi măriți de curiozitate povestea castelului din cireș ... mare mi-a fost mirarea cînd prima ei întrebare a fost „îți amintești cînd ne spuneai povești cu Piticot ?” Da, îmi amintesc și sînt sigură că undeva, acolo sus, Lucica zîmbește împreună cu Piticot. Am crescut împreună, eu și Lucica, Pucița îi spuneam noi, după cum își stîlcea numele cînd era foarte mică ... Impreună am aflat multe din tainele universului și ea care era mai mare și o avea pe Cristina înainte mergătoare, se grăbea să-mi împărtășească și mie tot ce trebuie să știe o domnisoară în devenire ... cu Lucica am dezbătut taina lui Moș Crăciun, dar eu n-am crezut-o cînd mi-a spus că Moșul nu există și pentru că pe vremea aceea la școala mică era învățătoare și sora tatălui meu, am dat buzna în cancelarie, toată un hohot de plăns cerîndu-i să mă mintă în continuare ... a făcut-o, draga mea mătușă, dar, în acea iarnă, am așteptat ca părinții mei să plece de acasă și am răscolit toate dulapurile din casă pînă cînd am găsit ceasul pe care i-l cerusem Moșului și pe care ai mei îl ascunseseră destule de bine, dar nu suficient, în fundul dulapului ... am suferit, dar bucuria ceasului de mînă, era prea mare pentru copilul din mine și lacrimile s-au uscat destul e repede. Ceasul cred că mai există și acum în casa mamei mele, iar școala mică există și ea, am văzut-o în vara aceasta și am mai văzut-o și în alți ani … intrînd în curte am închis ochii o clipă doar și-am auzit clinchetul clopoțelului, rîsetele cristaline ale copiilor ce eram și am simțit nu numai căldura sobei din clasă ci și căldura din sufletul blînd al doamnei Ponta, învățătoarea noastră. Tot Lucica mi-a povestit cum, la un moment, dat fetele devin domnișoare și domnișoarele femei, dar asta era destul de greu de crezut și i-am cerut lămuriri ... bunicului ?! Pe vremea aceea, Petrila avea două Alimentare și un birt „La trei păduchi”; la birt se mai întîmpla să ne trimită părinții după țigări, tatăl meu fuma pe atunci ... la alimentara de jos, care era foarte aproape de casă, ( pînă-n strada Minei, care împărțea cumva universul copilăriei în două) , ne trimiteau toată ziua mamele noastre la cumpărături, evident cumpărăturile includeau și ciocolata cu rom, de un leu și cincizeci de bani, pentru noi; cu alimentara de sus era o problemă ... acolo se plimbau copii mai mari, fetele cu băieții, noi nu aveam voie să mergem la''Complex'',
( ''Complexul'' copilariei mele în ''Frumosul din Petrila adormită'' , un proiect de Ion Barbu )
așa se chema, astăzi este cartierul 8 Martie, decît duminica după-amiaza cînd, de altfel, aveam voie să mergem și la film, la clubul minerilor. Nu exista miraj mai mare decît complexul acela pentru noi … evident, era mirajul lucrurilor interzise ... într-o zi, spre înserat, mama mea mă trimite pînă la Alimentara să cumpăr un pachet de unt, accentuîndu-mi „la alimentara de jos” ... eu, ca să nu-mi fie chipurile urît, o chem pe prietena mea, Lucica, să mergem împreună ... pe drum ne vine ideea minunată să dăm o fugă pînă la complex ... zis și făcut; dăm fuguța, cumpărăm untul, ne întoarcem, nimic altceva decît gustul aventurii; dar ghinion ... cineva îi și spune mamei că ne-a văzut ... eh, atunci e atunci, interogatoriul, evident răspunsul era pregătit „nu era unt la alimentara de jos” , cin'să te creadă ?! De atunci, avea mama grijă să nu i se mai termine untul din casă ... In ce mă privește pe mine, pe măsură ce creșteam se aspreau și măsurile de siguranța în jurul meu; așa se face că la un moment dat trebuia să ofer o garanție de onorabilitate tuturor ieșirilor mele … garanția era colega mea de bancă și buna mea prietenă Rodica; era suficient ca mama să știe că mergeam împreună, iar dacă mama Rodicăi, draga de ea, o asigura pe mama că sîntem în siguranță pentru că băieții, Rodica are trei frați, au grijă de noi, nu mai aveam nici o problemă … la vremea aia nu cred că băieții ne-au avut grija vreodată, eram niște puștoaice care nu puteau decît să-i încurce, dar cine știe poate era de ajuns faptul că erau prin preajmă ... ce e ciudat, e că această garanție funcționează chiar si azi … da, oricît de ciudat ar părea, în vara asta telefonul magic al Rodicăi de data asta, a functionat din nou. Tot impreuna am descoperit, Lucica și cu mine și o parte din comorile literaturii universale ... Cristina, sora Lucicăi citea Decameronul
... noi, nu scăpam din ochi nici o mișcare de-a ei că , deh, ne grăbeam s-o ajungem din urmă ... așa că într-o zi, am inhățat cartea și -am tulit-o cu ea peste drum, în cimitir ... acolo eram în siguranță; n-am priceput noi mare lucru, dar eram extrem de mîndre de faptele noastre ... Nu-mi mai amintesc cum am reușit într-o zi să dispărem de acasă cu cîteva țigări și o cutie de chibrituri; unde să te duci cu ele să nu te prindă nimeni ... cu cît era riscul mai mare cu atît era și curiozitatea noastră mai mare ... ne-am dus pe malul Jiului ... mi-amintesc că erau niște tufe de scaieți uscați, suficient de înalte ca să ne ascundem în ele... acolo am fumat prima oară, cu Lucica; nu-mi amintesc gustul țigării nici dacă ne-a înnecat fumul, dar clipa n-am s-o uit niciodată ...
Prietenia cu fumul albastru am reluat-o mai apoi, cînd eram studentă în primul an la medicină și o altă prietenă, Elena, venise la ora de anatomie cu un pachet de Kent ( ni-l dăduse tatăl ei, care era doctor, să scăpăm de mirosul îngrozitor al sălii de disecție ); i-am povestit tatălui meu și de atunci îmi trimitea, ascunse între alte lucruri, pachete de țigări „bune”, pe principiul că „dacă e să fumeze, fumează oricum'', măcar să nu fumeze ''Carpați fără filtru'', asta era justificarea in fața mamei. Cînd mergeam acasă, în vacanțe, îmi beam cafeaua cu tata și fumam amîndoi o țigara ... mă simțeam bine, mă simțeam matură, fumînd împreună cu tata și mama nu avea loc de-ntors, eram doi fumători.. Probabil de acolo mi-a rămas dragul cafelei vorbite în fum de țigară ... și acum, rotocoalele albastre îmi aduc o stare de bine, de amintire, de timp regăsit. Nimic pe lumea asta nu mi-ar fi refuzat tatăl meu … și cu riscul de a repeta a nu știu cîta oară ceea ce spun, nu regret multe lucruri din cele făcute în viață, dar cu siguranță, regret multe lucruri pe care din naivitate, din siguranța de sine a omului tînăr care crede că are tot timpul din lume, nu le-am făcut … și cel mai mult regret că nu am petrecut mai mult timp cu tatăl meu … învăț acum multe lucruri despre el din cuvintele celor care l-au cunoscut, mulți dintre ei au lucrat cu el, au rîs cu el, au petrecut cu el poate mai mult timp decît mine !?Tata a iubit Petrila, a fost primul lui loc de muncă și cred că mi-a transmis o parte din dragostea pentru orașul acesta ... mai mult tatăl meu m-a dus într-o zi de sărbătoare în mină ...
am coborît în abataj, cu colivia și am urcat pe suitori ... în salopetă, cu casca pe cap, cu cizmele în picioare și înaintînd de-a bușilea pe suitor, în spațiul acela îngust, în care nu poți înainta altfel, lipită de filonul de cărbune, am simțit inima Pământului cum bate ... și n-am uitat niciodată ... nu știu dacă era inima Pămîntului sau a mea, lipită de Pământ dar un sentiment asemănător n-am mai trăit decît o dată în viață: atunci cînd am ținut în mînă, cu adevărat, într-o intervenție chirurgicală, inima unui om. Și iar mă-ntorc cu gîndul la copilărie și ea, copilăria mă duce înapoi la Petrila.
