Postări populare

vineri, 15 iulie 2011

De vorba cu LUDOVIC BACS in NIRVANA SOCIALA, Petrila, iulie 2011



Ludovic Bács - conform Wikipedia

(n. 19 ianuarie 1930, Petrila, județul Hunedoara) este un muzician român de origine maghiară, dirijor, compozitor, instrumentist (violă) și profesor de dirijat orchestră. Cariera sa muzicală este strâns legată de Societatea Română de Radiodifuziune, unde își desfășoară activitatea din 1957.
Începe studiile muzicale în orașul natal, Petrila. Studiază inițial vioara, cu Joseph Faubich. Urmează studiile liceale la liceul de stat din Petroșani. În timpul liceului este admis ca instrumentist în formația simfonică a orașului, condusă de profesorul Julius Horáček. Între anii 1948-1951 își continuă studiile la Conservatorul de muzică din Cluj, apoi, între 1951-1956, obține o bursă și urmează studii de perfecționare în Rusia, la Conservatorul de muzică „Piotr Ilici Ceaikovski” din Moscova.
În 1957 este repartizat la Orchestra simfonică a Radioteleviziunii Române, unde, nefiind liber nici un post de dirijor, este încadrat inițial pe post de instrumentist (violă). Din 1958 până la pensionare, în 1991, a avut o activitate neîntreruptă în radio, în calitate de dirijor și director artistic al Orchestrei de studio Radio București, devenită, în 1990, Orchestra de Cameră Radio. În 1966 fondează formația de muzică veche Musica Rediviva din București, la pupitrul căreia evoluează în calitate de dirijor. A efectuat numeroase turnee în țară și în străinătate (Polonia, Spania, Germania, Olanda, Elveția, U.R.S.S., Italia, Austria) cu aceste orchestre și a realizat nenumărate înregistrări. Repertoriul său cuprinde lucrări muzicale în stil renascentist, baroc, clasic, modern și contemporan, românești și universale. De-a lungul întregii sale activități, maestrul Ludovic Bacs a promovat un imens fond de lucrări vechi românești, pe care le-a transcris, armonizat și orchestrat pentru a le aduce în fața publicului. A acordat o deosebită atenție și lucrărilor compozitorilor români contemporani (Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Cornel Țăranu, Aurel Stroe, Dan Dediu, Cristian Crețu și Christian Muck), prezentând foarte multă muzică românească în primă audiție absolută.






Emilia Muraru: Bună ziua maestre Ludovic Bacs și vă mulțumim că ne-ați primit in casa și în amintirile dumneavoastră!

Ludovic Bacs: Bine ati venit, îmi face plăcere să vă am aici, în casa noastră. Trebuie să vă spun ... că Petrila anilor tinereții mele, sau copilăriei mele, mai bine spus, a fost o așezare înfloritoare; era într-adevăr multietnică, erau acolo de toate pentru toți și toți ne cunoșteam între noi, eram ca într-o familie mare de la Gája bacsi dintr-un capăt și pîna în capătul celălalt la inspectorul Popovici ... îi cunoșteam pe toți.
Mai ales sărbătorile, că tot se apropie Crăciunul, începeam de la un capăt al orașului, să spunem de la familia Kandra și pînă jos la cimitir... dura povestea asta aproape toată noaptea pentru că mergeam la fiecare rudă și rude aveam din belșug ... mama era dintr-o familie cu nouă frați, familia Venczel avea nouă copii. Toți au crescut, s-au așezat la casele lor și toți eram în Vale, la Petrila, Petroșani, Vulcan, Lupeni și Aninoasa. Tatăl meu a fost maistru mecanic, vorbea cursiv trei limbi maghiară, româna si germana; a luat parte la înființarea spălătoriei de cărbune din Petrila.
E. M : á propos de copii ... știu că ați învățat la școala pe care eu am cunoscut-o ca Școala Generală Nr 1 din Petrila, care azi este Școala Memorială I.D. Sîrbu. Povestiți-ne un pic despre anii dumneavoastră de școală din Petrila.
L.B. : Eu îmi aduc aminte de o familie de învățători, familia Fotescu, domnul George Fotescu era directorul școlilor, pentru că erau de fapt două școli ... doamna Fotescu era zîna cea bună în Petrila, în clasa căreia am învățat și eu primele patru clase primare; aveau un fiu, Romulus, aproape de vîrsta mea, cu cîțiva ani mai tînăr parcă, eu învățam vioara de la Joseph Faubich un ceh venit chiar de la Praga, iar Romică învăța vioara de la mine. Joseph Faubich terminase conservatorul la Praga și preda vioara la Petrila.
E. M. : deci, ați început să cîntați la Petrila...



L. B. : Da, încă din clasele primare, de prin clasa a II a, cu acest Faubich, care avea o fanfară ... în Valea Jiului fiecare localitate avea o fanfară și majoritatea dirijorilor erau nemți, austrieci și alții. Mai tîrziu, cînd eram la liceu, la Liceul din Petroșani, am fost admis ca instrumentist în formația simfonică a orașului, condusă de profesorul Julius Horáček ...
Omul acesta, Ioseph Faubich, a strîns cel puțin cincisprezece copii care învățau fiecare cîte două instrumente, unul pe care îl vroia elevul – eu învățam vioara, aveam o vioară în casă pentru că maică-mea cînta și ea - și cîte un instrument de suflat, cu care-și pregătea instrumentiștii din fanfară, eu învățam cornul.
Inafară de fanfară, tot acest Faubich a întocmit și o orchestră, nu știu cum s-o numesc, de salon, de cafe-concert, semi-simfonică, nu știu ... dar erau corzi, cîțiva violoniști și suflători. Mi-aduc aminte că nu aveam fagot, nu se cunoștea în vremea aceea la Petrila și-mi aduc aminte că în loc de fagot cînta un acordeon.
E.M: eu știu că dumneavoastră aveți amintiri cu cîteva persoane din Petrila, persoane care probabil că v-au marcat ... povestiți-ne puțin despre doctorul Nagy. L. B. : așa este, un alt personaj care mi-a rămas nu numai în minte ci și în suflet este doctorul Nagy Ienö. Sigur că salariile erau așa cum erau atunci dar erau și familii de mineri cu mulți copii, unde mai încăpea niscaiva ajutor financiar; de acești oameni avea grijă doctorul Nagy. Acest doctor Nagy a ajutat foarte multă lume, printre alții și pe Sîrbu și pe subsemnatul.
E. M. : cum ați aflat ?
L. B. : eram student la Conservatorul din Cluj și primisem prin poștă o sumă respectabilă de bani, o sumă care să zicem că depășea posibilitățile tatălui meu.
A trecut timpul și, cu ani în urmă, terminasem facultatea și am avut un concert la Craiova, unde era și Feri Sîrbu, Gary cum îi spuneți voi. Lucra la teatru, nu știu exact ce ...
E.M. : secretar literar, da !
L. B. : M-a invitat la el acasă și acolo, din vorbă în vorbă, i-am povestit de treaba asta: ¨Măi Gary, tu știi că în tinerețile mele, eu am primit o sumă respectabilă de bani la Cluj și habar n-am de la cine putea fi ?! ¨ ... ¨Măi, tu știi că și eu am primit, nu o dată, de mai multe ori ... Eu știu de la cine vin banii aștia­­­­’’ ... ’’De la cine? ’’ ... ’’Să știi că sînt de la Doctorul Nagy Ienö că el avea grijă de familiile și de copiii săraci’’. Și ne-am gîndit noi, ’’hai să-i scriem o scrisoare, hai, dar adresa ... măi, scriem doctor Nagy Ienö, Băile Călan, medic principal și fii sigur că o să o primească. Probabil și acolo îl cunoaște lumea.’’ Am și scris scrisoarea, am și trimis-o nu mai știu dacă a fost primită sau nu, dar acest doctor Nagy era o figură absolut deosebită, în fața căruia se cuvine să ne plecăm cu toții. Un timp a fost medic în Africa, în Gabon, la Lambaréné, la Albert Schweitzer Hospital, un spital de boli contagioase .. tifos exantematic, ciumă ... el s-a dus și a lucrat benevol acolo ani de zile. După ce a venit înapoi a fost medic la Rókus Kórház la Budapesta și după aceea a venit înapoi la Petrila. Mi-aduc aminte că toată suflarea Petrilei era la gară la Petroșani, cu fanfară cu tot... și-l aștepta. A mai stat puțin timp în Petrila, nu mai era medicul Societății de Cărbune, era medic particular și avea cabinetul la unchiul meu Venczel care stătea aproape de Jiu.
Ăsta a fost doctorul Nagy, o personalitate fantastică, eu îmi aduc aminte de el ca de un sfînt, și-mi pare bine că l-am cunoscut.
Din Petrila asta, atunci înfloritoare și acum, nu știu dacă se cuvine să spun, decăzută, au plecat foarte mulți oameni de vază.
Să vă povestesc de Franz Kleiber care a ajuns Profesor Doctor la Heidelberg. Terminase liceul și au fost înrolați, era prin 43 – 44, mulți s-au înrolat atunci, a fost luat prizonier, în Rusia, apoi a fost prizonier undeva în Anglia, s-a și căsătorit cu o englezoaică. După război s-a dus în Germania si a ajuns profesor universitar la Heidelberg. Are acum cam 85 de ani, trăiește.
E. M. : am putea numi asta galeria petrilenilor de vază ...
L. B. : Nu știu, eu cred că au fost mult mai mulți oameni de vază în Petrila decît îi știam eu ... stau cîte o dată și mă minunez ... erau atunci oameni care veneau din șut, din mină, puneau mîna pe instrumente și repetau după- masa, iar duminca cîntau în parc cu fanfara pentru bucuria publicului.
E.M. : Maestre vrea să vă întreb, să ne povestiți, cum, cînd și unde v-ați intersectat cu I D Sirbu?
L. B. : Păi, cît eram la Petrila îl vedeam mai rar ... el mai avea cîte o prietenă, mi-aduc aminte de Simon Erzsi, fiica clopotarului de la biserica catolică. M-am întîlnit cu el mai des, o perioadă de timp chiar zilnic, la Cluj. După ce am terminat liceul m-am înscris la două facultăți ... și la Conservator și la Filozofie. Pentru că tatăl meu nu vroia să fac muzică, zicea să fac și ceva serios, m-am înscris și la filozofie, unde am stat foarte puțin pentru că a venit reforma învățămîntului în 1949, care interzicea frecventarea a două facultăți și bineînțeles că m-am lăsat de filozofie și am rămas la Conservator.
E. M. : Ați ales muzica ....
L. B. : O alegere pe care săracul tata a aflat-o destul de tîrziu!
E. M. : Se pare că a fost alegerea cea bună...
L. B. : de mic copil, îmi plăcea enorm muzica, probabil de la mama moștenire. În familia Venczel toți cîntau la vioară. Tatăl meu, care-i făcea curte mamei mele, și-a luat și el o vioară, să intre în familie, deși era afon. Pe vioara asta am cîntat și eu mulți ani după aceea.
Cînd eram copil, dacă mergeam la cîte o petrecere și era un taraf acolo, eu nu mă mișcam de acolo. Eram îndrăgostit de toți primașii aceia, pe care i-am auzit atunci.
După aceea am mers la Conservator unde am făcut vioara cu un eminent profesor Peter Jurca, doi ani, și în paralel am făcut și un an de dirijat.
Apoi am fost propus bursier la Moscova, unde m-am dus cu toată ființa mea. Am zis mă duc fie ce-o fi, ... am zis așa, pentru că eram logodit cu actuala mea soție care era cea mai talentată violonistă din conservator. Am stat acolo cinci ani, am terminat dirijatul cu un profesor eminent, fantastic, care, printre multele limbi pe care le cunoștea, vorbea și persana. Se numea Nikolai Pavlovich Anosov. După ce am terminat conservatorul din Moscova am venit înapoi în țară și pentru că nu erau locuri de dirijori, am intrat în orchestră și am cîntat doi ani la violă. După plecarea lui Mendi Rodan am fost numit dirijor la orchestra de studio alături de maestrul Constantin Păunescu.
E: M. : Ințeleg că e ca la Academia Franceză ... trebuie să plece cineva ca să se facă loc ..
L. B. : păi da, încă trăia Rogalski (Theodor Rogalski ) și Alfred Alessandrescu, mai era și Elefterescu , erau trei dirijori la orchestra mare. La studio era Constantin Bobescu și Mendi Rodan.
Acolo am lucrat nici mai mult, nici mai puțin decît vreo cincizeci de ani ...
E. M. : Sînteți o adevărată legendă a muzicii ...
L. B. : de ce ?... Incă mai trăiesc ...
E. M. : Eu vreau să vă aduc înapoi în timp la 1949...
L. B. : In 1949 terminasem anul I de Conservator, am venit acasă la Petrila. Dați-mi voie să fac o paranteză ... curios lucru lipseam tot anul și veneam acasă prin iulie ... de fiecare dată cînd veneam, în afară de momentul cînd a murit tatăl meu în 1959, mama mă aștepta în poartă.
E. M. : simțea că veniți ...
L. B. : Nu știu, ea așa zicea ... ’’mamă de ce stai în poartă ? ai să răcești ...’’ - ’’Păi, te aștept !’’
Mama a fost singura care m-a susținut să fac muzică. Tata, cînd îl întreba cineva ’’Bacs bacsi, unde-i fiul dumitale ?’’ – ’’ Aaaa, se face lăutar !’’
E. M. : haideți să ne întoarcem la 1949 ...
L. B. : in 1949 Joseph Faubich se întorsese din deportare; fusese luat drept neamț și deportat în Rusia. Știți că prin 44 - 45 foarte mulți nemți au fost deportați și de acolo, din Vale. Iosefph Faubich, în 1949 se întorsese, țineam legătura cu el și mai era un prieten de-al meu Gampe Feri care era cu vreo zece ani mai mare decit mine, ei aveau o crîșmă în colțul străzii care merge spre Jiu.; Faubich cînta la violă și mai era un prieten, din Petroșani , Kosznás, cînta la violoncel; am încropit acest quartet și cîntam în sala unde făcea repetițiile fanfara din Petrila. Am studiat împreună un quartet de Haydn, unul de Mozart și cu aceste doua quartete am dat un concert în sala de festivități, la crășma lui Baranyaj.
E. M. : frumusețea este că aveți și afișul acelui concert pe care ne-ați dat voie să-l filmăm și care este extraordinar de frumos și de actual ...
L. B. : Știți de ce este actual .. pentru că scrie: concertul începe la orele șapte și jumătate fix !

E. M. : Mai povestiți-ne despre colegii și prietenii dumneavoastră de școală, despre bunicul lui Cătălin Crețu...
L. B. : Noi stăteam într-o casă împărțită în două ; într-o parte stăteam noi, în cealaltă bunicul lui Cătălin. Și cum într-o parte erau doi băieți, și două fete, din prima căsătorie a lui Lói bacsi, bunicul lui Cătălin, eram toată ziua bună ziua împreună. Eu fiind singur, și asta trebuie să vă spun că mama a născut cinci copii dintre care au trăit numai doi, sora mea , care era cu zece ani mai mare decît mine si cu mine care eram cel mai mic; am crescut singur ... diferența asta mare de vîrstă dintre noi, ea fiind fată ... aveam , nu știu cam șase, șapte ani, sora mea 17 ani, mergeam undeva la Petrila și m-a luat de braț .. ’’nu mă lua de braț, că o să creadă lumea că sîntem soț și soție!’’ Copil ?!
Cei doi băieți mi-au lipsit enorm, cînd, săracii, au fost deportați. Eram practic toată ziua împreună, adică eu eram la ei. Mi-au lipsit enorm, .. și mama lor Lói néni, care era româncă, Etus néni, Etelka și Lói bacsi care era neamț. Mai încolo pe stradă era Gampe Feri, fiul lui Gampe bacsi care cînta, dar și lucra ... era sudor, dar cînta la vioară, la clarinet și la saxofon ... cu Molnár bacsi care era mare socialist, cel mai vechi socialist din Petrila cred, nu comunist,
socialist. Mai era fiul lui Szander bacsi un muzician de excepție, el era în Petroșani, dar fiul lui cînta la contrabas. Unul din cei mai buni prieteni ai mei din Petrila era Nicu Török care a murit într-un accident de mașină; era în mașină cu Sütö András, scriitorul; scrisese scenariul pentru film, al unei cărți a lui Sütö András, erau împreună. A scris și el despre Petrila, era foarte talentat, am și un volum al lui. Mai era Antal Sani, tot așa de vîrsta mea, cînta la trombon. Cu Polák Őcsi eram tot așa prieteni la cataramă, cu el făceam uneori pachețele și duceam la familii mai sărace din Petrila.
E. M. : Pentru că ați pomenit de literatură, eu fac ce fac și mă întorc la Petrila și la I D Sirbu. Dumneavoastră i-ați spus Feri. Cum era Feri cînd l-ați cunoscut dumneavoastră copil ?
L. B. : era un tip bine, un tip bine care avea succes. Fiind și foarte inteligent, un coseur grozav, cînd stăteai de vorbă cu el uitai să mai scoți și tu o vorbă... te ducea cu el ... și-i plăcea să vorbească și mie-mi plăcea să-l ascult.
E. M. : despre ce vorbea Feri la vremea aceea ?
L. B. : Despre toate cele, eu atunci eram, nu știu de ce , îndrăgostit de Arghezi .. și-mi spunea ... măi, Arghezi-i nimic pe lîngă Blaga! Așa am început să-l citesc pe Blaga și într-adevăr a început să-mi placă grozav Blaga. Am scris și muzică pe versuri de Blaga ... coruri acapella, pe cinci voci, are el poeziile acelea, Cîntec de seară, Cîntec de noapte, Cîntec de stea și bineînțeles că mă uitam de foarte de jos la I D Sirbu, el fiind foarte bine văzut și respectat , civilizat și foarte bine crescut... e adevărat că la un moment dat i-a și plăcut să bea puțin, dar niciodată nu a jignit pe nimeni, chiar dacă făcea bancuri mai usturătoare, să zic așa, erau așa de spirituale că le acceptai. Mi-a plăcut foarte tare de el .
E. M. : ați fost mai mult timp împreună la Cluj ?
L. B. : da, pentru că la Cluj căminul conservatorului era aproape vis- á- vis de locuința unde stătea el cu prima lui soție, care era procuror sau judecător așa ceva.
E. M. . l-ați cunoscut pe Blaga ?
L. B. : Personal, nu ! El, din păcate, atunci era deja, îngrozitor dar trebuie să spun, era interzis. Insă l-am cunoscut pe Liviu Rusu, si Gary era asistent acolo. Eu eram student la filozofie. M-am dus la filozofie pentru că pe mine m-a impresionat foarte mult o altă personalitate, tot din Valea Jiului, de la Aninoasa, profesorul Bondariu care afost elevul academicianului Dimitrie Gusti și mi-a fost diriginte.
E. M. : povestiți-ne despre el .
L. B. : Nu era cu mult mai în vîrstă decît noi. Eram în clasa a șaptea sau a opta, atunci ne-a fost diriginte. Venea și juca fotbal cu noi. Venea pe stradă, în parc cu noi. Rîdeam, făceam bancuri,cîte odată proaste, noi , nu el, dar niciodată nu ne condamna.
Mi-aduc aminte și de alți profesori, domnișoara Iorga, de franceza, sau doamna Piticescu , tot de franceză, de la care am învățat foarte mult, adică din franceza aia trăiesc și acuma
E. M. : Maestre, noi ne dorim să auzim mult mai multe despre dumneavoastră, dar haideți să ne oprim astăzi aici, poate cu promisiunea că va mai exista un episod al doilea al acestei discuții, în care să vorbim despre cariera dumneavoastră muzicală.
L. B. : Ea e cam monotonă, în sensul că eu am lucrat la radio, între patru pereți cu lampa roșie și lampa verde deasupra capului... la verde incepeam, la roșu ne opream. Ei am avut și concerte publice bineînțeles, am umblat și prin lume, dar nu foarte mult.
E. M. : ați făcut o mulțime de lucruri frumoase și noi o să vrem, cu permisiunea dumneavoastră să ne povestiți mai multe.
L. B. : Știți ce-am făcut mult și cu asta mă laud, cred că în Țara Românească nici un dirijor român nu a făcut atîta muzică românească cît am făcut eu, ungurul, muzică românească. Nici unul n-a făcut!

E. M. : sună foarte bine! Haideți să încheiem în nota asta atît de frumoasă, să vă mulțumim că ne-ați primit...să ne exprimăm dorința să ne mai primiți și altă dată.

L. B.: Cu dragă inimă, că-mi sînteți dragi ca toți petrilenii !